Tags

, , , , , ,

Cum bine îşi aminteşte orice om care a apucat şi vremea când cadrelor chiar li se spunea cadre, exista în biroul tovarăşilor, dar mai ales în cel al tovarăşelor, scris cu litere mari, un slogan. „Omul este cel mai preţios capital“. I.V. Stalin.

Departe de mine gândul să prelungesc orice război, fie el şi rece, chiar nu e nimic de regretat în stalinism, în afara literaturii contra sistemului, cea mai bună literatură a ieşit totuşi din Gulag – mai puţin, desigur, vagabonzii lui Gorki. Dar iată-ne în 2013, într-o altfel de dictatură, mai subtilă, dar tot crudă. Singurul război din care nu se poate ieşi este tot cel pentru păstrarea demnităţii. Şi adevărul e că, pe acest front etern, s-a intrat, în anii recenţi ai crizei, în faza luptei de gherilă.

Are loc, pe întreg cuprinsul ţării, ba chiar şi al lumii, îmi îngădui să sper că o observaţi uşor, o restauraţie, deloc de catifea. Se recuperează cadre pe care le credeai definitiv ale trecutului, există încă dosare şi origini nesănătoase, chiar dacă altfel li se spune acum.

Şi în acestă realitate de progres al tehnicii şi regres al fericirii, în realitatea în care, aşa cum frumos scria şi poetul ecuadorian Jorge Carrera Andrade, a murit trandafirul iar motorul a ieşit învingător din lupta cu îngerii, ne vine o ştire din Germania cât se poate de federală.

Ştirea este că un redactor-şef, chiar dacă la o ediţie regională a unui tabloid destul de imund, a demisionat. Matthias Onken îl cheamă pe acest fost redactor-şef. El a scris o carte al cărei titlu, deloc tabloid, deloc imund, este „Până n-a mai mers nimic”. Şi povesteşte domnul Onken cum s-a crezut, naivul!, cel mai preţios capital din compania pentru care lucra. Cum a renunţat la femei, căci i se părea că îi răpesc (sau măcar atentează la) timpul care trebuia să fie dedicat muncii, care, culmea!, nu l-a înnobilat. Căci iată: „Eram epuizat fizic, psihic şi spiritual, dar continuam să lucrez 14 ore pe zi. Şi erau zile cumplite. Pendulam între euforie totală şi depresie severă”.  Îl suspectez pe domnul Onken de lacune serioase la istoria universală, altfel cum să explici teribila sa gingăşie  în mândrie: „Eram mândru de mine fără să ştiu că o să îmi distrug viaţa. Mi-am irosit mulţi ani din viaţă alergând după exclusivităţi şi după idealul de a fi primii. Nu am fost capabil să înţeleg că pentru alţii eu nu contam ca individ, conta doar funcţia mea. Existam doar datorită funcţiei mele”. Înduioşător.

Ce nu ştie domnul Onken este că el a avut măcar şansa unei epuizări care aduce evadarea. Mai la Est, în lumea moşită de cadrele lui Stalin, în lumea moştenită de la cadrele lui Stalin, şi această şansă este exclusă. Nu doar omului, ci şi resursei umane, îi va fi aici tot mai greu, până la sfârşit.

Adevărul, 16.01.2013

Advertisements