Ce facem cu România (1) – Ce facem cu România

Tags

andrei craciun, ce facem cu romania, cine cand cum schimba romania, dela0.ro, oana dan, romania de la zero, schimba romania, vlad stoicescu

„Adevărul” continuă unul dintre cele mai ample seriale de presă din ultimii ani, menit să arate cum a ajuns aici istoria românilor şi să propună direcţii de dezvoltare. Aşadar: cum şi de ce? Interviuri, analize, recursul la bibliotecă şi la arhive.

Până acum, serialul „Cine, când, cum schimbă România” s-a concentrat pe exemplele pozitive de lângă noi: românii care au început cu ei înşişi pentru a schima în bine ce e în jurul lor. În continuare,  în modulul „Ce facem cu România”, parte din serial realizat în colaboare cu site-ul independentRomânia de la zero, îşi propune să ofere explicaţiile mai largi pentru actualul moment istoric.

Începem de aici: vara anului 2012. România este mai divizată ca niciodată. Preşedintele Traian Băsescu a reuşit să polarizeze, să împartă lumea în prieteni fanatici şi în duşmani  nevrotici. În ianuarie s-a ieşit din nou în stradă şi s-a stigat, din nou!, „Jos cu dictatorul!”.

Este România condamnată la fiecare douăzeci de ani să treacă printr-o răsturnare a ordinii sale? Care ne mai este matca? Cine nu este „băsist” trebuie să fie „contrabăsist”? Celebra insulă a extremiştilor de centru este tot mai depopulată, după cum remarca şi ziaristul Cătălin Tolontan.

O graniţă invizibilă ne separă. Separă familii şi ne separă pe noi de noi. Traian Băsescu este, desigur, doar o ocazie. Într-unul din cele mai ample eforturi publicistice din presa română a ultimilor ani, „Adevărul“ şi Dela0.ro trec dincolo de consecinţele isteriei, atât de prezentă în spaţiul public recent urcat pe baricadele paroxismului politic.

Ce urmează e cumva mai important. Este despre consecinţele mai ample ale istoriei. Mirel Palada, sociolog:  „Noi, românii, uităm repede şi tot timpul redescoperim catastrofa zilei. Oamenii care se uită la televizor uită că sunt simpli spectatori şi se ceartă cu copiii, cu soţii. Asta ilustrează nevroza colectivă. Întrebarea corectă este de unde provine această nevroză colectivă. De ce avem această propensiune către cârcoteală? Şi de ce reverberează în comportamente de tipul acesta?”.

Ce ne mai uneşte?
Cum am ajuns aici? Cel mai vizibil lucru în spaţiul public românesc este absenţa unui proiect. Cea mai potrivită întrebare este de-acum: Ce ne mai uneşte? După 2007, sunt deja şase ani de atunci!, de la intrarea în Uniunea Europeană, românii au rămas fără un mare proiect naţional. De acum pare că este fiecare pentru el. Am intrat în Uniunea Europeană doar ca să putem fugi din România, ca să putem evada?

Criza financiară acutizează acest egoism care exclude solidaritatea. Am identificat în istoria românilor din ultimii 150 de ani marile proiecte sociale, le-am scris culisele explicând de fiecare dată de ce s-a ales un drum altuia. Moştenirea este complexă. Nici Băsescu, nici criza nu sunt argumente suficiente. Să dăm timpul înapoi şi să înţelegem. Nu am ocolit niciuna dintre dictaturile secolului trecut, niciuna dintre figurile clasate deja între filele manualelor de istorie, niciunul dintre conflictele care au săpat prăpastii între români, prăpăstii atât de adanci încât explică prezentul şi coboară, dincolo de el, spre viitor.

Momentul `90
„Piaţa Universităţii” a rupt România în două: neocomuniştii şi ceilalţi. Au învins, la început, primii, însă ceilalţi au câştigat pe termen lung.  Cumpăna de acum vine şi din costurile pe care pro-occidentalii le-au scris pe notele noastre de plată. Veţi citi poveşti din „Piaţa Universităţii”, veţi înţelege cât de adâncă a fost falia, cât de multe lucrurile care ne despărţeau şi cât de puţini erau, totuşi, cei uniţi de magia kilometrului zero.

Stelian Tănase, istoric:  „Eu nu cred în mulţimi pe stradă, cred într-o elită politică capabilă să rezolve în avans problemele. Dacă oamenii ies în stradă, tu ca politician ce faci? Înţeleg această reacţie perfect, dar nu cred în ea ca soluţie. Si nu văd acum societatea românească angrenată într-un protest social la scară mare pentru că este probabil cea mai fracturată societate din Europa”.

