Tags

, , , , , , , , ,

Printre toate aceste lucruri lipsite de orice însemnătate sufletească, s-a strecurat, ignorată, şi ştirea că Diego Armando Maradona vrea să se retragă din fotbal. Voi vă daţi seama de enormitatea acestui enunţ? Cum să se retragă Maradona din fotbal?

Mai suntem în stare să reacţionăm în faţa unei ameninţări de o asemenea gravitate? Este aceasta doar o toană a Neseriosului Gigant? Şi cine îl mai crede, după ce a vulgarizat de atâtea ori şi euforia, şi deznădejdea? Cine mai crede în demenţa lui patetică? Eu. Eu îl mai cred. Gândeam cândva că Maradona nu poate ieşi din fotbal decât ca Esenin din poezie, printr-o sinucidere onorabilă care să arate că nu e nimic dincolo de perfecţiunea personală, dar am învăţat cu anii că nu e bine să gândeşti aşa despre Diego.

Antrenorul Maradona este scârbit. Îi este greaţă, s-a săturat de desele schimbări care au loc pe băncile tehnice pe toate continentele, dar mai ales acasă, în Argentina. Cutremurul băncilor tehnice este mai puţin important decât cutremurul băncilor-bănci? Unde vom ajunge aşa?

Se impun unele lămuriri. Antrenorul Maradona, deşi a fost scris ca atare în diverse casete tehnice, nu a existat şi nu va exista nici de acum înainte. Harul acestui vagabond de geniu nu se poate învăţa, nu este transmisibil, prin niciun canal pedagogic. E absurd. E ca şi cum l-ai pune pe Dostoievski să înveţe copiii de şcoală primară să scrie „Idiotul”.

În chestiunea geniului, o observaţie: în fotbal, deşi nu numai în fotbal, geniul se întemeiază fie pe raţiune, fie în contra raţiunii. Un geniu întemeiat pe raţiune a fost Johann Cruyff, a cărui retragere, decentă, la 65 de ani, a trecut şi ea insuficient comentată. S-a urcat Johan Cruyff pe bicicletă şi a plecat acasă, fără să privească în urmă, ca orice statuie la vârsta pensionării. Maradona însă a fost, în tot fotbalul şi în toată viaţa, mai degrabă feminin de iraţional. Stop-cadru din filmul lui Kusturica: Maradona plânge când, la un colţ de stradă, la un colţ de bulevard care se îngustează prea brusc, ascultă Manu Chao cântând despre cum ar fi fost dacă altul – uite, poate chiar tu, care citeşti aceste rânduri! – ar fi fost Maradona. Chiar: cum ar fi fost? Dacă ai fi fost Maradona nu te-ai fi înşelat niciodată, spune cântecul, căci viaţa e o tombolă în fiecare noapte şi în fiecare zi, iar la această tombolă Diego a câştigat totul. Totul! Mare cuvânt.

Ce poţi să mai faci după ce câştigi totul? Să pierzi totul, desigur. Este un răspuns iraţional, deci corect pentru Diego Armando Maradona. Stop-cadru, din nou. „Vă daţi seama ce jucător aş fi fost dacă nu luam cocaină?”. Întrebarea este, fireşte, retorică. Neseriosul Gigant nu are nevoie de răspunsurile noastre. Le are pe ale sale şi sunt puţine lucrurile omeneşti de care să mai ai nevoie după ce te-ai întâlnit cu Mâna lui Dumnezeu.

Şi ce o să facă Diego Armando Maradona dacă nu va mai antrena? Chiar nu contează, câtă vreme omul ştie încă să producă fericire doar pentru că există. A cusut cândva venele deschise ale Americii de Sud care nu este Brazilia. E mult până şi pentru un explorator în oceanul inimii care este, până la urmă, orice tribună. Ce ar trebui să facă Diego Armando Maradona? Să trăiască este, cred, de ajuns.

Adevărul, 16.01.2013

Advertisements