peste tot e la fel
29 Friday May 2009
Posted muzica mea
in29 Friday May 2009
Posted muzica mea
in26 Tuesday May 2009
Un german pasionat de istorie a ajuns în România, mergând pe urmele ultimei conflagraţii globale pentru ”a suferi ca un soldat”.
Când a plecat din Hilpoltstein, un orăşel situat la sud de Nürnberg în întinderile muntoase ale Bavariei, inginerul pensionat Kurt Astor ştia doar că vrea să calce pe urmele războiului. Un fel de omagiu adus memoriei soldaţilor tineri de toate naţionalităţile, care au dispărut înainte să apuce să trăiască. O hartă militară germană roasă de timp îi construise traseul imaginar prin tranşeele memoriei.
Iar o pasiune ce nu avea nevoie de argumente îl împingea să înţeleagă inexplicabilul: de ce, acum aproape şapte decenii, sute de mii de soldaţi au fost trimişi în marş forţat spre moarte.
“Unii se duc pe Coasta de Azur, eu am ales altceva”. Vocea bărbatului sună apăsat, ca a unui amant pasional declarându-şi iubirea eternă pentru o curtezană misterioasă. În curtea unei clădiri vechi din Bucureşti, întunericul s-a lăsat neanunţat. Peste un gărduleţ năpădit de verdeaţă, veghează casa lui Radu Mărculescu, “veteranul veteranilor” români din lagărele sovietice. Kurt Astor i-a citit cartea, în germană, şi a simţit că trebuie să-l cunoască pe acest bătrân de 94 de ani care a învăţat limba lui Goethe în lagărele sovietice, de la camarazii nemţi, în anii teribili trăiţi în anticamera Siberiei. Aici poveştile au voie să curgă în linişte.
”Dumnezeule, ce fac eu aici?”
“Am văzut întreaga lume şi voiam să fac ceva ce nu faci în fiecare zi”. De fapt, “nebunia” lui Kurt Astor începe mai devreme şi are rădăcini mai adânci. “Tatăl meu a luptat în nordul Africii, sub comanda lui Rommel. Totuşi, lupta adevărată a fost în Rusia. Acolo a fost drama, acolo a fost frontul. Tata a stat în Africa vreo şase luni. S-a întors acasă fără o mână. Când am fost destul de mare mi-a spus aşa: ”Să nu te duci niciodată în război, să te fereşti de armată!” ”. Când i-o spunea îşi flutura ciotoul, iar Kurt începea să înţeleagă.
Gândul îi încolţise de mult, însă abia după pensionare şi-a găsit timp să-şi împlinească destinul, să refacă traseul parcurs de armata germană în retragerea sa de după dezastrul de la Stalingrad. Totul “urcat” pe motocicleta sa, un “monstru” BMW capabil să înghită mii de kilometri prin estul sălbatic. “Istoria, motocicleta, cimitirele de război şi veteranii – iată motivaţiile călătoriei mele”, explică scurt bavarezul. Şi continuă fără a mai aştepta întrebări lămuritoare: “E mai mult decât pasiune. Nu mă interesează Hitler, de asta se ocupă cei care se pricep. Eu vorbesc despre oameni, gândiţi-vă că oricine putea fi un soldat trimis, împotriva voinţei lui, în locuri groaznice. Asta am făcut eu, am experimentat aceste locuri teribile pe propria piele. Când mergi 600 de kilometri zilnic pe drumuri proaste ajungi să te întrebi “Dumnezeule, ce fac eu aici? De ce?” – asta e ceva inexplicabil. Am călcat pe toate drumurile pe care au călcat şi soldaţii germani, fie înaintând, fie retrăgându-se”.
”Milioane de oameni au murit pentru nimic”
Kurt Astor şi-a trăit povestea ca pe un imperativ. Un “acum ori niciodată” aruncat în faţa uitării. Germania şi-a uitat, încet-încet, soldaţii trimişi la război. Dezbaterea e nesfârşită, Wehrmachtul poartă definitiv stigmatul de a fi fost unealta ambiţiilor naziste de a cuceri întreaga lume. Sfârşitul războiului i-a trimis pe puţinii supravieţuitori în uitare. Din cei peste 90.000 de germani luaţi prizonieri la Stalingrad, din care doar 5000 s-au mai întors ulterior acasă, 30 mai sunt în viaţă astăzi. Kurt Astor, care îi cunoaşte pe toţi, simte nevoia unor precizări: “Soldaţii care au fost în război erau germani, au luptat pentru Germania, nu au fost nazişti. Tata nu a fost niciodată nazist! Războiul, Holocaustul, le-au făcut germanii, nu trebuie să fugim de răspunderea asta! Trecutul oamenilor care au fost pe front nu este însă istorie, este chiar viaţa noastră. Milioane de oameni au murit pentru nimic”.
