Adevărul (142) – Notele ziaristului-turist la Jocurile Olimpice de la Londra

Tags

alin moldoveanu, andrei craciun, apartamente rezidentiale, arsenal londra, aur la olimpiada, clapham junction, curvele, dinicu golescu, fratele cel mare, gara basarab, george orwell, highbury, hotii, jobs, jocurile olimpice, kensington gardens, londra 2012, newcastle, nick hornby, notele ziaristului turist, paris, peter pan, realitati din lumea capitalului, smenarii, the busiest station in uk, toti, trainspotting, tudor vianu, victoria station, zuckerberg

Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

Acestea sunt nişte note scrise, pentru el însuşi, de un ziarist-turist la Jocurile Olimpice de la Londra. Ele nu vor mai ajunge, însă, niciodată un articol întreg. Le transcriu aici pentru alţii – cărora le-ar putea, totuşi, folosi.

1. Şi iată-te patru ani mai târziu, după Beijing, déjà departe de tinereţe. Primul ziar pe care l-ai citit la Londra a fost „China Daily” şi nu a fost o întâmplare. Mic, dar pe prima pagină era un articol despre povestea de dragoste dintre Zhao Yunlei şi Zhang Nan, coechipieri la dublu mixt, campioni mondiali. Articolul, semnat de Chen Xiangfeng, începea aşa: „Chiar şi la Jocurile Olimpice, unele dintre cele mai bune poveşti sunt cele de dragoste”. I-ai dat dreptate.

2. Era 2.40, în noapte. Ecourile deschiderii se pierdeau deja în intuneric – aici, şi întunericul are tradiţie, ca verdele gazoanelor!, te-ai gândi şi ai scris. Apoi: Londra nu va depăşi Beijingul, nici nu îl concurează, Londra onorează Jocurile altfel, aici, Jocurile sunt doar o parte din viaţă, nu viaţa întreagă, şi poate că e mai bine aşa.

3. Metrou, 2012. Ai privit Revoluţia Jobs-Zuckerberg, da, s-a schimbat lumea – oamenii îşi poartă, de-acum, capetele aplecate înspre adâncul pământului, pare că prelungesc, ca un semn de întrebare inutil, ecranele pâlpâitoare din palmele lor. La Beijing, în 2008, era mai simplu. Ajungea să te priveşti faţă către faţă – încă se putea citi o faţă de om. Se trăieşte a doua viaţă, Internetul a ucis atât de mult din prima şi atât de repede – nici nu ştii când! Ai închis mobilul, care a scos un sunet trist, pe care l-ai auzit prima dată plin de cruzime şi înspăimântător. Sportivii, prinşi cu nesfârşitele lor antrenamente, ai fost sigur, s-au schimbat mai puţin. Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas şi acum, după Revoluţia Jobs-Zuckerberg, afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

4. Realităţi din lumea capitalului: lângă Victoria Station, un tânăr cerşetor ţi-a cerut bani. E şomer, din Newcastle, are 28 de ani. I-ai dat o liră, te-ai scuzat că ai un buget de doar 8 lire pe zi, două cafele şi jumătate, v-aţi despărţit în termeni agreabili, deşi o liră e nimic.

5. Clapham Junction, „the busiest Station in UK”. Aici se face trainspotting: puştii se uită la trenuri. E frumos, deşi stupid. Nu ai înţeles de ce să aştepţi să vezi o locomotivă din ’59, mate, an bun. Ceva din fascinaţia pe care o exercita trenul asupra lui Tolstoi e intactă la tinerii ăştia cu hanorace şi binoclu. În termos nu e nici cafea, nici ceai, cum credeai tu, în termos ţin gin, golanii.

Te-ai dus apoi în Paddington, şi acolo se face – la capătul platformei, nişte ciudaţi, sau poate doar nu poţi să le cuprinzi poezia.

6. Ai ascultat o artistă, la metrou desigur – era bună, ştia să facă din melodia ei ceva fundamental, a încheiat-o lent, trist, grandios, părul i s-a răsfirat atunci pe umerii pistruiaţi, însă o altă voce, metalică, atotputernică, a învins-o cu mecanicul „Mind the gap, please”. Orwell şi-a încheiat bine „Fratele cel Mare” – vei sfârşi prin a iubi rutina aceasta care nu va lăsa loc improvizaţiei. În dreapta ta, un englez părea că tocmai s-a sfârşit sufleteşte – o fi înţeles?, poate citi gândurile?

