Adevărul (185) – Greaţa lui Maradona

Tags

, , , , , , , , ,

Printre toate aceste lucruri lipsite de orice însemnătate sufletească, s-a strecurat, ignorată, şi ştirea că Diego Armando Maradona vrea să se retragă din fotbal. Voi vă daţi seama de enormitatea acestui enunţ? Cum să se retragă Maradona din fotbal?

Mai suntem în stare să reacţionăm în faţa unei ameninţări de o asemenea gravitate? Este aceasta doar o toană a Neseriosului Gigant? Şi cine îl mai crede, după ce a vulgarizat de atâtea ori şi euforia, şi deznădejdea? Cine mai crede în demenţa lui patetică? Eu. Eu îl mai cred. Gândeam cândva că Maradona nu poate ieşi din fotbal decât ca Esenin din poezie, printr-o sinucidere onorabilă care să arate că nu e nimic dincolo de perfecţiunea personală, dar am învăţat cu anii că nu e bine să gândeşti aşa despre Diego.

Antrenorul Maradona este scârbit. Îi este greaţă, s-a săturat de desele schimbări care au loc pe băncile tehnice pe toate continentele, dar mai ales acasă, în Argentina. Cutremurul băncilor tehnice este mai puţin important decât cutremurul băncilor-bănci? Unde vom ajunge aşa?

Se impun unele lămuriri. Antrenorul Maradona, deşi a fost scris ca atare în diverse casete tehnice, nu a existat şi nu va exista nici de acum înainte. Harul acestui vagabond de geniu nu se poate învăţa, nu este transmisibil, prin niciun canal pedagogic. E absurd. E ca şi cum l-ai pune pe Dostoievski să înveţe copiii de şcoală primară să scrie „Idiotul”.

În chestiunea geniului, o observaţie: în fotbal, deşi nu numai în fotbal, geniul se întemeiază fie pe raţiune, fie în contra raţiunii. Un geniu întemeiat pe raţiune a fost Johann Cruyff, a cărui retragere, decentă, la 65 de ani, a trecut şi ea insuficient comentată. S-a urcat Johan Cruyff pe bicicletă şi a plecat acasă, fără să privească în urmă, ca orice statuie la vârsta pensionării. Maradona însă a fost, în tot fotbalul şi în toată viaţa, mai degrabă feminin de iraţional. Stop-cadru din filmul lui Kusturica: Maradona plânge când, la un colţ de stradă, la un colţ de bulevard care se îngustează prea brusc, ascultă Manu Chao cântând despre cum ar fi fost dacă altul – uite, poate chiar tu, care citeşti aceste rânduri! – ar fi fost Maradona. Chiar: cum ar fi fost? Dacă ai fi fost Maradona nu te-ai fi înşelat niciodată, spune cântecul, căci viaţa e o tombolă în fiecare noapte şi în fiecare zi, iar la această tombolă Diego a câştigat totul. Totul! Mare cuvânt.

Ce poţi să mai faci după ce câştigi totul? Să pierzi totul, desigur. Este un răspuns iraţional, deci corect pentru Diego Armando Maradona. Stop-cadru, din nou. „Vă daţi seama ce jucător aş fi fost dacă nu luam cocaină?”. Întrebarea este, fireşte, retorică. Neseriosul Gigant nu are nevoie de răspunsurile noastre. Le are pe ale sale şi sunt puţine lucrurile omeneşti de care să mai ai nevoie după ce te-ai întâlnit cu Mâna lui Dumnezeu.

Şi ce o să facă Diego Armando Maradona dacă nu va mai antrena? Chiar nu contează, câtă vreme omul ştie încă să producă fericire doar pentru că există. A cusut cândva venele deschise ale Americii de Sud care nu este Brazilia. E mult până şi pentru un explorator în oceanul inimii care este, până la urmă, orice tribună. Ce ar trebui să facă Diego Armando Maradona? Să trăiască este, cred, de ajuns.

Adevărul, 16.01.2013

Advertisements

Adevărul (184) – Înduioşătorul caz al redactorului-şef care n-a mai putut

Tags

, , , , , ,

Cum bine îşi aminteşte orice om care a apucat şi vremea când cadrelor chiar li se spunea cadre, exista în biroul tovarăşilor, dar mai ales în cel al tovarăşelor, scris cu litere mari, un slogan. „Omul este cel mai preţios capital“. I.V. Stalin.

Departe de mine gândul să prelungesc orice război, fie el şi rece, chiar nu e nimic de regretat în stalinism, în afara literaturii contra sistemului, cea mai bună literatură a ieşit totuşi din Gulag – mai puţin, desigur, vagabonzii lui Gorki. Dar iată-ne în 2013, într-o altfel de dictatură, mai subtilă, dar tot crudă. Singurul război din care nu se poate ieşi este tot cel pentru păstrarea demnităţii. Şi adevărul e că, pe acest front etern, s-a intrat, în anii recenţi ai crizei, în faza luptei de gherilă.

Are loc, pe întreg cuprinsul ţării, ba chiar şi al lumii, îmi îngădui să sper că o observaţi uşor, o restauraţie, deloc de catifea. Se recuperează cadre pe care le credeai definitiv ale trecutului, există încă dosare şi origini nesănătoase, chiar dacă altfel li se spune acum.

Şi în acestă realitate de progres al tehnicii şi regres al fericirii, în realitatea în care, aşa cum frumos scria şi poetul ecuadorian Jorge Carrera Andrade, a murit trandafirul iar motorul a ieşit învingător din lupta cu îngerii, ne vine o ştire din Germania cât se poate de federală.

Ştirea este că un redactor-şef, chiar dacă la o ediţie regională a unui tabloid destul de imund, a demisionat. Matthias Onken îl cheamă pe acest fost redactor-şef. El a scris o carte al cărei titlu, deloc tabloid, deloc imund, este „Până n-a mai mers nimic”. Şi povesteşte domnul Onken cum s-a crezut, naivul!, cel mai preţios capital din compania pentru care lucra. Cum a renunţat la femei, căci i se părea că îi răpesc (sau măcar atentează la) timpul care trebuia să fie dedicat muncii, care, culmea!, nu l-a înnobilat. Căci iată: „Eram epuizat fizic, psihic şi spiritual, dar continuam să lucrez 14 ore pe zi. Şi erau zile cumplite. Pendulam între euforie totală şi depresie severă”.  Îl suspectez pe domnul Onken de lacune serioase la istoria universală, altfel cum să explici teribila sa gingăşie  în mândrie: „Eram mândru de mine fără să ştiu că o să îmi distrug viaţa. Mi-am irosit mulţi ani din viaţă alergând după exclusivităţi şi după idealul de a fi primii. Nu am fost capabil să înţeleg că pentru alţii eu nu contam ca individ, conta doar funcţia mea. Existam doar datorită funcţiei mele”. Înduioşător.

Ce nu ştie domnul Onken este că el a avut măcar şansa unei epuizări care aduce evadarea. Mai la Est, în lumea moşită de cadrele lui Stalin, în lumea moştenită de la cadrele lui Stalin, şi această şansă este exclusă. Nu doar omului, ci şi resursei umane, îi va fi aici tot mai greu, până la sfârşit.

Adevărul, 16.01.2013

Adevărul (183) – Un balon de cârpe pentru Messi!

Tags

, , , , , ,

Există o diferenţă între papionul lui Lionel Messi şi cel al lui Cristiano Ronaldo. Specialiştii în vestimentaţie au analizat deja situaţiunea după priceperea lor.

Experţii în accesorii sunt de părere că papionul cu buline al lui Messi, special realizat pentru el de o cunoscută casă de modă, este mai jucăuş, mai adolescentin, copilăresc aproape, pe când acela al celuilalt Ronaldo este de o splendidă, dar falsă, sobrietate. Diferenţa este, orice s-ar spune, substanţială.