Liviu Mihaiu, jurnalist:  „La ora asta, România este o antimeritocraţie în care cei mai buni dintre noi, cei mai pregătiţi dintre noi nu au nicio şansă în a conduce destinele unui cartier, unei firme, unei entităţi administrative din România. Asta este de fapt ceea ce poporul identifică de ani de zile în sondaje la întrebarea „se îndreaptă tara către o direcţie bună sau greşită?”. Poporul simte că România se îndreaptă către o direcţie greşită şi asta e şi părerea mea, a unui om care cunoaşte foarte bine devenirea României din ultimii 23 de ani”.
CE URMEAZĂ
Ce vom face în „Ce facem cu România”

• Interviuri-eveniment cu: Ana Blandiana, Lucian Boia, Tudor Caranfil, Radu Ioanid, Liviu Mihaiu, Vintilă Mihăilescu, Preda Mihăilescu, Radu Preda, Stelian Tănase, Vladimir Tismăneanu, Ion Vianu şi principalii oameni-politici de după Revoluţie.
• Analiza faliilor din muzică, cinematografie, literatură.
• Mari momente ratate din istoria recentă a românilor.
• Principalele puncte de inflexiune: anul 1990, Declaraţia de la Snagov 1995, lungul drum spre NATO şi UE

Adevărul, 13.01.2013

Advertisements

dela0 (26) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (10) – Un premiu care stimulează nebunia

Tags

andrei craciun, bratul, dela0.ro, grabnic se va scutura, kawabata, lacul, llosa, tentatia imposibilului

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

 

• Lacul (roman). Bratul. Grabnic se va scutura (povestiri)

Exista in textele lui Yasunari Kawabata un amestec de poezie, constiinta, oboseala, cochetarie, intuneric si copilarie care dau iluzia ca este facil. Nu este: Kawabata scrie carti complicate, de care, totusi, raman un strain. In “Lacul”, povestea lui Momoi Ginpei si a demonilor sai, se gaseste ceva din tanarul Dostoievski. Un Dostoievski pe strazile din Tokio! Nu e putin, nu?

 

„Bratul” aminteste de „Nasul” lui Gogol, fiind totusi la distanta unui an-lumina-literatura de el. In schimb, povestirea „Grabnic se va scutura”, scurta istorie a uciderii a doua fecioare intr-o singura noapte, este demna de un laureat al Nobelului, caci Kawabata a urcat si acest Everest. Criminalul, Saburo, se simte inexplicabil, in lunile iulie si august, atins de o insuportabila melancolie. Si chiar ea, melancolia, il va conduce spre drumul fara intoarcere al omului care ia viata altor oameni. Totodata, Saburo are halucinatii care mi-l fac familiar, ba chiar simpatic:  cateodata, obiectele din jurul sau devin din ce in ce mai mari, pe masura ce el se face din ce in ce mai mic, aproape de disparitia definitiva. Amanunt biografic: Yasunari Kawabata s-a sinucis la 73 de ani, la doi ani dupa moartea iubitului (da, iubitului) sau, Yukio Mishima.

 

• La tentacion de lo imposible

Aceasta carte a lui Mario Vargas Llosa are o importanta strict personala, deci majora: este prima carte pe care am reusit sa o citesc in bruma de spaniola pe care am deprins-o in ultimii doi ani. Este, asadar, indimenticabila. Cautati „Tentatia imposibilului”, fie si in limba romana, caci acest eseu despre „Mizerabilii” si Victor Hugo face cat un curs complet de istorie a secolului XIX. Sigur nu va asteptati, dar veti afla cum si de ce romanul „Mizerabilii” este de fapt un manifest religios.

 

• Iubirile din verile de altadata

Ca si Saburo, criminalul din Kawabata, in lunile iulie si august sunt invins de nostalgii. Candva, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, in lunile acestea doua mergeam in tabere scolare, indeobste in munti, unde iubeam si eram iubit de tinere fete, cat le era ingaduit adolescentilor din timpul acela sa se iubeasca. Desigur, ca la Pink Floyd, cerul era atunci mai inalt, si iarba era mai verde. La drept vorbind, nici moartea nu exista. Noi chiar dansam doar o vara!

 

Vi le mai amintiti? Fetele de liceu de la sfarsitul anilor 90: pe ele, canoanele modei nu le faceau stupide, ele erau in stare sa vada intr-o albina fireturile de aur, ele stiau sa indure ploi torentiale si sa planga pe peroanele garilor de provincie fara teama ca li se va duce machiajul, ele nici macar nu se machiau, si erau mai frumoase.