Pe Radu Mărculescu l-a citit prin intermediul lui Mircea Mavrichi, un român care a fost pe frontul din Crimeea şi Caucaz, pe când avea doar 15 ani. Atunci, tatăl său l-a sfătuit să se înroleze voluntar şi să meargă împreună în război, sperând astfel că tânărul va evita trimiterea la Stalingrad. Decizia s-a dovedit fericită, iar Kurt Astor a avut ocazia, peste decenii, să-l cunoască pe acest ”junior” al războiului, care a asigurat intrarea în spaţiul german a amintirilor de război ale profesorului Mărculescu, finanţând traducerea lor.
Bavarezul i-a citit cartea pe nerăsuflate. Era ”condamnat” să-l întâlnească pe profesor. Aşa a ajuns să poposească câteva zile în Bucureşti, pe drumul de întoarcere spre casă. Însă, până la întâlnirea cu reporterii EVZ, lui Kurt Astor i se schimbase deja viaţa.
DESPRE LIBERTATE
”Gulagul încă există în Rusia!”
Bilanţul călătoriei lui Kurt Astor porneşte chiar de la zero. Nu e o metaforă: să găseşti ceva astăzi în Rusia este imposibil. “Oamenii au impresia că războiul a avut loc în stradă, dar realitatea e alta. Războiul s-a desfăşurat la zeci de kilometri de civilizaţie, în mijlocul pustietăţii”. O pustietate care s-a menţinut intactă chiar şi după deceniile de industrializare sovietică. “Ruşii nu au cultura occidentală a monumentelor, semne care să marcheze locurile unde s-au dat lupte nu există, drumurile sunt extrem de proaste. E imposibil să găseşti ceva”. Doar veteranii, care au fost folosiţi decenii la rând de propagandă, mai poartă dovezi palpabile de respect: au sacourile grele de decoraţii.
”Putin”, un cuvânt magic
Pentru Kurt, Rusia nu a fost totuşi un şoc. Mai vizitase Stalingradul în urmă cu şapte ani şi trăise aceeaşi senzaţie că se întoarce într-un timp infinit. Acum însă, ingredientele au fost altele. În peisajul gri lăsat în urmă de comunismul sovietic, un german gonind pe motocicletă nu putea trece neobservat. A simţit acut că ”libertatea” nu şi-a găsit încă sensul deplin în fosta Uniune Sovietică: “Gulagul încă există în Rusia! În fiecare sat sau comună, erau poliţişti şi la intrare, şi la ieşire. Într-o zi am fost oprit de 15 ori, ajunsesem la exasperare! Şi am dezvoltat o metodă să scap de ei: la fiecare oprire, mă comportam normal primele minute şi, dacă continuau să mă hărţuiască, începeam să gesticulez nervos, să vorbesc în germană şi să pronunţ cuvântul magic ”Putin”. De fiecare dată , eram lăsat să plec imediat. Ruşii au un cult pentru forţă, o respectă, aş spune că e singurul lucru pe care îl respectă necondiţionat”.
Traseul? Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Moldova, Ucraina şi, în sfârşit, Rusia. Mii de kilometri, zeci de cimitire de război şi sentimentul că, indiferent de ce se întâmplă, nu trebuie să te opreşti. “Am avut un unchi care a luptat în Crimeea şi ţin minte cuvintele lui: “În timpul zilei – luptam, noaptea – mergeam spre casă”. Trebuia să simt efectiv distanţa asta ca să-mi dau seama. Dormeau două ore pe noapte, nu aveau de mâncare, înaintau prin noroi – prin asta au trecut toţi soldaţii aceia, eu am avut condiţii infinit mai bune, dar cred că am reuşit să înţeleg”.
La intrarea în România, Kurt Astor a oprit la Sighet. Voia neapărat să vadă cu ochii lui ce văzuse Radu Mărculescu la revenirea din lagărele sovietice: faţa hidoasă a comunismului. Impresionat de experienţa repatrierii lui Mărculescu, una brutală, în care foşti ofiţeri ai armatei regale erau trataţi ca nişte obiecte, Kurt Astor a vizitat Memorialul de la Sighet. A înţeles.