Fără să fiu specialist în alt stil decât stilul cu care oamenii îşi poartă vocaţia, pot să depun mărturie că Lionel Messi este mai demn în talantul său, deşi domină de jumătate de deceniu fotbalul planetar, ba chiar intergalactic, iar Al Patrulea Balon de Aur consecutiv nu este decât un preludiu de gală pentru Al Cincilea. Dezamăgirea voit aristocratică (în fond, o trădare a cartierelor mărginaşe) a celuilalt Ronaldo în faţa acestei realităţi este, totuşi,  groaznic de omenească. Între un copil-minune care-şi refuză maturizarea şi un bărbat fatal, deşi efeminat, la fel de talentat ca întâiul, contemporanii preferă copilul. Este una dintre rarele opţiuni ale contemporanilor cu care pot fi de acord.

Cristiano Ronaldo îşi joacă fotbalul cu emfaza omului conştient de geniul său (există, chiar şi într-un sport atât de popular, geniu). Este ca un actor care nu poate continua fără aplauze. Este, deci, un cabotin în înţelesul secund al cuvântului: trăieşte teatral, ca şi cum propria valoare nu i-ar fi niciodată suficientă.

Lionel Messi, dimpotrivă, îşi este egal. Dacă veţi accepta că fotbalul poate fi şi o artă, iar unei arte îi este îngăduit să aibă esteţi perfecţi, veţi fi de acord că Marele Leo este un asemenea estet. Multe s-au spus despre ultimul şi viitorul Balon de Aur, deşi ar fi fost suficientă această frază a lui Tito Villanova, atât de lucid în contra dramei personale: „Marea calitate a lui Leo este că el continuă să joace cum o făcea la juniori”.

Bucuria sa necontaminată de orgoliu, de aroganţă, bolile lumeşti ale tinerilor bogaţi şi în har şi în bani, îl face pe Lionel cu adevărat nepreţuit. Nu există suficient aur pentru un balon care să îi fie dăruit lui Messi. Pur şi simplu, te lasă de fiecare dată să crezi că ar fi fost acelaşi şi dacă ar fi câştigat un balon de cârpe la periferia Sud-Americii, lipsit de norocul gloriei şi al acestei epoci ferită de dictatura hormonilor de creştere. Da, aşa cred: Lionel Messi chiar ar fi fost acelaşi, iar contemporanii îl iubesc mai mult fiindcă, în bucuria sa de junior, le îmblânzeşte, de fapt, propriile, groaznicele, ratări.

Adevărul, 10.01.2013

Adevărul (182) – Televiziunile de ştiri

Tags

, , , , ,

Otevizarea României s-a încheiat. Dan Diaconescu a fost un vizionar. Atâta popor s-a lăsat încăput de tomberonul lui Tolea!

Nu poţi scăpa de răul lor, ajuns deja în faza metastazelor. Nu poţi, chiar dacă demult ai renunţat la televizor, gest de minimă igienă pentru suflet şi minte. Nu poţi, fiindcă limbajul public e limbajul lor şi al personajelor pe care le-au moşit – limitate, stupide, vulgare, violente, măscărici agramaţi, dar cu ferme opinii,
clovni cu o singură menire: să distragă atenţia şi să ţină cu mintea goală, deşi ocupată, clasa privitoare.

Ce fel de om e acela care, neavând o viaţă, se agăţă de aceste ţaţe şi ţâţele lor? Mai este acesta un om? Poate mulţimea acestor oameni să se mai reunească într-o societate? Să îşi ceară drepturile? Să voteze cu deplină responsabilitate? Mai poate mulţimea aceasta să recunoască un lider autentic? Mai poate să înţeleagă că bugetul ţării este mai important decât moartea unui regizor, fie el şi popular? Mai poate mulţimea să facă elementara diferenţă între bine şi rău? Nu mai poate.

Imbecilizarea – imbecalizarea, cum just i s-a spus, în cinstea arhanghelului luminii care conduce înapoi în întunericul peşterii dintâi – a reuşit. Noul om nou – leguma de canapea, abulică, prostită seară de seară de idoli de carton – va fi supus, nu se va revolta, nu va avea nici idei şi nici voinţă. O perfectă turmă de plastilină care nu-şi va pune întrebarea de ce, după o istorie atât de glorioasă, ca în filmele “Maestrului”, a ajuns să sclavagească pe la porţile Occidentului.

Nu poţi scăpa de răul lor, căci sunt insuportabilele zile în care moare un propagandist care trebuie, desigur, glorificat ca un Mesia de care doar noi, aleşii urmaşi ai geto-dacilor, avurăm parte, sunt zilele în care decenta incinerare a aceluiaşi scoate primitivismul din gloată şi totul trebuie, încontinuu, dezbătut. Ce ar face, fără toţi aceşti morţi, analiştii, marii noştri specialişti în vid, experţii în trăncăneală? Şi toţi acei producători care, nefiind în stare să facă televiziune bine, dau tonul acestui rău, dezlănţuind mizeria? Şi toţi reporterii care prelungesc inutil microfonul, în fond victime în războiul altora?

Şi, în definitiv, bunul-simţ al omului care munceşte cinstit pentru pâinea lui, o valoare pe care lesne se putea întemeia normalitatea, bunul-simţ, el este, constant, atacat de toţi aceşti impostori din aceste fabrici de împachetat, în grotesc, neesenţialul. „Ne mai relaxăm”, va spune, în propria apărare, clasa privitoare. Relaxarea în isterie? Uite că se poate! Iar muribundele ziare, cu site-urile lor, tot mai ridicole în eternul şi falsul lor breaking-news, vin în trena acestor mirese-vidanje care recoltează fecalele poporului pentru a le întoarce, bine comentate, la popor.

Presiunea economică! – cu ea se vor apăra profesioniştii ştirilor-gunoi. Supravieţuirea! Dar orice moarte e preferabilă acestei supravieţuiri! Avea, bineînţeles, dreptate Zaharia Stancu: România începe de la Chitila încolo. Dar nu există doar ocheadele peste şanţuri şi garduri, nu există doar poporul de rigolă, căruia îi plac mocirla şi promoţiile la bormaşini. Iar când norma este cea care este, trebuie să te întorci la excepţii. Ştirea e că România va supravieţui, cât va mai supravieţui, doar dacă îşi va urma excepţiile, nu televiziunile de nimic

Adevărul, 09.01.2013

Adevărul (181) – La început. Rânduri din Verona

Tags

, , , ,

Sunt la Verona acum, să văd ce este dincolo de actul III, scena III din cea mai cunoscută poveste de iubire şi de moarte din istoria iubirii şi a morţii. Las neterminat un articol pentru ziarul “Adevărul”, chiar acest articol, şi urc în faimosul balcon al îndrăgostiţilor.

Nu are nicio măreţie sumbră, dar dacă ştii să priveşti, statuii Julietei încă i se văd bătăile inimii. Aflu că sunt peste 8.000 de români care trăiesc în oraşul acesta. Nu cunosc niciunul.

O trăsură plimbă inamoraţii. Calul e negru, birjarul e înalt, poartă un joben. Dar uite-l că leagă calul de un stâlp, ca un actor dintr-un western de Oscar, coboară tacticos, intră într-o cafenea, nu într-un bar, îl urmăresc din stradă cum îşi cumpără un ristretto. Iese pe terasă, închide ochii şi îşi aprinde o ţigară. Ne aflăm într-un loc demult declarat patrimoniu comun al umanităţii, şi aşa şi este: un patrimoniu comun al umanităţii.

