Adevărul (157) – Lumea după Marx. Încotro duce istoria

Tags

aberdeen, adevărul, andrei craciun, hobsbawm, marx, marxism

Moare Hobsbawm şi nu mai apucă să afle ce s-a înâmplat, deunăzi, în oraşul scoţian Aberdeen. Iar ce s-a înâmplat în oraşul scoţian Aberdeen este de o teribilă importanţă.

Moare în prima zi de octombrie, la 95 de ani, Eric Hobsbawm, ultimul mare istoric marxist din Europa. Titlul este nedrept căci, deşi comunist până la sfârşit, Hobsbawm a fost mai mult istoric decât marxist. Secolul XX nu poate şi nu trebuie să fie înţeles în afara cărţii sale despre „Era extremelor” şi nici fără biografia sa „Interesting Times”. Născut la 1917, în Alexandria, sub protectoratul britanic asupra Egiptului, Hobsbawm este mai ales un supravieţuitor al acestei ere a extremelor. Timpul lui Hobsbawm a fost, în definitiv, o noapte plină de baricade şi de partizani.

E adevărat, Hobsbawm l-a apărat cu succes pe Marx în eternul tribunal al timpului nostru scurt, mutilat când de un genocid, când de un alt genocid. A arătat un Marx de dinainte de Lenin, un Marx care a înţeles că urmează globalizarea într-o vreme la care, îndeobşte, nu se vedea dincolo de naţiune. Este, poate, potrivit să amintim aici şi că porcul care anunţă revoluţia în „Ferma Animalelor” a lui Orwell era respectat, poate chiar iubit, oricum supranumit „Seniorul”.

Şi dacă din 2008, de la noua (ultima?) criză, Marx a revenit atât de acut în dezbaterea publică internaţională, Eric Hobsbawm nu este un străin de această moştenire. În „How to Change the World”, cartea cu care a închis balul, Eric Hobsbawm nu se reneagă şi scrie explicit: „Substituirea capitalismului încă mi se pare posibilă”. Era, aşadar, şi un grozav naiv. Un naiv cu nuanţe, e adevărat, căci nu în comunism vede viitorul, ci în altceva, fără nume încă, altceva care nu va fi nici piaţă pură, nici liberal-democraţie pură. Să fim rezonabili. Oamenii nu au fost niciodată foarte pricepuţi în a trăi împreună, societăţile au fost rareori poveşti de succes.

Ce urmează? Mai crede cineva în Internaţionala oamenilor buni de pe planeta Pământ? Şi dacă da, de ce?

Moare Hobsbawm şi nu mai apucă să afle ce s-a întâmplat, deunăzi, în oraşul scoţian Aberdeen. Iar ce s-a întâmplat în oraşul scoţian Aberdeen este de o teribilă importanţă. Un boschetar a băgat capul într-un coş de gunoi, în căutarea zilnică a hranei. Resturi alimentare, după cum informează gazetele. I-a rămas capul înţepenit în gunoi. Oamenii viitorului au trecut pe lângă boschetarul-gunoi şi au făcut ce se va face de-acum înainte: au râs în hohote, l-au pozat şi au postat fotografiile pe reţelele de „socializare”. A fost salvat boschetarul scoţian, l-au salvat pompierii. Va fi mare nevoie de pompieri în societatea viitorului.

Adevărul, 02.10.2012

Advertisements

Adevarul (139) – Ultimele cuvinte

Tags

adevarul.ro, adevărul, andrei craciun, cabana memoriei, facultatea de stiinte politice, marx, tony judt, www

Nu era cool, gen, să fii student la Ştiinţe Politice în România la începutul anilor 2000: dispreţul pentru oameni găsea destule oportunităţi să ţi se confirme.

Însă, strig şi eu ca Topârceanu: însă, traiască salvatorul însă! Însă aveai norocul să te întâlneşti cu gânditori care te schimbau. Bizară alchimie! Magnific paradox! Deveneai, deodată, şi mai idealist, dar şi mai lucid. Cei mai mulţi dintre profesori voiau să facă din noi liberali, poate chiar libertarieni. Însă! Eram tineri normali, înclinaţi spre marxism. Acolo i-am cunoscut pe Zizek, dar şi pe Kolakowski, dar şi pe Milosz.

Acolo, poate înainte de timp, l-am citit pe Tony Judt. Bineînţeles că a fost dragoste de la prima pagină. Sunt ani de atunci. M-am retras în mediocritatea şi magia redacţiilor ziarelor, iar când lucrezi într-o redacţie de ziar, timpul îşi pierde contururile reale. Trăieşti într-un sprint continuu care nu duce nicăieri. E ruşinos, dar aşa a fost: am uitat, aşa cum uiţi iubirile din studenţie, şi de Tony Judt.

În vara anului 2010 am aflat că „ a încetat din viaţă după o grea suferinţă”. Mi-am pierdut deprinderea de a mai fi impresionat de drame. În redacţiile ziarelor ajung totuşi toţi morţii lumii. Nu cred că m-am oprit atunci să mă gândesc. Mai târziu, când 2011 tocmai se sfârşea, am văzut întâmplător „Cabana memoriei” într-o librărie devastată de hipsteri. Am început să o citesc fără speranţă. Însă! Ştiţi cum e când regăseşti ceva ce credeai pierdut pentru totdeauna?

