Tags
brad pitt, carmen tudorache, cate blanchett, david fincher, mezzarow, scott f. fitzgerald, the curious case of benjamin button, tkj publishing house
Cunoaşteţi strania poveste a lui Benjamin Button, curiosul său caz, fie şi din cinema. Nu insist. Ce vreau să vă spun este că sub coperţile unei singure cărţi şi-au mai găsit loc alte trei povestiri, din epoca jazzului şi ele. „Aceasta nu pretinde să fie literatură”, se confesează Scott Fitzgerald pe ultima copertă, dar nu trebuie să îl credeţi. Aceasta este literatură, un cuvânt care, poate, merita să fie socotit mărunt pe când Mezz Mezzarow era tânăr, dar care nu mai merită astăzi, când Mezz Mezzarow nu mai este deloc, iar muzica s-a pierdut, fără să se oprească. Nu insist. Atrag atenţia doar asupra unei povestiri, căci aici este totul
De la Adam şi Eva din Geneză, s-a scris enorm despre iubire şi, desigur, insuficient. Scott Fitzgerald reuşeşte să rezume în „O, vrăjitoare roşcată!”, în doar cincizeci de pagini, ce este veşnic şi în dragoste, şi suferinţă.
În biblioteca personală, „O, vrăjitoare roşcată!” stă alături de „Dragostea în vremea holerei”, ba chiar înainte, căci aici totul este magic, deşi nu este nici real, dar nici patetic. Timpul care se cheamă că a fost viaţa unui librar oarecare îndrăgostit de o femeie excepţională, o dansatoare, o vrăjitoare!, deci, inaccesibilă lui, trece demn şi inutil, aşa cum obişnuiesc să treacă vieţile noastre, aproape toate.
Fonograful, maşinile de cusut, povestirile, minunile
Dragostea pe care Merlin i-o poartă lui Caroline, căci dragoste este, deşi nu este binevoitoare, pizmuieşte, se laudă şi se trufeşte, se poartă cu necuviinţă, caută ale sale, se aprinde de mânie şi gândeşte răul, chiar şi aşa, neîmplinită, nu este nici cea mai curată, nici cea mai frumoasă din istoria iubirilor, dar este autentică.
Aşa se îndrăgosteşte un bărbat – atunci când cuvintele aleragă spre el, ţipând să fie folosite, cele mai bune cuvinte ţipând să fie folosite, deşi nu sunt niciodată. Şi, mai ales, aşa iubeşte un bărbat o femeie pe care nu o poate avea. Aşa, căsătorindu-se cu altcineva, ascunzând sub haine decente mărturia a ceea ce este de fapt, ajungând, naiba-ştie-cum, la treizeci şi cinci de ani şi apoi petrecându-şi ultimele trei decenii retregându-se din viaţă, abandonând întâi tranşee, şi apoi războaie, consolidându-şi poziţia în clasa de mijloc, privind, resemnat, viaţa fiului său, jucată la bursă, devenind, în cele din urmă, prea bătrân şi pentru amintiri, contemplându-şi, totuşi, tot timpul acesta pierdut şi sperând, adesea în zadar, că raiul există.
Cu excepţia notabilă a lui Ian McEwan, nu cunosc niciun scriitor care să înţeleagă timpul aşa cum l-a înţeles Scott Fitzgerald. Este, probabil, cel mai inteligent cronicar de vieţi fantastice, dar irosite. El, Scott Fitzgerald, a intuit că acolo sus va veni întâi deznădedjea, că zgârie-norii vor fi, cu anii, tot mai pustii, atât de singuri şi de mizerabili că nu ţi se poate face altceva decât milă. El, Scott Fitzgerald, nu se conformează, nu apelează la morală, căci ştie că, oricum, nu contează. El povesteşte. Pe ultima copertă a acestei cărţi a scris aşa: „Omule, o vei iubi! Citeşte-o aici, ascult-o la fonograf, coase-o la maşina de cusut”. Fonograful a murit, nici foarte multe maşini de cusut nu mai sunt. Dar povestirile, ei bine, povestirile sale încă fac minuni.
Scott F. Fitzgerald, Strania poveste a lui Benjamin Button şi alte povestiri din epoca jazzului,TKJ Publisihing House, 2009, traducere din limba engleză de Carmen Tudorache