Este incinerat, în ziua când ajung în oraş, Giovanni Stizzoli, 91 de ani. Informaţia e publică, se află pe un afiş tipărit, nu virtual, în centru. Nu îl cunosc pe domnul Stizzoli, dar mi-ar fi plăcut să îl văd pentru prima şi ultima oară. Nu ştiu dacă a fost un profet sau un bărbier, dacă a avut chipul unui ucigaş sau al unui filosof, poate chiar al unui clasic, nu ştiu. Era ceva: un străin ajunge într-un oraş şi se duce la prima ceremonie funerară la care se poate duce, apoi cere să i se aducă vin şi să i se cânte muzică, fiindcă viaţa, blestemata!, continuă. L-au incinerat dimineaţa, la o oră imposibilă. Străinul care sunt nu s-a dus.

Dumnezeul reporterilor, despre care avem atâtea dovezi că există, îmi trimite viaţa unei românce, care îngrijeşte un bătrân italian de 103 ani. Despre bătrân, care a fost farmacist, se spune că l-a cunoscut pe Hitler. Locuieşte într-o poveste, în munţi. Plec spre munţi. Viaţa acestei femei merită să fie scrisă, deşi nu sunt convins că eu voi fi acela. Viaţa ei este viaţa tuturor românilor care muncesc, aici, greu şi cinstit. Ceilalţi români – despre care scandalos se tace. Să ştiţi: duminica, femeia merge, fără să o trimită nimeni, la cimitir şi îngrijeşte şi mormântul soţiei bătrânului farmacist.

Scriu aceste rânduri la un birou vechi de nouă decenii, marţi, în zorii anului 2013. Dincolo de fereastră, soarele care a răsărit s-a agăţat de cer întocmai ca un spânzurat. Vreau să intru într-o biserică în ruină, dar în satele din nordul Italiei nu găsesc nicio biserică în ruină. Şi textul acesta va sfârşi în paginile unei gazete din România, care ţine cronica tuturor zilelor noastre, la care arareori stăm, în adevăr, să ne gândim. Nici măcar când ajungem, din nou, la început.

Adevărul, 04.01.2013

Bunicul imaginat

Tags

, , , ,

Uneori, nu sunt foarte sigur că tatăl mamei mele a trăit cu adevărat. Atunci, îmi privesc mâna stângă. Degetul mic de la mâna mea stângă este îndoit într-un fel anume, ca o gheară sau ca o lumânare care tocmai se stinge. „Tata avea degetele aşa, iar eu nu am văzut asta decât la înmormântare”, mi-a spus, într-un anotimp demult trecut, mama. Am degetele lui.

Alteori, trebuie să îmi ascult inima. Nu e nicio metaforă. Chiar îmi ascult bătăile inimii. Îmi iau pulsul – cred că se spune. Îmi prind încheietura mâinii drepte cu palma stângă şi număr. Niciodată pulsul nu e aşa cum ar trebui să fie. Iau, deci, betablocantul, tai pastila în patru bucăţi egale, cu un cuţit tocit, pe masa din bucătărie. În fiecare zi iau un sfert de Nebilet şi mă gândesc la el. Bunicul meu era cardiac şi a murit tânăr. Şi eu sunt cardiac şi eu voi muri tânăr. Am inima lui.

Prenumele său era Arsene, nu e un prenume obişnuit, căci el nu a fost un om obişnuit. Aveam patru ani când a murit şi ar fi frumos să spun că îmi amintesc tot ce m-a învăţat. Nu-mi mai amintesc. Sigur, mi-a făcut cândva o săgeată pe care am pus-o într-un arc, mi-a povestit ceva istorie şi chiar unele basme. Nu ştiu multe lucruri despre tatăl mamei mele, fiindcă nu am întrebat, iar ce ştiu s-a împletit deja cu legenda. În copilărie, Arsene Constantin a trăit şi a muncit exact ca un sclav, târziu a dormit el într-un pat de om, era deştept, un bărbat nu înalt, dar frumos, aspru, deşi drept, a făcut şcoală, a jucat şah, a citit din clasicii ruşi, i-a plăcut trecutul, a fost melancolic, dar şi coleric, s-a căsătorit, a construit cu mâna lui o casă care încă rezistă şi a avut trei fete cărora, aşa cum ar spune actorul Roberto Benigni, le-a dăruit cel mai frumos dintre daruri: sărăcia. Mama mea a ajuns profesoară de matematici şi ştiu că în ziua în care ea a intrat la facultate, bunicul a plâns de bucurie. Primul său strănepot băiat, fiul vărului meu plecat pentru totdeauna în Franţa, îi duce mai departe prenumele. Nu sunt, aşadar, singurul care are un cult pentru el.

Nu am regretat că a murit pe când eu aveam doar patru ani şi nu l-am visat niciodată. De câte ori intru într-o biserică, şi intru adesea, căci am vrut să fiu preot şi nu am fost, prima lumânare pe care o aprind este la „morţi” şi este pentru el. Şi ce ar fi putut să îmi ofere, mai mult, un bunic viu? Nu i-am aflat viciile, nu i-am ştiut păcatele, nu i-am cunoscut războaiele şi nici duşmanii, nu m-a dezamăgit niciodată.  Mi-a luat, deci, şansa realităţii, dar mi-a dat ficţiunea: am scris de multe ori  gândindu-mă cum e acolo unde e acum, dacă ne vede, dacă se gândeşte la noi, ba chiar şi dacă ne apără, cum ar trebui să facă îngerii păzitori. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, m-am şi rugat lui, ca unui Dumnezeu.

Bunicul meu Arsene nu a fost un om obişnuit şi continuă să nu fie. Mi-l imaginez adeseori, purtând un pardesiu lungu, pe care ştiu că nu le-a purtat, muncind pe câte un şantier sau străbătând pământul într-o nesfârşită stare de fericire, ca un iluminat. Câteodată cred că a trăit plin de furie şi că inima lui a fost înţepată de viespile prea multor dureri. Uneori, vă spuneam, nu sunt foarte sigur că tatăl mamei mele a trăit cu adevărat. Iar atunci îmi privesc mâna stângă.

Adevărul, 26.12.2012

Fals bilet de adio

Tags

Au trecut deja zece ani si alte luni de cand am ajuns in orasul Bucuresti, cu visele inghesuite in cuvintele cu care credeam, tanar fiind, ca voi invinge si voi schimba lumea infranta. Bineinteles ca am pierdut partida. Purtam, pe atunci, in mine, scheletul unei mari iubiri. Nu stiam ce inseamna “niciodata” si nici “totdeauna”, dar cine stie?

As putea, desigur, ca alti poeti, deloc minori, ca alti gazetari, giganti clasici, sa va povestesc unde am locuit: intai, in casa unui mic functionar, miop si scund si stupid, care vorbea cum scot magicienii iepurii sedati din jobene, in fraze oarecum spectaculoase, dar ametite si tragice, apoi in apartamentul unui scriitor fara opera, si mai departe, prin Vitan, sau, inainte de Revolutia Portocalie, pe Mosilor, in casa unei batrane chimiste.

Nu voi povesti, caci orasul acesta traieste in mine prin despartiri. Stiu toate locurile, toate anotimpurile si toate cele ce s-au spus in aceste despartiri, cum si tacerile le stiu. Ca sa o uit, am inceput sa iubesc, risipitor, mai degraba poetic decat sexual, studente, de la Medicina, de la Teatru si de la Drept, femei maritate si divortate, mame, ziariste, ba chiar si patinatoare, maniaco-depresive si intelepte tragice, exact ca niste oracole, tinere cu meserii incerte sau de-a dreptul fara niciun capatai. Am frecventat cazinouri si cabarete, baruri cu plafoane joase, in care nu stiai niciodata cand vine noaptea. Orasul acesta imi este bantuit de ultime gesturi, de scene grave, ireversibile, de secvente suprarealiste, daca nu magice, ca niste dansatori de tango in desert. N-am uitat-o.