 

Nu-mi spuneti ca erau tinere, si ca asa au fost mereu tinerele! Nu faceti din trecutul nostru o telenovela ca oricare alta! Ma, ele cunosteau cuvinte implacabile, fara intoarcere, cuvinte cat atacurile de cord, cuvinte care s-au pierdut, ele stiau sa arunce in jurul lor cercuri de lumina, ca ingerii sau ca demonii, mi-e totuna. Ne desparteam, intotdeauna ne desparteam, noi spuneam ca ne vom revedea, desi stiam ca e definitiv, ne scriam o vreme scrisori, apoi venea toamna, inghetau ramurile castanilor si ceva, ca un arc sau ca o ancora, se rupea in inimile noastre: ajungeam functionari indiferenti, iar scrisorile, daca mai veneau, nu le mai puteam citi. Cum sa traiesti din cuvinte cand ai cincisprezece ani? Nu se putea, era prea putin, adica prea mult. Da, lunile acestea doua, dupa ce nu mai esti tanar, nu ar trebui sa mai existe.

 dela0.ro, 23.07.2012

dela0 (24) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (9). Scrisoare deschisă către ţara mea

Tags

andrei makine, cezar paul-badescu, dela0.ro, holocaust, italo calvino, luminita mon amour, pana la capatul liniei, petre barbu, primo levi, testamentul francez

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

• „Pana la capatul liniei”

In sapte ani de redactii vezi multe. Ii stiu: lautarii tastaturii, pretentiosi, nimeni care se cred totul, inculti cu orizontul lecturii stramt, de nu ajung nici pana la „Principele” lui Jenica Barbu, filosofi de bere la halba, gainari ai cuvintelor, plus masa de ziaristi carora le era egal daca faceau suruburi in loc de texte, cateva talente fara caracter, dame imbatabile in aforisme inutile, o mana de oameni harnici si onesti, singurii care, la rigoare, ar trai intr-o alta meserie.

Va dati seama  ca, intr-o redactie, Petre Barbu e ca un extraterestru bland, ciudat, insa magnific! Cu ochelarii lui de miop incurabil, tigarile usoare si frazele care nu stii cand s-au incheiat… E aproape miraculos ca supravietuieste intre oameni ca noi! Petre Barbu este cel mai scriitor dintre ziaristi, si daca ar trebui sa salvez un singur om de pe platforma industriala Pipera, pe Petre Barbu l-as salva. Fetele, in felul lor, il iubesc pe Pierre, pentru ca scrie sensibil si frumos, chiar daca, prea des, despre partea intunecata a vietii. „Pana la capatul liniei”, cea mai recenta dintre cartile sale, nedorita, dar magica, este cel mai bun lucru care a iesit, in ultimul timp, din paginile unui ziar. Simt ca trebuie sa reabilitez aici aceasta fraza: Petre, esti cel mai bun!

• „Testamentul francez”

Stiu cand am inceput aceasta carte: in iunie 2008. Eram in aeroport, gata sa plec spre Zurich, am lasat-o pe o banca, pret de o cafea. Mi-au furat-o! Cine naiba fura un Andrei Makine, in 2008, in vremea cresterii economice? N-am aflat. Tineam la „Testamentul francez” fiindca il primisem cu dedicatie de la cea care mi-a vorbit prima data despre Makine, o fata de preot, pe care am iubit-o mult, intr-o simfonie de trairi pe care, la tinerete, le irosesti prea usor. Patru ani mai tarziu mi-am cumparat singur „Testamentul”, fara graba, deci, dar nu fara speranta. Am intalnit o carte adevarata, carte in toata puterea cuvantului, scrisa ruseste, desi in franceza, mare cat „Razboi si pace”!, cu pagini inubliabile despre soldati intorsi de pe front si despre trecerea de la copilarie la adolescenta. Ce inseamna sa fii rus?

„Intelegeam acum, inca destul de confuz, ce insemna asta. Sa porti in suflet toate acele fiinte desfigurate de durere, satele carbonizate, lacurile inghetate, pline de cadavre. Sa cunosti resemnarea unei turme omenesti violate de un satrap. Si dorinta  violenta de a interpreta din nou acele intamplari din trecut – pentru a extirpa din ele suferinta, nedreptatea, moartea. (…) Sa refaci Istoria. Sa purifici lumea. Sa izgonesti raul. Sa oferi adapost tuturor acelor oameni in inima ta, pentru a putea sa le dai drumul intr-o zi, intr-o lume eliberata de rau. Dar, pana atunci, sa impartasesti durerea care ii macina. Sa te urasti pentru fiecare slabiciune. Sa impingi acest angajament pana la delir, pana la lesin. Sa traiesti absolut zi de zi pe marginea prapastiei. Da, asta e Rusia.”