DEZNĂDEJDEA MERGE PE MOTOR
”Pentru prima oară m-am simţit ca un soldat”
Când a trecut Marea Azov spre Rusia, Kurt Astor gonea deja cu o viteză nebună prin drama trăită de soldaţi Frontului de Est. Râul Kuban şi temutul Caucaz au fost marile osuare ale secolului trecut. 400.000 de nemţi erau plasaţi aici, mai mulţi chiar decât la Stalingrad. „Se ştia că ruşii vor să taie legăturile între armatele germane din zonă, aşa că planul era ca grupul de la Stalingrad să-i ţină ocupaţi pe sovietici, în timp ce soldaţii din Caucaz se retrag pe Azov-ul îngheţat cu maşinile uşoare. Tancurile erau trimise spre Rostov – Odessa. Eu am refăcut tot acest traseu”.
Un loc trist, dar o parte din Germania, cu soldaţii ei îngropaţi acolo – e convins Kurt Astor. Mai presus de toate însă, un loc care i-a schimbat neamţului viaţa. “Într-o zi căutam un loc unde există un monument comemorativ. Întrebam oamenii de locul ăsta. “Niet, niet, peste tot niet”. Eram în mijlocul pădurii şi mă gândeam “La dracu, ce se întâmplă aici?””. Nu se întâmpla nimic, Kurt începea doar să vadă că viaţa şi moartea înseamnă altceva în labirintul caucazian. Salvarea i-a venit de la doi motociclişti ruşi, care cunoşteau cimitirele de război din zonă, ştiau de existenţa unui muzeu şi promiteau, în plus , un bonus fabulos: “Dacă vremea e bună mâine te ducem pe o poziţie mai înaltă, la peste 1000 de metri, un loc în care s-au dat bătălii grele tocmai pentru că poziţia era excelentă pentru artilerie. Un loc în care s-au bătut ca la Stalingrad”.
S-a întors bărbat
Ziua aceea din Caucaz, crede Kurt, i-a luat sufletul, l-a bătut bine şi l-a învăţat ce înseamnă demnitatea pe care o aduce suferinţa. “Am mers cam 20 de kilometri prin condiţii imposibile: apă, noroi…Am căzut de nenumărate ori”. Cinci oameni pe munte, înaintând spre vârf. “Eram murdar, obosit, dar totuşi ştiam că trebuie să merg înainte. Nu mai era cale de întors. Şi mă simţeam neajutorat. Pentru prima oară în viaţă, m-am simţit ca un soldat”. Ruşii, ceva mai tineri, l-au ajutat, l-au ridicat de jos, i-au arătat cum să meargă cu motocicleta în condiţiile terenului infernal. 20 de kilometri şi cinci ore a durat calvarul. “Când am ajuns aproape de punctul final, am păşit. Eram atât de obosiţi încât nu mai puteam controla motocicletele. Am mai înaintat un kilometru, prin pădure, totul era pustiu şi linişte. În vârf mi-am dat seama de ce ruşii numesc locul ala “deşert” – o întindere nesfârşită de pădure se ridica în faţă. Acolo, sus, erau peste tot muniţie şi mine. Sunt mândru, ceea ce am făcut atunci diferenţiază bărbaţii de copii”.
EPILOG
”Bine că am pierdut războiul!”
Kurt Astor a prins 9 mai la Stalingrad. De fapt, în spiritul corectitudinii toponimice, la Volgograd. Ca în fiecare an, ziua (care marchează victoria Aliaţilor împotriva Germaniei) e sărbătorită cu fast în acest colţ de lume. Este, până la urmă, cam tot ce-şi mai amintesc ruşii despre război: că l-au câştigat. Doar veteranii lor mai reţin clipele teribile ale frontului şi linia invizibilă dintre viaţă şi moarte. Acolo, nimeni nu lupta pentru victorie. Toţi o făceau doar pentru supravieţuire. Moscova, se ştie însă, nu crede în lacrimi.