Am fost abandonat in fata teatrelor, a caminelor studentesti, a cofetariilor, a restaurantelor cu specific national, in tramvaie, in metrouri cu peronul pe partea stanga si in parcuri si in scari de bloc, cu mult inainte sa apara scurtele mesaje scrise, pe ploaie, pe viscol, in ceata si in arsita. Marile bulevarde le recunosc dupa femeile de care m-am despartit acolo, din ratiuni absurde, iar mai tarziu, dupa ce am deprins cinismul, din calcule meschine. Am intretinut si cumplite amoruri paralele si mi-am socotit, din orgoliu si nesabuinta, ca orice juventin, rupturile brutale pentru aceeasi zi. Duc, cu mine, zece ani de sinucideri amanate. Am iubit colectionare, pianiste, domnisoare indragostite de jazz si fete batrane, am fost naiv, crud si nedrept, cum se si cuvenea. Acestor femei le cunosc toate paltoanele si fustele si puloverele si esarfele din urma.

Stiti, poate, ce se intampla in cabinetul unui cardiolog. Cardiologul meu e batran, se uita pe un ecran la inima mea si da din cap a dezaprobare. Nu e bine, dar ce stie el cum e binele?

Am scris versuri fara nicio rima si chiar fara niciun rost, am pierdut nopti gandindu-ma ca as fi putut face altfel, intotdeauna prea tarziu, nu stiu despartirile, cum nu stiam, in adolescenta, finalurile partidelor de sah. Am cele mai bune deschideri din orasul acesta, daca sahul si viata s-ar juca doar in primele zece mutari, as fi invincibil! Nu se joaca asa.

Au fost ani in care m-am purtat ca si cum as fi fost nemuritor, nu mi-a pasat nici macar de prima celula bolnava de cancer, am innebunit, pesemne, sau chiar am ajuns scriitor, si nimeni n-a mai stiut unde se termina realitatea si unde incepea fictiunea. Am inceput sa traiesc asa cum as fi scris – ele nici macar nu mai existau, erau doar personaje pe care eu le creasem, din razbunare sau ca sa alung suferinta, si n-am alungat-o. Acum, fireste, e, din nou,  prea tarziu.

dela0 (27) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (11) – După referendum. Întoarcerea altor huligani

Tags

, , , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

In luna aceasta torida, dupa ce a plecat, navigator nepriceput si neincrezator, spre portul celor treizeci de ani, Andrei Craciun nu poate, dar nici nu vrea, sa lase in urma cinci carti de George Orwell.

Am fost candva in situatia de a face un clasament al scriitorilor preferati si un altul al cartilor preferate. L-am nominalizat (auzi verb – „a nominaliza’’!) atunci pe Orwell pe locul al treilea, desi ar fi meritat mai mult, iar dintre toate cartile lui asezasem „O fata de preot” cel mai sus. De ce? Ceilalti ar fi ales altfel – „1984” sau „Ferma Animalelor” – si ar fi avut, probabil, dreptate. Acel clasament a aparut insa intr-un ziar si nu fac un secret din a fi avut orgoliul de a incerca astfel sa determin macar un cititor sa gaseasca aceasta carte. Ceea ce nu inseamna ca „O fata de preot” nu ar fi cel putin la fel de buna ca „Aspidistra sa traiasca!” sau ca „O gura de aer”! Cand a scris-o, Orwell avea 32 de ani, trecuse, fara sa stie, de jumatatea vietii si era deja un romancier complet.

 

Povestea lui Dorothy, fiica preotului, care rabda totul nu ca sa capete cununa, ci din alt motiv, mai profund, ba chiar mai divin, nu a avut pana acum suficient public. Am naivitatea sa cred ca daca ar fi citit mai multi aceasta carte despre credinta si despre impletitura de spini care este saracia, lumea ar fi fost alta, mai buna, sigur departe de deseul dezgustator care a ajuns.

 

Capitolul trei, care se intampla in Trafalgar Square, capitol de geniu, impiedica aceasta carte sa devina o amintire care, mai tarziu, sa fie impinsa neglijent la o parte, ca si cum n-ar fi existat. „O fata de preot” a existat si a anuntat atunci, in 1935, un scriitor sensibil la sensibilitate, cu vocatie de martir, de autentic revoltat in numele dreptatii, asadar o exceptie in acel spital de nebuni care era deceniul al patrulea. „O fata de preot”, acest continent de luciditate in marea, abisala, lipsa de substanta a epocii, il profetea corect pe Orwell: adevarata constiinta a secolului XX.

 

„Nu suntem o familie, dar daca suntem nu o conduc membrii potriviti”, cred ca a scris candva Orwell. E corect, nu mai e nimic de adaugat. Raul intra prin aceasta plasa tot mai larga –  tesuta fiind din indiferentele noastre. Orwell nu era indiferent, iar „1984” este strigatul unui disperat care-si refuza deznadejdea. Recititi aceasta carte macar la patru ani odata, macar la fiecare ciclu electoral. Winston, eroul fragil si invins din „1984”, va va ajuta sa cerneti daca nu binele de rau, atunci raul de mai rau. Recititi-o mai ales acum, mai ales in Romania.

 

Simt venind inspre mine un imperativ de a scrie ceva despre un senator PSD cu mustata si altceva despre porci. Dar refuz, nu scriu: „Ferma Animalelor” este prea mare pentru comparatii atat de mici. Daca as fi profesor la Stiinte Politice, desi nu voi fi, as recomanda aceasta carte de la inceput. As adauga o singura fraza,  cu o voce sceptica, dar, in secret, optimist. O singura fraza: „ Fiti atenti la ce face puterea fara critica!”.

 

Nu am citit nicio carte mai onesta despre razboi. Abia citind-o, am inteles de ce veteranii imi vorbeau despre razboaiele lor ingroziti, dar, dar!, melancolici.

 

Doua dintre eseurile din aceasta carte – „Cum mor saracii” si „Anii bucuriei” – ascund paradisul cel mai intim al viselor mele de cititor care spera, zadarnic spera, sa devina candva scriitor. „Carti sau tigari” arata un Orwell care trebuie ca a fost asa: ftizic, nefericit, cu sperantele slabite de prea multa judecata dreapta.

Dela0, 30.07.2012

dela0 (26) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (10) – Un premiu care stimulează nebunia

Tags

, , , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

 

  • Lacul (roman). Bratul. Grabnic se va scutura (povestiri)

Exista in textele lui Yasunari Kawabata un amestec de poezie, constiinta, oboseala, cochetarie, intuneric si copilarie care dau iluzia ca este facil. Nu este: Kawabata scrie carti complicate, de care, totusi, raman un strain. In “Lacul”, povestea lui Momoi Ginpei si a demonilor sai, se gaseste ceva din tanarul Dostoievski. Un Dostoievski pe strazile din Tokio! Nu e putin, nu?

 

„Bratul” aminteste de „Nasul” lui Gogol, fiind totusi la distanta unui an-lumina-literatura de el. In schimb, povestirea „Grabnic se va scutura”, scurta istorie a uciderii a doua fecioare intr-o singura noapte, este demna de un laureat al Nobelului, caci Kawabata a urcat si acest Everest. Criminalul, Saburo, se simte inexplicabil, in lunile iulie si august, atins de o insuportabila melancolie. Si chiar ea, melancolia, il va conduce spre drumul fara intoarcere al omului care ia viata altor oameni. Totodata, Saburo are halucinatii care mi-l fac familiar, ba chiar simpatic:  cateodata, obiectele din jurul sau devin din ce in ce mai mari, pe masura ce el se face din ce in ce mai mic, aproape de disparitia definitiva. Amanunt biografic: Yasunari Kawabata s-a sinucis la 73 de ani, la doi ani dupa moartea iubitului (da, iubitului) sau, Yukio Mishima.

