Tags

, , , , ,

Otevizarea României s-a încheiat. Dan Diaconescu a fost un vizionar. Atâta popor s-a lăsat încăput de tomberonul lui Tolea!

Nu poţi scăpa de răul lor, ajuns deja în faza metastazelor. Nu poţi, chiar dacă demult ai renunţat la televizor, gest de minimă igienă pentru suflet şi minte. Nu poţi, fiindcă limbajul public e limbajul lor şi al personajelor pe care le-au moşit – limitate, stupide, vulgare, violente, măscărici agramaţi, dar cu ferme opinii,
clovni cu o singură menire: să distragă atenţia şi să ţină cu mintea goală, deşi ocupată, clasa privitoare.

Ce fel de om e acela care, neavând o viaţă, se agăţă de aceste ţaţe şi ţâţele lor? Mai este acesta un om? Poate mulţimea acestor oameni să se mai reunească într-o societate? Să îşi ceară drepturile? Să voteze cu deplină responsabilitate? Mai poate mulţimea aceasta să recunoască un lider autentic? Mai poate să înţeleagă că bugetul ţării este mai important decât moartea unui regizor, fie el şi popular? Mai poate mulţimea să facă elementara diferenţă între bine şi rău? Nu mai poate.

Imbecilizarea – imbecalizarea, cum just i s-a spus, în cinstea arhanghelului luminii care conduce înapoi în întunericul peşterii dintâi – a reuşit. Noul om nou – leguma de canapea, abulică, prostită seară de seară de idoli de carton – va fi supus, nu se va revolta, nu va avea nici idei şi nici voinţă. O perfectă turmă de plastilină care nu-şi va pune întrebarea de ce, după o istorie atât de glorioasă, ca în filmele “Maestrului”, a ajuns să sclavagească pe la porţile Occidentului.

Nu poţi scăpa de răul lor, căci sunt insuportabilele zile în care moare un propagandist care trebuie, desigur, glorificat ca un Mesia de care doar noi, aleşii urmaşi ai geto-dacilor, avurăm parte, sunt zilele în care decenta incinerare a aceluiaşi scoate primitivismul din gloată şi totul trebuie, încontinuu, dezbătut. Ce ar face, fără toţi aceşti morţi, analiştii, marii noştri specialişti în vid, experţii în trăncăneală? Şi toţi acei producători care, nefiind în stare să facă televiziune bine, dau tonul acestui rău, dezlănţuind mizeria? Şi toţi reporterii care prelungesc inutil microfonul, în fond victime în războiul altora?

Şi, în definitiv, bunul-simţ al omului care munceşte cinstit pentru pâinea lui, o valoare pe care lesne se putea întemeia normalitatea, bunul-simţ, el este, constant, atacat de toţi aceşti impostori din aceste fabrici de împachetat, în grotesc, neesenţialul. „Ne mai relaxăm”, va spune, în propria apărare, clasa privitoare. Relaxarea în isterie? Uite că se poate! Iar muribundele ziare, cu site-urile lor, tot mai ridicole în eternul şi falsul lor breaking-news, vin în trena acestor mirese-vidanje care recoltează fecalele poporului pentru a le întoarce, bine comentate, la popor.

Presiunea economică! – cu ea se vor apăra profesioniştii ştirilor-gunoi. Supravieţuirea! Dar orice moarte e preferabilă acestei supravieţuiri! Avea, bineînţeles, dreptate Zaharia Stancu: România începe de la Chitila încolo. Dar nu există doar ocheadele peste şanţuri şi garduri, nu există doar poporul de rigolă, căruia îi plac mocirla şi promoţiile la bormaşini. Iar când norma este cea care este, trebuie să te întorci la excepţii. Ştirea e că România va supravieţui, cât va mai supravieţui, doar dacă îşi va urma excepţiile, nu televiziunile de nimic

Adevărul, 09.01.2013

Advertisements