7. Vechiul stadion Highbury e acum complex rezidenţial. Apartamentele sunt splendide, la 350 pounds/săptămână. La Londra, cel mai frumos e că nu ştii când amiaza devine iremediabil seară. Ai urcat Highbury Hill şi te-ai gândit la cât de poet este Nick Hornby, de fapt. Ce e Arsenal Londra dacă nu acest continuu preludiu al unei capodopere lirice? Un localnic nervos şi-a încheiat convorbirea telefonică: „Yeah, right, suck it!”.

8. Ţi-a plăcut cum priveşte Alin Moldoveanu viaţa, pentru el e o problemă de îndrăzneală, de şansă şi de caracter. Aurul pentru cei ca el există. Ţi-a plăcut fraternitatea, pe viaţă, nu pe moarte, cu arma lui.

9.

În Kensington Gardens, acolo unde vântul destramă norii lăsând să se vadă, limpede, cerul, dacă vei şti să asculţi vei auzi încă pulsaţia firavă a unei lumânări. E ca o inimă de licurici, căci şi licuricii au inimă. Apoi, tot timpul acesta insuportabil aşezat peste despărţirile noastre. Iar în lumina stelelor, dacă stelele s-ar vedea de aici, Londra ar fi cel mai frumos loc de pe pământ. Să nu uiţi: aici, în Kensington Gardens, trăieşte pentru totdeauna şi Peter Pan refuzând viitorul.

10.

Gara Basarab şi zorii şi această lumină prăfuită şi precupeţele şi navetiştii şi curvele de pe Dinicu Golescu şi ciorile şi aceşti şoferi în maiouri, „Un taxi, bosulică?”, şi tot ce vrei e să te aşezi pe geamantan şi să plângi, patetic, da, tot ce e de plâns. Îţi sufli mucii şi te gândeşti la Tudor Vianu întorcându-se de la Paris, izbucnind în lacrimi pe peron, strigând fără niciun ecou – „E atât de urât!”. Da, e atât de urât!, şi iată şi primul ţigan şi ştii că va trebui să-i spui „Lasă-mă, bă, nene, în durerea mea!”, să recâştigi cetăţenia locului şi să trăieşti aici, unde nu poţi decât supravieţui. E atât de urât!

Adevărul, 13.08.2012

Advertisements

Adevărul (100) – O gură de aer

Tags

adevărul, andrei craciun, george orwell, o gură de aer

Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc.

Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.

Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească totuşi să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii ’30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.

El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.

El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.

„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984″. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.

„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare: „Ce este, de fapt, omul?”.

* Adevărul, 10.11.2011

Adevărul (91) – Tirania banilor

Tags

adevărul, andrei craciun, aspidistra sa traiasca, dinica, george orwell, gordon comstock, nae, plăcerile londoneze, tirania banilor

Aceasta este o vedere din măruntaiele societăţii moderne.

În 1936, când i s-a publicat „Aspidistra să trăiască!”, George Orwell avea deja 33 de ani, vârsta de la care, aşa cum se ştie sau se va afla, începe supravieţuirea. George Orwell avea deja 33 de ani şi citind „Aspidistra să trăiască!” înţelegi că nimic din ce, omeneşte, se poate scrie despre viaţă nu îi era străin.

Dacă încă vreţi să scrieţi poezii ca să îndreptaţi tot răul lumii sau doar să îl îndepărtaţi din voi, nu e foarte înţelept să citiţi această carte, totuşi, de tinereţe a lui George Orwell. O să vă dea impresia că, trăind fragmente întregi din ea, şi voi aţi fi putut să o scrieţi. Este o iluzie cât se poate de periculoasă. „Aspidistra să trăiscă!” se putea scrie doar o dată şi se putea scrie doar aşa.

Patimile prin care trece poetul Gordon Comstock în războiul său lung, dar nu inutil, cu banii, nu mi se par mai puţine şi nici mai puţin relevante decât patimile lui Iov. Mântuirea nu e un drum cu sens unic.Ce trăieşte poetul Gordon Comstock, singur, în camere închiriate, infecte, răstignindu-se pe hârtii de proastă calitate, migălind la „Plăceri londoneze”, poemul care trebuia să fie capodopera sa şi poate că a şi fost, stă alături şi de Psalmul 10, cu al său: „Cel rău, în mândria lui, urmăreşte pe cei nenorociţi, şi ei cad jertfă curselor urzite de el”. Gordon Comstock nu a fost nenorocit. El îşi refuză norocul fără să îşi nege destinul. E aici o idee demnă de orice capodoperă.