Dar mai este si Franta, mai ales Franta! Cine si cand a mai scris atat de departe despre Franta? Da, Andrei Makine este ultimul poet ca atunci dintre prozatorii de acum – un geniu al emotiilor gigantesti, fara limite, emotiile care nu se termina niciodata.

• „Mai este oare acesta un om?”

Cartea evreului italian Primo Levi, supravietuitor care si-a incheiat tarziu viata, cu o sinucidere onorabila, trebuie citita cand incepi sa ai inconstienta sa crezi ca nu mai poti citi nimic nou despre Holocaust. Drama ultima a Holocaustului ramane aceasta: este intotdeauna nou, la fel ca moartea. Italo Calvino: „Primo Levi este unul dintre cei mai importanti si talentati scriitori ai secolului XX”. Fireste, subscriu.

• „Luminita, mon amour”

Aceasta carte a lui Cezar Paul-Badescu este categoric peste “Tineretile lui Daniel Abagiu”, despre care am scris AICI. “Luminita” are o tristete aparte care ii da sarm si il apropie pe Cezar de bunul scriitor care  va fi.

Dela0.ro, 15.07.2012

dela0 (23) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (8) – Ce desparte România lor de literatura noastră

Tags

andrei craciun, borges, dela0.ro, gog, houllebecq, ian mcewan, papini, particulele elementare, pe plaja chesill

Cum vara nu dorm, nu am somn, noptile le schimb pe literatura. Traiesc, desigur, iluzia lipsei de iluzii. Cresc, de asemenea, in fiecare saptamana distanta dintre mine si cei care nu au mai citit de la sfarsitul liceului, asteptand sa-mi inchei viata cu desavarsire mandru, orgolios, inutil si singur.

La ce foloseste literatura, dincolo de aceasta igienica izolare? Nu am un raspuns convenabil, de fapt nu am niciun raspuns. Incerc sa las aici, la fiecare sapte zile, cateva solutii de castigare a timpului liber. Asa cum altii cred ca la radacina raului sta lipsa de inteligenta, eu, om care nu are realitatea ca punct forte, cred ca la radacina raului sta lipsa de imaginatie.

Primiti cartile despre care va scriu aici ca pe scurte exercitii de zbor, sau, mai simplu, mai frivol, ca pe o dupa-amiaza in care stai si asculti oceanul, impacat, poate chiar entuziast, de sfarsitul tuturor lucrurilor. Nu stiu ce veti face dupa ce inchideti pagina, puteti sa ii scrieti scrisori diavolului, treaba voastra, totul este posibil.

Nu avea dreptate Hitler: nu somnul este singura afacere privata, ci lectura. Sigur, nu o sa apara, din asta, speranta dincolo de Cutia Pandorei, dar oricum, cartile sunt tot ce poate omul mai mult.  De la toamna, viata adevarata, cu ploile, caderile si chiar iubirile ei, poate sa inceapa din nou.

• Particulele elementare

Carte deja clasica a lui Michel Houllebecq si a sfarsitului de secol XX, „Particulele elementare” poate fi citita ca un testament al unei omeniri vanitoase de propria-i degradare.

• Bestiar

O infamie asumata: proza scurta a lui Julio Cortazar imi place mai mult decat proza lunga a lui Gaga Marquez. Llosa scria despre Cortazar ca scrie cu o lipsa de responsabilitate de care “doar copiii sau nebunii dau dovada”. Are dreptate. „Scrisoare catre o domnisoara din Paris” este un text pentru care mi-as fi dat, fara nicio ezitare, viata, m-as fi lasat ars pe rug sau impuscat in razboi. Marquez despre Cortazar: “E un scriitor cum mi-as fi dorit eu sa ajung cand aveam sa fiu cu adevarat mare”.

• Gog

Giovanni Papini, scriitorul preferat al domnisoarei Oana Dan, dar si al domnului Jorge Luis Borges, este nu doar un estet care nu are niciun cusur, ci si un erudit fara rival. „Gog”, cea mai buna dintre cartile sale,  ajunge sus, sus de tot, mai departe de bolta cereasca, aproape de vechii zei. Desigur, si Gog a fost intalnit, prima data, intr-un spital de nebuni.

