Tags

Au trecut deja zece ani si alte luni de cand am ajuns in orasul Bucuresti, cu visele inghesuite in cuvintele cu care credeam, tanar fiind, ca voi invinge si voi schimba lumea infranta. Bineinteles ca am pierdut partida. Purtam, pe atunci, in mine, scheletul unei mari iubiri. Nu stiam ce inseamna “niciodata” si nici “totdeauna”, dar cine stie?

As putea, desigur, ca alti poeti, deloc minori, ca alti gazetari, giganti clasici, sa va povestesc unde am locuit: intai, in casa unui mic functionar, miop si scund si stupid, care vorbea cum scot magicienii iepurii sedati din jobene, in fraze oarecum spectaculoase, dar ametite si tragice, apoi in apartamentul unui scriitor fara opera, si mai departe, prin Vitan, sau, inainte de Revolutia Portocalie, pe Mosilor, in casa unei batrane chimiste.

Nu voi povesti, caci orasul acesta traieste in mine prin despartiri. Stiu toate locurile, toate anotimpurile si toate cele ce s-au spus in aceste despartiri, cum si tacerile le stiu. Ca sa o uit, am inceput sa iubesc, risipitor, mai degraba poetic decat sexual, studente, de la Medicina, de la Teatru si de la Drept, femei maritate si divortate, mame, ziariste, ba chiar si patinatoare, maniaco-depresive si intelepte tragice, exact ca niste oracole, tinere cu meserii incerte sau de-a dreptul fara niciun capatai. Am frecventat cazinouri si cabarete, baruri cu plafoane joase, in care nu stiai niciodata cand vine noaptea. Orasul acesta imi este bantuit de ultime gesturi, de scene grave, ireversibile, de secvente suprarealiste, daca nu magice, ca niste dansatori de tango in desert. N-am uitat-o.

Am fost abandonat in fata teatrelor, a caminelor studentesti, a cofetariilor, a restaurantelor cu specific national, in tramvaie, in metrouri cu peronul pe partea stanga si in parcuri si in scari de bloc, cu mult inainte sa apara scurtele mesaje scrise, pe ploaie, pe viscol, in ceata si in arsita. Marile bulevarde le recunosc dupa femeile de care m-am despartit acolo, din ratiuni absurde, iar mai tarziu, dupa ce am deprins cinismul, din calcule meschine. Am intretinut si cumplite amoruri paralele si mi-am socotit, din orgoliu si nesabuinta, ca orice juventin, rupturile brutale pentru aceeasi zi. Duc, cu mine, zece ani de sinucideri amanate. Am iubit colectionare, pianiste, domnisoare indragostite de jazz si fete batrane, am fost naiv, crud si nedrept, cum se si cuvenea. Acestor femei le cunosc toate paltoanele si fustele si puloverele si esarfele din urma.

Stiti, poate, ce se intampla in cabinetul unui cardiolog. Cardiologul meu e batran, se uita pe un ecran la inima mea si da din cap a dezaprobare. Nu e bine, dar ce stie el cum e binele?

Am scris versuri fara nicio rima si chiar fara niciun rost, am pierdut nopti gandindu-ma ca as fi putut face altfel, intotdeauna prea tarziu, nu stiu despartirile, cum nu stiam, in adolescenta, finalurile partidelor de sah. Am cele mai bune deschideri din orasul acesta, daca sahul si viata s-ar juca doar in primele zece mutari, as fi invincibil! Nu se joaca asa.

Au fost ani in care m-am purtat ca si cum as fi fost nemuritor, nu mi-a pasat nici macar de prima celula bolnava de cancer, am innebunit, pesemne, sau chiar am ajuns scriitor, si nimeni n-a mai stiut unde se termina realitatea si unde incepea fictiunea. Am inceput sa traiesc asa cum as fi scris – ele nici macar nu mai existau, erau doar personaje pe care eu le creasem, din razbunare sau ca sa alung suferinta, si n-am alungat-o. Acum, fireste, e, din nou,  prea tarziu.

Advertisements