Întreb şi eu, ca Nae, ca Dinică: nu simţiţi un frison la auzul cuvântul „capodoperă”, scriitorilor? Întreb, dar nu aştept răspuns. Spun doar că Gordon Comstock a rămas demn în tranşeele războiului său, chiar şi aşa, palid, cu trăsături posace şi părul ca de şoarece. A luptat cu un capitalism feroce şi tembel ştiind că îl aşteaptă mizeria, dar şi onoarea, pe care nu o pot înţelege decât cei care au ajuns, cândva, jos, foarte jos.

Gordon Comstock a luptat cu tirania banilor, o formă de totalitarism pe care George Orwell a înţeles-o înaintea multor scriitori din secolul XX, dacă nu a tuturor. Trecându-l prin pagini pe Gordon Comstock, lăsându-l să sufere şi să vadă, George Orwell intră nu în inima, ci în măruntaiele societăţii moderne, groteşti până la epuizare, absurde şi de neînlăturat, în măruntaiele lumii care se zbate să supravieţuiască, deşi moare, printre reclame şi automobile.

Şi Gordon Comstock vede tot: brutalitatea zeuluiban şi umilinţa supuşilor săi, nevrotici, speriaţi de şomaj, de facturi şi de celălalt război, adevărat şi el, cel cu avioane şi bombe – ştiau că va veni, că nu se poate să nu vină. Acum ar fi frumos să scriu că „Plăceri londoneze” a ajuns, până la urmă, un poem complet, că a avut succes pe măsura sacrificiilor pe care le-a îndurat Gordon Comstock. Nu pot. Dar pot să vă scriu că există şi dragoste în „Aspidistra să trăiască!” şi că această carte se poate închide deschizând o melodie veche, franţuzească, în care, de asemenea, se pun întrebările esenţiale, printre care: Ce rămâne din iubirile noastre? Gordon Comstock află un răspuns, singurul care poate, totuşi, să ducă mai departe şi vieţile care nu merită trăite.

* Adevărul, 10-11.09.2011

Adevărul (85) – Semnul

Tags

eric abidal, fc barcelona, george orwell, GQ, intaia epistola catre corinteni a sfantului apostol pavel, o fata de preot, semnul

Coperta orbitoare a revistelor care vând, la preţuri modice, iluzii ale fericirii, dramele damelor şi, mai ales, revenirile lor – spectaculoase şi, obligatoriu (!), sexy, ei bine, coperta orbitoare a acestor reviste găzduieşte, nu prea des, câte un trup traversat de o cicatrice şi o poveste. Iată-l, deci, şi pe Eric Abidal acolo, pe copertă, pregătit să spună cuvintele tumoare, cancer, cel mai important meci, victorie.

Eric Abidal este un fotbalist francez legitimat la FC Barcelona. Au trecut patru luni, nici jumătate din cât îi ia unei vieţi de om să se nască, de când a cunoscut diagnosticul, acel diagnostic. A avut timp să revină, să joace finala Ligii Campionilor şi să o câştige, şi să culeagă câteva stadioane de aplauze. Ştim ce urmează: va susţine cauza, va vizita spitale, va face fotografii, multe fotografii, va îmbărbăta bolnavii curabili şi pe cei incurabili. Va da speranţei un chip, va arăta că se poate, că medicina a progresat uluitor, că…

Până atunci, însă, citiţi această declaraţie a lui Eric Abidal. Este cam tot ce se poate spune despre echilibru, modestie, rezistenţă şi inteligenţă: „Am învăţat că e un lucru normal, că aşa e viaţa, o astfel de lovitură poate primi oricine. De ce tocmai eu? Nu am gândit nicio clipă aşa, ar fi fost nedrept“. Istoria lui Eric Abidal nu este, aşadar, cum pare, despre cum să te ridici după o „astfel de lovitură“, ci despre cum să nu cazi când o primeşti. Şi cum să nu cazi? Aşa ceva, orice ar crede specialiştii gândirii pozitive, nu se poate învăţa, şi de aceea exemplul lui Eric Abidal rămâne splendid, dar, probabil, inutil. Nu sunt mulţi ca el, ba e posibil să fie chiar prea puţini. Aşadar: o să cazi şi tu, managerule surmenat, o să cazi şi tu, domnişoară afectată, o să cazi şi tu, bătrâne securist. Şi cine poate judeca aşa ceva?