• Pe plaja Chesill

Iar Ian McEwan scrie deopotriva cumplit si minunat. Oricum, ultimele zece pagini din „Pe plaja Chesill” sunt cele mai frumoase si zadarnice zece pagini care s-au scris in ultima mie de ani. Gasesc asa: nu iubirea, ci gerunziul “nefacand nimic” este tema cartii, a secolului acesta si chiar a viitorului acela.

Dela0.ro, 09.07.2012

dela0 (22). Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (7) – Minima Moralia. Despre impostură şi minciună

Tags

alex leo. serban, conjuratia imbecililor, dela0.ro, gunter grass, litera din scrisoarea misterioasa, minima moralia, prizonierul din manhattan, sorin cocis, toba de tinichea

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

• Toba de tinichea. La inceput, cand se dansa cu ura, dar oricum

Roman de rascruce al secolului XX, cu forta de a schimba o literatura, „Toba de tinichea” a lui Gunter Grass este, fireste, o capodopera, desi cuvantul e folosit in exces si, oricum, e stramt. Transcriu aici, fara nicio miza, unul dintre fragmentele care mi-au placut, cuvinte cat furtuna ce avea avea sa vina:„Jan dansa cu mama, Matzerath cu ciolanoasa si lungana de Hedwig, care avea privirea incerta a unei vaci, ceea ce te facea sa vezi in ea permanent o gravida. Au dansat mult impreuna, s-au schimbat intre ei, s-au gandit in timp ce dansau la dansul urmator, la foxtrot erau cei dintai, la vals Boston pluteau, la charleston isi regaseau increderea in ei si la slowfox senzualitatea vecina cu religia”.

• Litera din scrisoarea misterioasa

Sunt in drum spre Lisabona, citesc aceasta „novella” postuma a lui Alex. Leo Serban si incerc sa inteleg de ce a fost atat de iubit. Interesant personaj acest Leo! A avut cea mai eleganta posteritate dintre artistii ultimelor decenii. I-au facut laudatio, sinceri si tristi, si Andrei Plesu, si Horia-Roman Patapievici, si Radu Cosasu. Nu ne-am cunoscut, dar existau sanse bune sa ne intalnim si sa nu il plac, desi era cel putin un pod intre noi – Borges. Poate ca e mai bine, deci, ca i-am ramas doar cititor. Oricum, scria bine Leo, bine.

• Conjuratia imbecililor

Aceasta a doua si ultima carte a lui John Kennedy Toole imi este de ani de zile ca o Biblie. Asa cum altii citesc Psalmii sau Ecleziastul sau Cantarea Cantarilor sau Cartea lui Daniel, eu, cand vreau sa mai inteleg cate ceva, ma intorc la Ignatius.

• Actorul Sorin Cocis

Am iubit mai demult unele femei pentru care teatrul era tot. O jumatate de duzina de ani am umblat din piesa in piesa, prin teatrele Bucurestiului. Dar uite ca abia acum, tarziu, la „Prizonierul din Manhattan”, piesa regizata de Iarina Demian si montata pentru ultima oara in aceasta stagiune in urma cu cateva saptamani, la ARCUB, l-am descoperit pe actorul Sorin Cocis, magistral in rolul sau secundar. De cand a urcat pe scena mi-a dat impresia ca nu va fi un personaj oarecare, si nu a fost. Sunt saptamani, spuneam, de atunci, si inca il aud urland „Otrava!” ca atunci cand i s-a oferit o ceasca de cafea. Neil Simon insusi nu ar fi putut sa ceara mai mult!

Dela0, 01.07.2012

People (38) – Cavalerul leproşilor

Tags

adevărul, andrei craciun, dela0.ro, ordinul serviciul national in grad de cavaler, rasvan vasiliu, romania de la zero, vlad stoicescu

La Tichileşti, în ultima leprozerie a României, doctorul Răzvan Vasiliu a primit, anul trecut, Ordinul Serviciul Naţional în grad de Cavaler.

Paginile în care citiţi aceste rânduri stau sub o cupolă generoasă: „Cine, când, cum schimbă România”. De obicei, cei care sunt scrişi aici dau declaraţii, explică. Omul de astăzi nu va spune nimic, vor vorbi ceilalţi, cum şi faptele vor vorbi, pentru el. Doctorul Vasiliu: singurul specialist român cu doctorat în lepră, medicul care nu are de la cine să ia şpagă, cel care îi îngrijeşte pe cei săraci şi singuri.