 

Aceasta carte a lui Mario Vargas Llosa are o importanta strict personala, deci majora: este prima carte pe care am reusit sa o citesc in bruma de spaniola pe care am deprins-o in ultimii doi ani. Este, asadar, indimenticabila. Cautati „Tentatia imposibilului”, fie si in limba romana, caci acest eseu despre „Mizerabilii” si Victor Hugo face cat un curs complet de istorie a secolului XIX. Sigur nu va asteptati, dar veti afla cum si de ce romanul „Mizerabilii” este de fapt un manifest religios.

 

  • Iubirile din verile de altadata

Ca si Saburo, criminalul din Kawabata, in lunile iulie si august sunt invins de nostalgii. Candva, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, in lunile acestea doua mergeam in tabere scolare, indeobste in munti, unde iubeam si eram iubit de tinere fete, cat le era ingaduit adolescentilor din timpul acela sa se iubeasca. Desigur, ca la Pink Floyd, cerul era atunci mai inalt, si iarba era mai verde. La drept vorbind, nici moartea nu exista. Noi chiar dansam doar o vara!

 

Vi le mai amintiti? Fetele de liceu de la sfarsitul anilor 90: pe ele, canoanele modei nu le faceau stupide, ele erau in stare sa vada intr-o albina fireturile de aur, ele stiau sa indure ploi torentiale si sa planga pe peroanele garilor de provincie fara teama ca li se va duce machiajul, ele nici macar nu se machiau, si erau mai frumoase.

 

Nu-mi spuneti ca erau tinere, si ca asa au fost mereu tinerele! Nu faceti din trecutul nostru o telenovela ca oricare alta! Ma, ele cunosteau cuvinte implacabile, fara intoarcere, cuvinte cat atacurile de cord, cuvinte care s-au pierdut, ele stiau sa arunce in jurul lor cercuri de lumina, ca ingerii sau ca demonii, mi-e totuna. Ne desparteam, intotdeauna ne desparteam, noi spuneam ca ne vom revedea, desi stiam ca e definitiv, ne scriam o vreme scrisori, apoi venea toamna, inghetau ramurile castanilor si ceva, ca un arc sau ca o ancora, se rupea in inimile noastre: ajungeam functionari indiferenti, iar scrisorile, daca mai veneau, nu le mai puteam citi. Cum sa traiesti din cuvinte cand ai cincisprezece ani? Nu se putea, era prea putin, adica prea mult. Da, lunile acestea doua, dupa ce nu mai esti tanar, nu ar trebui sa mai existe.

 dela0.ro, 23.07.2012

dela0 (25) – Eseu (1) – Note despre libertate pe marginea unor ştiri de ziar

Tags

, ,

Cuvantul „libertate” este poate ultimul dintre acele mari cuvinte care nu pot capata un trup. Libertatea nu exista, exista doar idei, nobile sau tragice sau chiar meschine, despre libertate. Libertatea nu este nici macar suma acestor idei, care oricum nu se pot insuma.

Nu poti atinge libertatea, nimeni nu poate. Sa nu ne descurajam de la inceput: in numele sau generos s-au purtat razboaie si s-au trait paci, s-au dus revolutii, si se vor mai duce, dar libertatea tot nu va exista. Libertatea nu este insa o iluzie, sa nu facem aceasta confuzie elementara. Nu poti sa spui „libertate” ca si cum ai spune „casa” sau „caine” sau „tablou”. Ar fi fost prea usor.

Libertatea este altceva, poate cel mai inalt ideal imaginat de oameni in aceste doua milenii, un tarm, un etern taram al fagaduintei, unde totusi nu vom ajunge. Cate milioane de nave navigheaza chiar acum spre el, noi nu stim si nu vom sti. Sunt deja mai multe cu alte cateva milioane decat atunci cand am inceput acest text.

Libertatea este o devenire continua care nu se poate desavarsi. Cred ca este simplu de inteles de ce, desi preferam sa nu intelegem. Sa presupunem ca libertatea este un loc sau un timp, un tarm spuneam – odata ajuns la acest tarm nu mai poti sa vrei sa ajungi la acest tarm. Idealul se schimba, adeseori brutal, in realitate, iar chiar cand crezi ca ai atins-o, vezi ca, in fapt, nu poti atinge libertatea. Ea va iti va scapa intotdeauna – „a fi liber” este o expresie care, in realitate, nu se poate conjuga decat la viitor, desi inzestrati cu melancolie, acea minune care reconfigureaza trecutul intr-un registru suportabil si demn de regrete, obisnuim sa o conjugam la trecut.

Sa ma prezint. Sunt unul dintre ultimii ziaristi de presa scrisa, tiparita pe hartie. M-am nascut la sfarsitul secolului trecut, in Romania, dincoace de Cortina de Fier, in ultima dictatura comunista din Europa. In 1989 aveam sase ani. „Libertate!” este printre primele cuvinte pe care le-am invatat. Odata Ceausescu omorat, odata lanturile rupte, s-a strigat „Libertate!” pe strazi, cu patima, cu speranta, sfasietor si eliberator. Deziluziile incepeau sa se nasca. Bineinteles, nu stiam inca.

 

Ce strigau, totusi, romanii – ca toti europenii din Est – in decembrie 1989? Ce salutau ei? Credeau, si era firesc sa creada asa, ca libertatea este simpla absenta a opresiunii. Dar, inca de la Platon, se stie ca omul evadat din pestera nu se transforma definitiv intr-un om capabil sa gestioneze absenta opresiunii. Sclavul eliberat nu devine si nu poate deveni un om liber. Dar revolutiile nu sunt metafizice. Revolutiile sunt vii, gloante s-au tras si oameni au murit strigand „Libertate!”. Nu e nimic nou.Asa a fost dintotdeauna istoria.

Sper ca nu ati uitat cum am inceput: nu exista libertate, exista doar idei despre libertate. In ultimii douazeci de ani, am invatat ca se poate invata canonul ideilor corecte politic, acceptate despre libertate, ideile celor care au trait mai mult si, evident, mai bine in absenta opresiunii. Am invatat ca aceste lectii nu sunt usoare, cer sacrificii si nu garanteaza rezultate, dar aceasta este deja altceva – acest eseu nu isi propune sa fie un text previzibil despre schimbarea mentalitatilor.

Ce este, totusi, de retinut: chiar daca ideile personale despre libertate ale celor care strigau „Libertate!” s-au prabusit, cu timpul, in deznadejde, libertatea tot a continuat sa fie un motor, sa marcheze destine si – sa nu uitam! – sa nu existe.

„Libertate” este poate ultimul mare cuvant care nu desemneaza o existenta si care totusi (sau poate tocmai de aceea) nu poate fi definitiv compromis, distrus, ruinat. Un fapt: „libertatea” este atat de intim umana incat nu va putea fi niciodata inlaturata din memoria omenirii. Inutil sa spun ca ma fascineaza.

 

Sunt ziarist. Intr-o redactie de ziar vin, in fiecare zi, stiri, daca nu povesti, din toata lumea. Le colectionez de cativa ani pe acelea care vorbesc despre lupta oamenilor de a fi liberi si despre golul in care nu putini cad in clipa aceea cand, va spuneam, schimba idealul pe realitate.

Istoria fiecarei zile este, in definitiv, o suma de arderi la aceeasi flacara, manifestari ale acestui infinit de idei despre libertate.

Ce urmeaza sunt fapte adevarate. Cheia de lectura a acestora ne poate ajuta sa incepem sa intelegem cate ceva despre ideile de libertate.