Mai devreme, uneori prea devreme, mai târziu, dar niciodată prea târziu, vom căuta toţi să aflăm, pe google sau aiurea, din bolnav în bolnav, mai multe, sau poate totul, despre markerii tumorali. Şi, vai!, nu toţi vom învinge; dimpotrivă. Dar, oho!, câte nu există înainte: câte apusuri de soare trec neştiute şi câte răsărituri nu ne refuzăm.

Într-o carte din tinereţea unui scriitor englez din prima jumătate a secolului XX, cineva ne îndeamnă să înlocuim, în capitolul 13 din Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, „dragoste“ cu „bani“,  ca să vedem cum se înzecesc sensurile. Poate că se înzecesc sau poate că se însutesc, dar nici măcar banii nu pot cumpăra frumuseţea care va salva, totuşi, lumea, înainte de cădere. Cicatricea lui Eric este, înainte de orice, înainte de a fi târziu, o probă în complicatul proces al aducerii aminte. Un semn.

* Adevărul, 05.08.2011

Cărţile (7) – Ce este omul

Tags

ce este omul, george orwell

Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc. Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.

Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească, totuşi, să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii `30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.

El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.

El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.

„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984”. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.

„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare „Ce este, de fapt, omul?”.

George Orwell, O gură de aer, Polirom, 2010, traducere din limba engleză şi note de Ciprian Şiulea

Cărţile (1) – Plăcerile londoneze

Tags

aspidistra sa traiasca, dalida, george orwell, gheorghe dinica, gordon comstock, iov, nae caranfil, plăcerile londoneze, polirom, psalmul 10, que reste-t-il de nos amours

Poetul începător Gordon Comstock, debutat în volum, a declarat război banilor şi, desigur, îl va pierde.

În 1936, când i s-a publicat „Aspidistra să trăiască!”, George Orwell avea deja 33 de ani, vârsta de la care, aşa cum se ştie sau se va afla, începe supravieţuirea. George Orwell avea deja 33 de ani şi citind „Aspidistra să trăiască!” înţelegi că nimic din ce, omeneşte, se poate scrie despre viaţă nu îi era străin.

Dacă încă vreţi să scrieţi poezii ca să îndreptaţi tot răul lumii sau doar să îl îndepărtaţi din voi, nu e foarte înţelept să citiţi această carte, totuşi, de tinereţe a lui George Orwell. O să vă dea impresia că, trăind fragmente întregi din ea, şi voi aţi fi putut să o scrieţi. Este o iluzie cât se poate de periculoasă. „Aspidistra să trăiscă!”  se putea scrie doar o dată şi se putea scrie doar aşa.

Patimile prin care trece poetul Gordon Comstock în războiul său lung, dar nu inutil, cu banii, nu mi se par mai puţine şi nici mai puţin relevante decât patimile lui Iov. Mântuirea nu e un drum cu sens unic.

Ce trăieşte poetul Gordon Comstock, singur, în camere închiriate, infecte, răstignindu-se pe hârtii de proastă calitate, migălind la „Plăcerile londoneze”, poemul care trebuia să fie capodopera sa şi poate că a şi fost, stă alături şi de Psalmul 10, cu al său: „Cel rău, în mândria lui, urmăreşte pe cei nenorociţi, şi ei cad jertfă curselor urzite de el”. Gordon Comstock nu a fost nenorocit. El îşi refuză norocul fără să îşi nege destinul. E aici o idee demnă de orice capodoperă.

Întreb şi eu, ca Nae, ca Dinică: nu simţiţi un frison la auzul cuvântul „capodoperă”, scriitorilor? Întreb, dar nu aştept răspuns. Spun doar că Gordon Comstock a rămas demn în tranşeele războiului său, chiar şi aşa, palid, cu trăsături posace şi părul ca de şoarece. A luptat cu un capitalism feroce şi tembel ştiind că îl aşteaptă mizeria, dar şi onoarea, pe care nu o pot înţelege decât cei care au ajuns, cândva, jos, foarte jos.