Suntem la Tichileşti, în ultima colonie de leproşi din România. Vom sta aici câteva ore şi când vom pleca nu vom mai vrea să ne întoarcem. Aici e muncă de eroi, noi nu suntem eroi, încercăm să ajungem ziarişti de presă scrisă. Ieri am publicat un reportaj despre ziua alegerilor în leprozerie, acolo unde nimeni nu alege. Ne-am căutat cuvintele.

Am scris „Celălalt 9 decembrie” sau „Duminica Morbului” şi am încercat să adunăm, frază lângă frază, ceea ce nu se poate, de fapt, socoti. Căci: cine ştie câtă suferinţă e în rănile acestor bolnavi? De multe ori am vrut să ne întoarcem, să îl dăm naibii de reportaj, nu om fi nici noi vreun Brunea-Fox!, leproşi ne trebuie nouă? Am intrat, însă, în curtea coloniei. Câteva clipe a fost linişte, am privit cerul, un nor era ciufulit de o cioară, am coborât spre pământ şi am văzut statuia doctorului Alexandru Filipeanu, care a slujit (verbul e corect) aici între 1938 şi 1959. Şi ni s-a făcut ruşine. Ne-a fost ruşine de doctorul Filipeanu care şi-a dedicat (şi verbul acesta e corect) viaţa leproşilor.

Aveţi, probabil, deja, conturată imaginea unui astfel de bolnav. De milenii, oamenii au fugit de cei atinşi de „ciuma albă”. Nu mai suntem nici noi tineri. Călătorim de mult pe toate graniţele şi ştim, deja, că acolo unde răul e suprem, şi binele încearcă să fie absolut. Cei buni nu fug. Doctorul Vasiliu nu a fugit. A fost trimis de DSP Tulcea la Tichileşti în anul 1991, fără prea multe explicaţii. Învăţase dermatologie cu marii profesori Vulcan şi Diaconu, dar lepra tot o enigmă îi era. A spus-o în toate interviurile pe care le-a dat în ultimii ani.

Despre erou şi morminte

Nu i-a convenit să vină la leprozerie, cui i-ar fi convenit? Să nu credeţi că eroilor nu le e frică. Le e, dar rămân. A găsit, atunci, în colonie, 61 de bolnavi. Acum mai sunt 19. Restul sunt sus, la cimitir. Doctorul Vasiliu nu este aici în ziua aceasta de duminică. O asistentă ne-a printat CV-ul medicului. Citim: numele corect al medicului este Răzvan Alexe Vasiliu, născut în septembrie 1957 la Bucureşti, într-o familie de medici.Tatăl său era chirurg, mama – pediatru. Este căsătorit cu Otilia Vasiliu, medic veterinar. Este membru fondator al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat la Tulcea, în 1990. A fost prefectul judeţului între decembrie 1996 şi martie 2000. Şi cu asta ce-am aflat? Puţin, nimic aproape.

Doctorul Vasiliu poate fi descoperit într-un singur fel: intrând în pavilioanele şi în viaţa leproşilor.
I-am întrebat şi ei ne-au răspuns. Bolnavii aceştia îşi iubesc doctorul cu o dragoste mai potrivită pentru o antologie de poezie, nu pentru un cotidian central. Ce înseamnă să schimbi România?  E de-ajuns dacă îi faci pe câţiva leproşi să se simtă oameni întregi, oameni vii, din nou?

Deşi nu e aici, Răzvan Vasiliu e peste tot. E în biletele de voie, pe care bolnavii ni le prezintă – „Uite, aşa, semnează domnul doctor, şi plecăm dacă vrem, dar nu vrem” – , este pe afişul care anunţă că dacă bolnavii se vor deda actelor de violenţă vor fi expulzaţi din leprozerie.

Doctorul Vasiliu a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. O copie după decretul privind conferirea decoraţiei este lipită pe o uşă albă şi derăpănată, care ocroteşte cabinetul medical. A fost decorat în temeiul prevederilor articolului 94, litera A, şi ale articolului 100 din Constituţia României, republicată, ale articolului 4, alineatul 1, ale articolului 6, litera A, ale articolului 7, litera B şi ale articolului 11 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, cu modificările şi completările ulterioare, la propunerea ministrului de atunci al Sănătăţii. Decoraţia a fost conferită „în semn de recunoaştere a valorii profesionale, a abnegaţiei şi a devotamentului faţă de bolnavi”. Ni-l imaginăm pe funcţionarul care a redactat acest text. Am vrea să ştie că dincolo de toate clişeele, toate articolele şi alineatele şi literele, dincolo, în inimă, doctorul Răzvan Vasiliu este decorat în fiecare zi de ultimii leproşi ai României.