Când a scris acest ultim volum, Tony Judt ştia că moare, murea deja. Avea o boală îngrozitoare, o variantă de scleroză laterală amiotrofică. Fizicul îi era definitiv ruinat. Trebuie că a mâniat candva zeii – e silit să admită.

Ziarele te învaţă să fii scurt, aşa că voi fi scurt: „Cabana memoriei” nu îşi propune să fie memorabilă, dar este. Şi, atunci vă întreb, ce veţi face în faţa morţii? Ce? Şi, atunci vă întreb, cine vă va judeca? Cine? Tony Judt se judecă singur – e mai onest. Ei bine, „Cabana memoriei” are puţin peste două sute de pagini. În câte pagini poţi să-ţi rezumi, până la urmă, viaţa fără să devii nici previzibil, nici patetic?

„Cabana memoriei” este una dintre acele cărţi rare în care melancolia este dublată de raţiune. Faţă cu moartea, Judt se retrăieşte cu o înspăimântătoare sinceritate. Nu aş vrea să exagerez, dar cred că, până la urmă, cartea asta a devenit pentru el mai importantă decât însăşi viaţa.

A fost profesor, iar fiecare dintre eseurile de aici este o lecţie. V-aţi săturat de lecţii? Vă înţeleg, dar greşiţi. Tony Judt reuşeşte să explice, încă o dată, secolul XX. Urlă la urechile surzilor? Poate că da, şi poate că vom afla curând şi poate că va fi definitiv şi tragic. Dar măcar Tony Judt a plecat împăcat. A împlinit cel mai greu ritual al devenirii unui om: a ştiut să moară. „Cabana memoriei” deja l-a mântuit.

Tony Judt a murit la un început de august. Peste câteva zile se împlinesc doi ani de atunci. Printre ultimele sale cuvinte au fost şi acestea: „Stau aici întins, legat, miop şi lipsit de mişcare, ca o mumie a epocii moderne, singur în corpul meu, însoţit tot restul nopţii doar de propriile gânduri”.

Adevărul, 02.08.2012

adevarul (27) – romania moare constipata

Tags

adevărul, andrei craciun, berceni, cocalari, comunism, concert, constipatie cronica, cuba, dr. nick, elvis, genocid, manelisti, marx, regele, romania

Tovarăşul Marx a fost sincer şi a recunoscut că în tot ce a scris se vedea durerea de ficat. Ar trebui să înţelegem că şi comunismul e tot o boală şi nu merge.

În apocalipsa asta socială, când cuvinte vechi, ca „genocid”, apar brusc şi periculos, o secvenţă oribil de umană şi-a făcut loc, cu greu, printre ştirile lumii. Când nu e văzut pe o plajă din Cuba sau într-un bar din Berceni, Elvis Presley este, iată, urcat pe masa de disecţie şi spintecat viguros şi comercial de cei care l-au cunoscut. Cea mai recentă veste despre Elvis priveşte, destul de curios,nu apariţia-i mesianică într-o ceaşcă de cafea, ci moartea dureroasă din intimitatea propriei toalete.

De mai mult de trei decenii a avut nevoie doctorul George „Nick” Nichopoulos, medicul personal al „Regelui”, pentru a publica volumul „Regele şi Dr. Nick”, din care aflăm că Elvis a murit pentru că era prea constipat. Confesiunea, bine plătită a doctorului, subliniază acest aspect îngrozitor: „Până la autopsie, nu am realizat că problemele lui legate de constipaţie sunt atât de grave. Practic, colonul său era dublu faţă de unul normal şi era blocat de cinci luni cu…”.

După ultimul concert al „Regelui”, în care un Elvis neputincios şi-a plimbat silueta exagerată pe scenă, un cronicar a scris aşa: „Acesta nu a fost un concert, ci un strigăt de ajutor”. Restul e istorie comună: fanii erau prea ocupaţi cu închinatul la icoanele de altădată, de când Elvis era tânăr şi nemuritor, nimeni n-a înţeles strigătul, „Regele” a murit singur, decăzut şi gol, ca un om.

Rulează acum, în plină apocalipsă, pe marile ecrane ale lumii, un film mediocru. Se numeşte „Last word” („Scrisoare de adio”). Eroul e un scriitor, nu lipsit de talent, care compune scrisori de adio pentru sinucigaşii care vor să dispară cu stil. Unul dintre clienţii săi e un muzician ratat şi constipat, care vrea să scape de tot rahatul care se cheamă că e viaţa lui. Acest personaj, pe nedrept numit secundar, reuneşte spaimele, speranţele măcelărite, frustrările omului contemporan. Scuipă adevăruri, cu greaţă, cu deznădejde, cu furie, şi, în tot timpul acesta, puţinii spectatori se ridică de pe fotoliile lor de cinefili închipuiţi şi pleacă acasă dezgustaţi, fără să înţeleagă nimic.

Nu există morală. Există doar această realitate: România moare urât. Nu va rămâne în urmă niciun biet bilet de adio, doar isterie şi sclipici. România moare fiindcă e incapabilă să elimine toxinele care o distrug din interior, moare devorată de viermii care îi colcăie prin toate intestinele publice. România moare pentru că a trăit corupt şi desfrânat, pentru că a avut elite laşe şi un popor care s-a vândut ieftin unor cocalari puşi pe furat, manelişti deghizaţi în doctori în politică şi economie.

* acest articol a fost publicat in ziarul “Adevarul” din data de 09.05.2010