„My way” pe mai multe voci. Demnitatea

Era anul 2010, stiti cum a fost. In Austria, un milionar a renuntat la tot. In Filipine, barbatii se ucideau pentru cea mai frumoasa voce. Intre aceste doua povesti se inghesuiau viata, criza si celelalte.Criza se termina si se va termina. Ramanem mai intelepti si mai solidari. Poate. Sau poate ca are dreptate tanarul poet roman care scria, intr-un mediu destul de virtual, ca dupa 2009 urmeaza 1910 si toate celelalte, exact asa cum le-am invatat sau nu, ca la orele de istorie.

Cine stie? De unde sa stie poetii ce urmeaza? Poetii, chiar si cei care nu au lipsit de la orele de istorie, nu analizeaza temeinic pietele financiare.

 

Dintre marile idei pe care ni le-au lasat economistii secolului trecut, in una singura incape suficienta esenta pentru o poezie. Cititi-o si recititi-o: „Pe termen lung suntem toti morti”, de John Maynard Keynes.

Intre aceste doua posibilitati – se termina si ramanem sau se termina urat si ramanem mutilati –  este viata. Cand toate cele ce sunt acum vor fi consemnate in scurte note de subsol din trecerea timpului, aceste doua povesti recente ar trebui sa nu lipseasca.

Prima e suficient de simpla incat sa fie imposibil de explicat. „Dupa o viata de lux si bogatie, Karl Rabeder a ajuns la concluzia ca banii il impiedica sa fie liber si fericit. Asa ca renunta la averea de trei milioane de lire sterline si se muta intr-o cabana mica de lemn, la munte”, a transmis, intr-o zi cu mai multe ceasuri rele, publicatia britanica „The Telegraph”.

Austriacul Karl Rabeder a trebuit sa implineasca 47 de ani pentru a-si da seama ca lucreaza ca un sclav pentru ceva ce nu-si doreste. Destinul l-a prins din urma intr-un concediu. „Am trait cel mai mare soc din viata mea cand am realizat cat de groaznic, fara suflet si fara emotii este stilul de viata la cinci stele. In trei saptamani petrecute in Hawaii, am cheltuit toti banii pe care ii puteam cheltui. Dar, in tot acel timp, am avut sentimentul ca nu am intalnit nici macar o singura persoana reala – ca suntem doar actori”.

A doua vine din Filipine, acolo unde barbatii au inceput sa se bata si sa se ucida ca in westernuri, in cluburi de karaoke, pe refrenul din „My Way”.

Articolul din „New York Times” scris de Norimitsu Onishi incepe perfect: „Dupa o zi de barbierit, Rodolfo Gregorio s-a dus in barul din cartierul sau mirosind a pudra de talc”.

Barbati obisnuiti ca barbierul Rodolfo tocmai sunt omorati sub vocea lui Frank Sinatra si versurile lui Paul Anka. De ce? Piesa poarta un mesaj arogant, spun specialistii. Orice ratat nimerit in fata unui microfon crede ca stie cum se scuipa in fata sortii si are regrete putine, prea putine pentru a fi mentionate.

Crimele tip „My Way” au ajuns celebre la emisiunile TV din Filipine. Se transforma, deci, dintr-un subiect liric si nebunesc intr-un monden banal. Dar crimele tip „My Way” nu sunt un fapt divers. Sunt altceva, important si tulburator. Poate vom intelege candva ce. Poate.

Sa continuam sa ne intrebam, caci nu e gresit sa asezam aceste semne de intrebare. Ce avem aici? La ce a renuntat milionarul austriac? La ce nu vor sa renunte acei barbati din Filipine? „Sclavie” si „Libertate” va veti grabi sa raspundeti.

Ce uneste cele doua istorii? Raspunsul este scurt – o mai veche pereche de cuvinte: frustarea si curajul. Karl Rabeder a evadat. Milionarul austriac este pasarea aceea rara care lasa in urma colivia de aur. Barbatii din articolul lui „New York Times” se lupta si ei, in felul lor, pana la crima, pentru demnitate. Ideile despre libertate ale barbatului bogat din Austria si ale barbatilor saraci din Filipine se intalnesc in acest punct: libertatea nu este de conceput fara demnitate. Vietile noastre trebuie sa ne apartina, spune unul, si canta si ceilalti.

Dupa douazeci de ani. Moartea care elibereaza

Ziarele gazduiesc, cel mai des, tragedii. Iata una:Catalin Marian Dache a ajuns sa prinda un petic de ziar dupa ce si-a pus streangul de gat intr-un grajd, in satul Neatarnarea (comuna Beidaud) din judetul Tulcea. Avea 15 ani si in biletul de adio cerea ca la inmormantare sa fie imbracat in haine de culoare neagra de la firma Nike si ca la funestul eveniment sa participe si mama sa, plecata la munca, de un cincinal, in Italia.

Ca toate de acest fel, la care publicul nu se poate hotari daca sa planga sau sa rada, povestea a trecut usor. Ziarele si-au facut treaba lor de ziare si au informat pana la capat, fara sa spuna, de fapt, nimic din ce trebuia spus. S-a aflat: copilul a fost ingropat in hainele cerute. Mama lui nu a ajuns la inmormantare. Tatal murise degerat, ceea ce ar trebui sa puna un diagnostic exact asupra fostei familii Dache, dar nu pune. Si, desigur, la fel ca in toate cazurile de sinucidere pe timp de iarna, s-a gasit o ruda cu fes care sa arate grinda de care s-a spanzurat Catalin. S-a gasit si alta care sa jure ca baiatul ar fi vrut enorm sa invete carte si, fireste, nu mai erau bani. Observ o ingrijoratoare blazare a tabloidelor din tara mea: nici nu s-au mai obosit sa se revolte.

Spanzuratoarea din grajdul de la Neatarnarea nu este o moarte dramatica, ci inutila. Spanzuratoarea aceasta este judecata de apoi a tot ce a fost demolat in satele romanesti, condamnate la depopulare si la disparitii premature.

Se lucreaza intens la transformarea satului (si statului) romanesc intr-o groapa de gunoi uman, redusa la primitivism, privata de educatie, dar nu de alcool si televiziuni care transporta latrai si laturi prin cablu. Viitorul e vizibil: un ocean de ignoranta manevrabila – o intensa saracie morala si materiala (ordinea este exacta). Satul romanesc devine, adica, un bun bazin cu sclavi moderni. Cu ei se umplu autobuzele care ii lasa, vinetii, in garile de la periferia Occidentului, printre sacose de rafie si sperante palide. Cei mai norocosi isi sforaie, speriati, visul occidental in curse low-cost. Destinatia e aceeasi: subzistenta, uneori fudula, dar tot subzistenta.

Ce idei despre libertate au ajuns la Neatirnarea? Saracii n-au niciodata dreptate? Intrebarile clasice, dar ocolite, raman intacte. Viata i-ar fi putut oferi sinucigasului Dache mai mult decat i-a oferit moartea – acest tragic si acest ridicol? De ce s-a omorat acest copil roman? Dar de ce ar fi trait? Raspunsurile? Raspunsurile acestea nu sunt de unica folosinta si nici nu se gasesc intr-un grajd din judetul Tulcea.

Dupa ce au plecat televiziunile si s-a incheiat prima Revolutie transmisa in direct „world wide”, dramele au ramas. Surpriza: „libertatea” nu presupune doar un sistem care sa nu fie totalitar! Romanii au inteles, relativ tarziu, ca au schimbat un fel de opresiune cu un altul. Au inteles, relativ tarziu, dar au inteles, ca nimic solid nu se poate construi in afara noilor realitati economice. „Libertatea” calatoreste de-acum in siajul finantelor globale. Viata costa. Faptul elementar de „a fi viu” costa. Moartea anonima a acestui copil (sunt sute, poate mai multi, in fiecare an) este simptomul unei boli mult mai grave: credinta ca doar moartea mai poate elibera dintr-o lume libera sa sufere. Saracii n-au niciodata dreptate?