Adevărul, 11.12.2012

dela0 (20) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (5)

Tags

andrei craciun, cinema studio, dela0.ro, elvira popescu, ernest hemingway, fiesta, hateri, hipsteri, ilf si petrov, MTR, orhan pamuk, ostap bender, securitatea, viata cea noua, vietile altora, vitelul de aur

• Securitatea, iubitii mei

A inceput, in Bucuresti, Festivalul International de Film “Cinepolitica”. Hipsterilor, precum si voi, haterilor, va conjur! Frecventati-l! Ruleaza filme la Studio, MTR si “Elvira Popescu”. Miercuri seara a fost, in afara concursului, minunatul, desi dramaticul, sau poate tocmai de aceea, “Vietile altora”. Nu eram in Romania atunci, insa am vazut recent “Vietile”, stiu ce va spun. Filmul poate sa ajunga in casele voastre de pe torentii internetului, cine stie? Uitati-va bine la el! O sa aflati ce este aceea o sonata pentru oameni buni si cum lucra Securitatea, iubitii mei.

• Vitelul de Aur

Cartea aceasta, a lui Ilf si a lui Petrov, se citeste cel mai bine vara, la umbra hohotelor de ras. Cititi, o sa (re) descoperiti un Ostap Bender care, asa bandit cum e, nu va va lasa la greu.

• Viata cea noua

Nu stiu de ce volumul acesta al lui Orhan Pamuk n-a facut cariera lui “Ma numesc Rosu”. Gasesc “Viata cea noua” la fel de buna, sau chiar si mai si.

• Fiesta domnului Hemingway

“Fiesta” nu e cea mai buna dintre cartile Batranului, dar fetele, indeobste acelea rasfatate, printesele de oras, mereu au iubit-o. E cu toreadori, poate si de aceea.

 * Mai mult pe dela0.ro, 18.06.2012

dela0 (19) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (4)

Tags

amor intellectualis, andrei craciun, auschwitz, calatorie la cracovia, campionatul european de fotbal, carabusul de aur, dela0.ro, edgar allan poe, euro 2012, generalul armatei moarte, ghetoul din varsovia, ion vianu, ismail kadare, tot ce nu poate lasa in urma andrei craciune, tudor vianu

• Amor intellectualis

Cartea unei educatii, “Amor intellectualis”, strange confesiunile lui Ion Vianu, fiul marelui Tudor Vianu. Medic psihiatru, dar scriitor la baza, Ion Vianu portretizeaza mai multe generatii de intelectuali romani, cum nu stiu sa o fi facut-o altcineva inainte. Volumul a aparut la Polirom si costa 20 de lei, fara cativa bani.

• Campionatul European de Fotbal si istoria secolului XX

Microbist batran, cronicar de sport, meserie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, si o am, suporter al Italiei, pe care o vad campioana, am asteptat acest turneu ca pe bunul Dumnezeu. Stiu, desigur, de multa vreme ca o viata de om se poata masura si in turnee finale. In rest, aflati despre mine ca sunt bine, in Varsovia, pe urmele Ghetoului, deci nu doar pentru fotbal. Maine plec la Cracovia, si mai departe, la Auschwitz, mereu in cautarea istoriei.

• “Carabusul” si “Generalul”

“Carabusul de Aur”, de Edgar Allan Poe, si “Generalul armatei moarte”, de Ismail Kadare. Relecturi  in paralel, de tren, in Polonia, acolo unde se intalneste Centrul cu Estul, Germania cu Rusia. Fabulos, deci.

* Mai mult pe dela0.ro, 10.06.2012

dela0 (17) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (2)

Tags

aldous huxley, andrei craciun, dela0.ro, perfect sense, tot ce nu poate lasa in urma andrei craciun

• Jumatate de ora cu Huxley

Stiu ca va grabiti si ca in timpul nostru scurt o jumatate de ora e mult, insa luati-va aceasta  jumatate de ora si ascultati interviul pe care Aldous Huxley l-a oferit unei televiziuni americane in 1958. N-o sa va imbogateasca, insa, la sfarsit, veti sti ca a existat cel putin un om care stia unde vom ajunge acum, la sfarsit. Apoi, daca va mai dati vreme, cititi si „Minunata lume noua”. Veti descoperi ca a meritat.