Gordon Comstock a luptat cu tirania banilor, o formă de totalitarism pe care George Orwell a înţeles-o înaintea multor scriitori din secolul XX, dacă nu a tuturor.

Trecându-l prin pagini pe Gordon Comstock, lăsându-l să sufere şi să vadă, George Orwell intră nu în inima, ci în măruntaiele societăţii moderne, groteşti până la epuizare, absurde şi de neînlăturat, în măruntaiele lumii care se zbate să supravieţuiască, deşi moare, printre reclame şi automobile.  Şi Gordon Comstock vede tot: brutalitatea zeului-ban şi umilinţa supuşilor săi,  nevrotici, speriaţi de şomaj, de facturi şi de celălalt război, adevărat şi el, cel cu avioane şi bombe – ştiau că va veni, că nu se poate să nu vină

Acum ar fi frumos să scriu că „Plăcerile londoneze” a ajuns, până la urmă, un poem complet, că a avut succes pe măsura sacrificiilor pe care le-a îndurat Gordon Comstock. Nu pot. Dar pot să vă scriu că există şi dragoste în „Aspidistra să trăiască!” şi că această carte se poate închide deschizând o melodie veche, franţuzească, în care, de asemenea, se pun întrebările esenţiale, printre care: Ce rămâne din iubirile noastre? Gordon Comstock află un răspuns, singurul care poate, totuşi, să ducă mai departe şi vieţile care nu merită trăite.

George Orwell, Aspidistra să trăiască!, Polirom, 2009, Traducere din limba engleză şi note de Mihnea Gafiţa.

zig-zag (39) – pe paturile de moarte ale falimentului

Tags

adevărul, andrei craciun, faliment, george orwell, o gură de aer

Există – în casele, în familiile noastre, ba, uneori, chiar şi în birourile lor, înguste sau sterile, nu contează – o specie de oameni condamnaţi la o fatală neînţelegere a timpurilor pe care le trăiesc.

Problema nu e nouă, dimpotrivă, e veche, e complicată şi, adesea, abandonată înainte de răspuns.

Iată, de pildă, acest fragment publicat de George Orwell în urmă cu 71 de ani, câteva cuvinte din „O gură de aer”, o carte care arată cum industrializarea a mutilat totuşi o lume: „Tata dădea faliment şi nu ştia asta. Simţea doar că vremurile sunt rele, vânzările scădeau mereu şi facturile erau tot mai greu de plătit. Slavă Domnului, nu şi-a dat niciodată seama că era ruinat, nu a dat niciodată faliment, pentru că a murit pe neaşteptate (…). Până la sfârşit a crezut că, dacă un om e cumpătat, munceşte din greu şi e corect, nu are cum să greşească. Probabil că erau mulţi negustori mici care continuau să aibă această credinţă nu doar pe paturile de moarte ale falimentului, dar chiar şi la azil”.

Merită să ne gândim, să vă gândiţi, câteva clipe la cei care vor rezista până la sfârşit, chiar şi pe paturile de moarte ale falimentului, în credinţa că dacă un om e cumpătat, munceşte din greu şi e corect, nu are cum să greşească.

Un început: omul modern renunţă. La modă e să scrii că „se eliberează” de diverse, vechi, tiranii, că îşi lărgeşte orizonturile, dar eu nu vreau să fiu la modă, aşa că voi scrie ce se vede din colţul acesta: omul modern renunţă. Sunt abandonaţi zei, copii, părinţi, religii, familii, ţări, idei altădată întregi. O uniformizare a gândirii limitate, o trărire în secvenţe şi o exprimare în propoziţii tot mai scurte le iau locul. Poate că este revoltător, poate că este emoţionant sau poate că este mai potrivit ca nici indignarea, nici sentimentalismul să nu urce pe balanţa aceasta.

 Oricum, nu este cu totul absurd să susţinem că dispariţia acestei specii de oameni (cei care încă mai cred că, alegând să fie drepţi, nu au cum să greşească) este totuna cu dispariţia binelui, aşa cum l-au reţinut istoriile. Ei nu sunt naivi, deşi par, ei au fost (şi sunt) doar depăşiţi de viteza de involuţie a ultimului secol. Căci, ce este un univers fără cel moderat, cel harnic şi cel cinstit? Un triumf al excesului, al abuzului, o cădere, adică un final deloc fericit. 

* Adevărul, 18.01.2010