„A fi sau a nu fi? Nici, nici” – Emil Cioran (1911-1995), filosof roman, autor a mai multe volume despre neajunsul de a te fi nascut, sila de lume, il stiti, cel care a cochetat public cu suicidul pentru a muri la 84 de ani, aproape sanatos, de batranete, oricum.

Libertatea in moarte este poate cea mai tragica idee dintre toate, potrivita in arta, dar, vedem, fatala in viata.

Aceste duminici mohorate  

Poate ca nu ar fi rau sa recurgem la un intermezzo muzical. Va este, poate, cunoscuta istoria pianistului maghiar Reszo Seress, evreu supravietuitor al unui lagar nazist si autorul unuia dintre cele mai controversate cantece din secolul, din fericire, trecut.

Melodia „Szomoru Vasarnap” („Duminica mohorata”) a capatat sinistra faima de a induce o stare atat de mizerabila ascultatorilor, incat acestia obisnuiesc sa-si incheie socotelile cu viata inainte de ultimele acorduri.

Legenda spune ca a fost compusa in acea duminica din anul 1933 in care sotia l-a parasit pe Seress. Acesta, privind dansul sumbru al norilor negri de pe cerul Budapestei, a adunat in mai putin de trei minute toata deznadejdea unei existente crunte, marcata de privatiuni si de alcoolism.

Nu peste mult, un tanar din Berlinul care se pregatea de Apocalipsa si-a tras un glont in cap dupa ce a ascultat „Szomoru Vasarnap”. In acelasi oras, peste doar sapte zile, o femeie s-a spanzurat pe ritmurile deprimante ale „Duminicii mohorate”. Mai departe, in New York, o secretara s-a gazat lasand un bilet de adio in care solicita sa fie inmormantata pe muzica lui Reszo Seress. Tot in New York, un pianist amator, batran si aproape orb, s-a aruncat de la etajul sapte dupa ce isi cantase singur „Duminica mohorata”. In Roma, un adolescent s-a aruncat de pe un pod, in Londra, o femeie a luat o supradoza de medicamente. Cazurile s-au inmultit ametitor, si-au trait celebritatea, despre ele s-au scris articole inflacarate, a fost chiar o vreme cand sefii de la BBC au interzis difuzarea piesei la radio.

Sotia lui Seress, sursa de inspiratie a operei macabre, s-a otravit ascultand-o, compozitorul insusi s-a aruncat in gol, in ianuarie 1968. A supravietuit acestei tentative de suicid si s-a trezit intr-un spital din Budapesta, unde s-a spanzurat cu un cablu.

Cantecul lui Reszo Seress a fost preluat de un alt pianist orb, deloc amator, domnul Ray Charles, care a facut din „Gloomy Sunday” o melancolie teribila, dar suportabila. Si treptat, lumea a uitat epidemia aceea ciudata de sinucideri, cum-necum, oamenii au mers inainte, cu nostalgiile, cu razboaiele, cu depresiunile economice si cu duminicile lor mohorate cu tot.

Binele a invins? Un adevar banal: sinuciderea confirma o singura idee despre viata – ca nu merita indurata. Sinuciderea inchide orice posibilitate de a mai descoperi altele noi. Aici.

Paradoxul, la fel de banal si el: sinucigasii isi exercita propria idee despre libertate suprimand-o odata cu toate celelalte. „A fi sau a nu fi? Nici, nici”.

Cealalta fata: „Eu pentru ce merita sa mor?”

„Eu pentru ce traiesc?”, spuneam. Se ajunge usor de la „Eu pentru ce traiesc?” la „Eu pentru ce merita sa mor?”. Sinuciderea este o abdicare, dar nu intotdeauna. Adesea este un manifest, un exemplu, o mostra de gherila, o lupta pentru o idee pe care o crezi dreapta. Asa incep revolutiile. Asa a fost si acum douazeci si doi de ani, pe strazile Timisoarei, in Vestul Romaniei, asa a fost si acum douasutedouazecisi doi de ani, pe strazile Parisului, in inima Europei.

Uite, anul trecut, in 2011, Time” a asezat iar pe soclul discutabil, dar totusi important, al „omului anului” un personaj colectiv – „Protestatarul”. 2011 a fost un timp complicat, o contestare a vechii ordini, in fond, un inceput.

„Primavara araba” avea sa izbucneasca intr-un fel si a izbucnit cu vechea demonstratie ca, in opresiune, viata nu merita sa existe – este aici, trebuie sa subliniez asta, o antigeneza fara de care nicio Revolutie nu cunoaste sens. A fost intr-o zi de vineri si a trebuit sa moara un barbat de 26 de ani pe nume Mohamed, un negustor de zarzavaturi din Tunisia – un naiv veti spune, dar veti gresi. Cunoastem cum sfarsesc revolutiile – ingropate in patetism, furate si, in definitiv, uitate.

Mohamed Bouazizi si-a dat, ca atatia inainte, foc. Dar nu avea dreptate Fukuyama. Istoria nu s-a sfarsit si nu se va sfarsi asa. Cat oamenii vor mai fi gata sa arda de vii si din acest foc se va aprinde o primavara, chiar daca primavara nu va ramane a lor, istoria nu se va sfarsi. Si Egiptul, si Siria, si Libia sunt mize mult mai complicate in sahul financiar global. Mai tarziu sau poate mai devreme, cauza luptei nu va mai fi a omului revoltat.

Atunci: Mohamed Bouazizi a murit, asadar, in zadar, asa cum sunt sacrificati pionii in partide oarecare? Raspunsul nu se gaseste in cenusa care ramane, raspunsul se gaseste in viata dinainte de a arde. Ecuatia „Cata umilinta puteti suporta?” nu e usoara, dar comporta totusi solutii.

Protestele de la Vest, din lumea celor care mananca mai mult, dar mai prost, lumea la marginea careia am ajuns si noi, cei din Estul Europei, au reusit deocamdata sa ocupe ridicolul. Occidentul si-a inscenat indelung bunastarea, e de prea mult timp la masa incat a uitat ca va exista o nota de plata, iar cum se stie, de la inteleptii elementari, satulul si flamandul sunt condamnati sa ramana despartiti, doua straine jumatati care nu pot da un intreg, doua straine emisfere care nu pot da un pamant. Si cat de dezgustatoare e aceasta lene, aceasta suficienta de socate parvenit!

Poate ca nu va intereseaza, desi ar trebui sa va intereseze: negustorul de zarzavaturi n-a fost un las. Negustorul de zarzavaturi a murit din furie si din disperare, probabil cunoasteti aceste sentimente. Nu este o retorica depasita, nici macar romantica: negustorul de zarzavaturi a murit ca un om, fiindca nu voia si nu putea sa supravietuiasca, calcat in picioare, un animal anonim in aceasta istorie care e o suma de crime, un genocid dupa alt genocid, o exploatare dupa alta exploatare, dar nu doar atat, nu doar atat.

Cadavrul omului revoltat nu ne obliga. Avem posibilitatea de a continua sa mimam existenta. In rest, Mohamed Bouazizi, afla despre noi ca nu suntem bine, ca nu ai schimbat lumea si nu o vei schimba nici de acum inainte, dar nu, nu ai murit in zadar. Sunt sigur ca vei intelege ce vreau sa-ti spun.

Conformismul

Sa recapitulam. Ce ne spun stirile lumii despre ideile de libertate? Cum se nasc si unde se sfarsesc? Frustrare, revolta, demnitate, curaj, capitulare tragica, fara mostenire, sau capitulare cu un sens mai inalt, mai rara, proprie eroilor.