• Perfect Sense

Filmul „Perfect Sense” din 2011, un „british” care va deveni clasisc, cu Ewan McGregor in zi mare, ca intotdeauna, ar putea fi privit ca o telenovela apocaliptica, buna de impresionat hipsteritele cu viata sexuala indoielnica, insa ar fi pacat, ar fi putin. Dincolo de cliseele lumii care moare pierzandu-si, pe rand, mirosul, gustul, auzul, glasul si vazul, ramane suficienta poezie cat pentru o dragoste intreaga.

Mai mult pe www.dela0.ro, 20.05.2012

dela0 (16) – Tot ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun (1)

Tags

andrei craciun, baltimore, cernobilul, cezar paul-badescu, corbul, dela0.ro, editura polirom, egar allan poe, filme la mall, filmul corbul, john cusack, marile ecrane, mircea cartarescue, tames mcteigue, tineretile lui daniel abagiu, tot ce nu poate lasa in urma andrei craciun

• „Corbul”. In cautarea unui film doar in negru

Ruleaza inca pe marile ecrane ale orasului Bucuresti filmul artistic „Corbul”, thriller in regia lui James McTeigue, cu John Cusak in rolul lui Edgar Allan Poe, adica in rolul principal. Nu o sa povestesc aici subiectul lui; e de gasit pe orice site care se ocupa de cinema. O sa va spun altceva: in anul 1849, in orasul Baltimore, Edgar Allan Poe, autorul poeziei „Corbul”, probabil cea mai cunoscuta poezie din literatura americana, chiar a murit. A fost gasit nu pe o banca, ci pe un trotuar, zacand in propria nebunie.

A murit la spital, nu peste mult timp, iar pe certificatul de deces scrie ”rabie”, adica turbare. Tot ce se poate. Thrillerul acesta, fara sa fie deloc rau!, nu este cel mai bun film care se putea face dintr-o asa viata si o asa moarte; este oricum un film care, in felul sau facil si comercial, se inclina in fata acestui geniu dependent de alcool, de droguri si, mai ales, de suferinta. „Corbul”, filmul, face din Poe un romantic care e gata sa moara din dragoste, si chiar o face.

Viata si moartea lui Poe meritau desigur un altul, cu mai putin sange si mai putin succes de public, poate in alb si in negru, sau poate doar in negru. Poe obisnuia sa spuna ca nu are niciun ban, si chiar nu avea, dar tot el spunea ca are inca speranta, desi nu are ce face cu ea – nicio banca nu o accepta; era atunci ca si acum –  poetii mor saraci. Da – un film mut in care Poe sa moara turband, sperand pana la capat in zadar.

• Cateva randuri despre sinceritatea lui Daniel Abagiu

S-a republicat recent, la Polirom, in colectia „Top 10+”, cartea „Tineretile lui Daniel Abagiu”, de Cezar Paul-Badescu (da, chiar el, ziaristul). Acum as vrea sa va spun ca e vreo capodopera, dar nu e (bine ca oi fi eu vreun Tolstoi!). Prima carte a lui Cezar nu straluceste, poate ca nici nu va rezista trecerii timpului – e incarcata de nostalgia dupa anii `80, dar si generatia asta a decreteilor va imbatrani pana cand nu va mai conta – gata, trece.

De ce merita, totusi, sa o cititi? Raspunsul sta in cuvantul acesta – sinceritate. Bineinteles ca Daniel Abagiu este Cezar Paul-Badescu si, in fond, Daniel Abagiu am fost toti candva, chiar daca preferam cateodata sa nu ne mai amintim. Este autorul nostru un mare scriitor? Mai degraba nu, desi lasa o puternica impresie de frumusete a ideilor vlaguite insa de lene sau minate de fatalitate.

Mircea Cartarescu se arata, in prefata, uluit cu cata lejeritate se poarta Cezar cu propriul destin de om de litere. Asa e, a vrut chiar sa-si boteze „Tineretile” cu foarte manifestul „Deloc literatura”. Sinceritate, va spuneam. Exista, cred, doua culmi ale acestui text care navigheaza intre onestitate brutala si uitatele naivitati ale romantismului. Prima culme este cand Daniel Abagiu ii marturiseste primei femei din viata sa ca este virgin si ca pana atunci a trait din laba, din ce dracu sa traiasca?! Chiar asa: din laba.

A doua: Daniel Abagiu, liceanul, se plimba ore in ploaie, alaturi de fata pe care o iubea asa cum numai la adolescenta se mai iubea si poate inca se mai iubeste, nu mai stiu. Avea sa afle mai tarziu ca ploaia din ziua aia avea ceva special. Era ploaia din ziua de aprilie cand explodase Cernobilul.

Mai mult pe www.dela0.ro, 13.05.2012