Si nu, n-avea dreptate domnul Rousseau – oamenii nu se nasc liberi si nu sunt peste tot in lanturi. E mult mai complicat. Oamenii se nasc, poate, din fericire tot mai putini, in lanturi, dar liberi nu se nasc si nici nu devin, caci nu ati uitat, sper, libertatea nu exista.

O alta idee despre libertate care merita scrisa si inteleasa acum si aici vine din Marea Britanie. Exista, intre toate frazele lumii, frazele filosofilor rezonabili refugiati in nebunie, frazele poetilor falimentari, dar demni, frazele profetilor condamnati la exil, intre toate, una singura la care tin ca la o Constitutie, ca la o lege fundamentala, ca la o lege a firii; pur si simplu, fara ea nu se poate. Aceasta fraza ii apartine lui J.M. Barrie (ati auzit, poate, de „Peter Pan”) si suna asa, in sensul, nu in litera ei: Nimic din ce se intampla dupa varsta de 12 ani nu mai conteaza cu adevarat.

Ziarul, aceasta trista disparitie, nu este doar o colectie de idei, ci, am tot insistat si mai insistam, mai degraba, o adunatura de stiri. Asa vrea publicul, cititorul, si inca nu s-au inteles vorbele lui Enzo Ferrari, care la batranete si la intelepciune a avut curajul sa spuna chiar asa: „Clientul nu are intotdeauna dreptate”.

Uite, insa, ca una dintre aceste stiri a avut indrazneala, nu taria, sa se loveasca de acest adevar – Nimic din ce se intampla dupa varsta de 12 ani nu mai conteaza cu adevarat. A fost groaznic.

Stirea vine din Anglia si spune ca Poppy Webb-Jones, o adolescenta care mai are putin pana la majorat, a ramas blocata la varsta de 11 ani. Mai mult, suntem informati ca tanara din Humberston incearca „cu disperare” sa scape de copilarie! Boala lui Poppy este rara, se numeste previzibil „panhypopituitarism”, ceea ce inseamna ca s-a nascut fara majoritatea hormonilor, ca, in ciuda timpului care trece, ramane copil in ganduri si in fapte.

Medicii sunt ingrijorati (si depun, bineinteles, eforturi) – Poppy poate muri la prima rana, cat de minora, caci organismul ei nu face fata situatiilor de stres. Familia ii e disperata, caci oasele abia ii mai suporta lui Poppy greutatea, ea insa se uita la desene animate si cumva reuseste sa para fericita, desi, la drept vorbind, Poppy insasi ar vrea sa se faca mare. Aceasta dorinta mi se pare cumplita, cum cumplita mi se pare si aceasta copilarie dependenta de Hannah Montana. Confruntata cu realitatea, cea mai frumoasa dintre iluzii – copilaria eterna – devine, iata, ceva foarte asemanator unui cosmar.

In loc de incheiere ramane aceasta telegrama pe care nu o voi expedia niciodata: Draga Poppy, afla ca viata, dupa ce se termina copilaria, deci iluziile, nu este decat o foarte proasta afacere. 

Ideea despre libertate a lui Poppy este, asadar, conformismul – sa creasca, nu sa moara, sa fie ca toti ceilalti, sa intre, cum se spune, in randul lumii. E o idee nascuta din suferinta, dar tot groaznic ramane. Libertate in conformism? Nu asta intelegem cei mai multi? Nu de aceea e groaznic?

Nonconformismul

Asteptati, probabil, o concluzie, dar eseul acesta nu este nici didactic, nici moralizator. Va voi oferi in schimb o alta poveste adevarata, cea mai recenta dintre toate.

Intr-un reportajul foarte nou, americanii de la „International Business Times“ ne vorbesc despre „cel mai izolat om din lume“, ei, gazetari vechi, ne arata mult, dar reusesc, totusi, sa ocoleasca ghetarul unei mari intrebari legitime: „Si daca domnul Nagasaki are dreptate si noi, toti ceilalti, gresim?“

Jurnalistii si-au facut datoria: l-au gasit pe niponul Masafumi Nagasaki care traieste singur, de mai mult de douazeci de ani, pe insula Sotobonari, in largul oceanului, l-au filmat si l-au convins sa isi spuna povestea.

Am aflat ca acest barbat bronzat si cu dantura relativa are 76 de ani, ca a fost fotograf si entertainer (!), ca insula este locul pe care l-a ales pentru a muri (nu isi imagineaza ca ar putea exista un loc mai bun unde sa mori), ca se imbarca o data pe luna pe unul dintre vapoarele care trec pe langa insula, ca merge in cel mai apropiat oras sa ia echivalentul a 120 de dolari americani pe care ii trimite fratele sau, ca din banii acestia isi cumpara apa si mancare, ca ziua ii trece pregatind mancarea, facand curatenie, spaland apoi galetile, iar noptile – ascunzandu-se in cort de asaltul insectelor. La inceput, cand se apropiau vapoare, mai lua pe el o haina sa isi acopere goliciunea. Intre timp, s-a dezinhibat – despuiat a dat interviul si parea extrem de amuzat de toate conventiile moderne.

Au fost, desigur, si evenimente teribile pe insula. Cati ani sa fie de atunci? Uite ca nici nu mai stie! Era, parca, al doilea an de cand s-a stabilit aici – atunci a venit un taifun atat de puternic incat a distrus orice forma de vegetatie. „N-am avut pic de umbra, a trebuit sa stau numai in soare“, spune Nagasaki razand cu rasul zgomotos al oamenilor liberi. Acesta nu este un haiku, aceasta e o viata: o insula, un ocean, un om singur si soarele.

V-ati dat deja seama ca domnul Masafumi Nagasaki s-a refugiat fiindca nu vrea sa respecte legile societatii. Respecta insa legile naturii, caci nu se poate altfel. Oamenii cred ca exista libertate, fiindca ei cred si ca exista absolut, si fiindca fara aceasta credinta, viata pe pamant ar fi imposibila.

Ce gasim in ce face domnul Nagasaki? Lasitate sau intelepciune sau cate putin din fiecare? „Daca nu te poti pune cu natura, trebuie sa i te supui“. Nimic mai mult, dar si nimic mai putin, si apoi, la sfarsit, rade din nou. Domnul Nagasaki, asa radical si izolat, este, vedeti bine, foarte fericit.

Acesta este Masafumi Nagasaki, dovada ca in esenta oamenii au fost la fel si acum un secol, si acum zece secole. Lumea nu se opreste pentru un nebun? Bineinteles ca nu se opreste lumea pentru un nebun, – va continua explozia infrunzirii in fiecare primavara -, dar din nou: domnul Nagasaki este acel nebun?

Omul de pe insula nu o spune, dar ne lasa sa o intelegem: nu imi place incotro va indreptati, eu raman sa mor aici, e mai bine asa. In felul sau, domnul Masafumi Nagasaki este ultimul mare contemporan care reuseste sa faca din viata sa o opera de arta in care sa incapa o idee comuna despre libertate, o idee comuna despre fericire, si o singuratate adevarata. Cand va muri, ziarele ii vor consacra poate, din nou, cateva randuri.

Este tarziu la Bucuresti. Recitesc inceputurile acestui continent de cuvinte care a prins viata proprie, indiferenta la timpul, si la locul meu, cum e si bine sa fie: „Libertatea nu exista”. Recitesc si ma intreb daca aceasta nu este o simpla fortare, demna de o libelula literara. Nu, cred ca nu, imi raspund, apoi imi ridic gulerul pardesiului si pasesc mai departe in ploaie.

Sfarsit? Ce, sunteti copii? Libertatea, desi nu exista, tocmai fiindca nu exista, nu cunoaste sfarsit. 

Bucuresti, aprilie 2012

Dela0.ro, 18.07.2012