“Volgogradul e reconstruit de prizonierii germani, care au cam trişat la cantitatea de ciment, pentru a-şi cumpăra pâine. Chiar şi aşa au făcut un lucru bun”, glumeşte Kurt. Finalul e aici, în oraşul acesta ca un mausoleu imens, alături de veterani ruşi de război şi cu o concluzie venită după săptămânile unui fabulous exerciţiu de voinţă: “Mă bucur că ruşii nu sunt dezvoltaţi ca popor. Dacă ar fi fost altfel, ne-ar fi înghiţit. Mi-am amintit de cuvintele pe care i le spuneam mamei: “Bine că am pierdut războiul! Tata nu ar fi fost fericit în Ucraina, unde voia Hitler să ne trimită să facem agricultură, după ce câştigam…”.
CĂLĂTOR PRIN ROMÂNIA
Derutat de „mârlanul de Dorobanţi”
În România, Kurt Astor a înnoptat într-o casă situată vizavi de sediul televiziunii naţionale, la kilometrul zero al ”fiţelor” bucureştene. În zona în care – au arătat-o creatorii atlaselor media de mitocăie urbană – îşi au habitatul natural ”mârlanii de Dorobanţi”. Kurt Astor a privit lung maşinile luxoase şi a înţeles că asistă la un fenomen grav. ”Ai cui sunt copiii ăştia cu Lamborghini?”, ne-a întrebat. Răspunsul, un scurt rezumat al faunei de tranziţie, l-a descumpănit: ”E mare păcat dacă-i aşa! Ţara asta ar fi o comoară, dacă aţi avea autostrăzi. Ar veni mulţi occidentali să-şi facă aici concediile. Toţi s-au săturat de destinaţiile clasice. Îmi place România, are ceva al ei, original, nu e nici Est, nici Vest, e o sinteză. Ceva nu înţeleg însă: de ce e Bucureştiul aşa de scump?”.
26 Tuesday May 2009
Posted din ziar
inÎn ciuda lui Orwell, 1985 se anunţa, totuşi, un an bun. Un domn la şaizeci de ani, cu privirea albastră ascunsă în spatele unor ochelari cu rame mari, lua liftul spre etajul treisprezece din cea mai faimoasă clădire din Bruxelles, Berlaymont, clădire care domină rondul Schuman, pe Rue de la Loi.
Mergea la noul loc de muncă, sediul Comisiei Comunităţii Europene. Domnul era Jacques Lucien Jean Delors, un stângist francez reformator, un vizionar al „pieţei unice” şi un motor important în tandreţurile Est-Vest, mascate tot mai discret de Cortina de Fier.
Primăvara continua istoric. La Kremlin ajungea Mihail Sergheevici Gorbaciov, un personaj care avea să prăbuşească nereformabilul Imperiu Roşu. 1989 se apropia alert. Rădăcinile sunt astăzi identificabile, poartă nume concrete, de oameni şi idei. Abandonarea doctrinei Brejnev a suveranităţii limitate (factorul de legitimare a brutalei intervenţii sovietice în Praga anului 1968) făcea posibile lucruri mici, ca apariţia magazinelor vieneze cu preţuri reduse, magazine speciale pentru clientela maghiară care începea să călătorească tot mai liber şi mai hotărât spre Occident.
Căderea era de neoprit. Politologii tranziţiei au spus-o răspicat: comunismul polonez fusese condamnat de când şi-au dat mâna o mişcare sindicală naţională şi tezele religioase care puneau în centru demnitatea omului, propagate de intelectualii catolici conduşi, chiar de la Vatican, de cardinalul Karol Wojtyla (mai cunoscut sub numele istoric de Papa Ioan Paul al II-lea).
Apoi, într-o zi de noiembrie, germanii au dărâmat Zidul, şi în altă zi, de decembrie, românii şi-au împuşcat dictatorul. Au trecut douăzeci de ani, primii douăzeci de ani dintr-un viitor care nu seamănă cu cel imaginat pe baricade. Iluzia libertăţii absolute câştigate atunci încă se decontează, înrate.
Prea multă nesiguranţă, prea mulţi ignoranţi atoateştiutori, prea multă prostie agresivă, prea mulţi farsori dregători, prea mulţi îmbogăţiţi siniştri şi sfidători, prea multă corupţie şi prea puţini corupţi.
1989 a avut o fascinaţie limitată. Pericolul vine de aici: din uitarea care ne-a devorat prea repede şi din refuzul vehement (al celor care nu au ce să-şi amintească) de a pune întrebarea „Cum a fost posibil?”.
Ce am câştigat în aceşti douăzeci de ani, în afară de dreptul de a pleca, doar cu buletinul, din România? Enorm şi, desigur, prea puţin. „Trebuie să ţipăm până la finalul lumilor”, scria un poet care a scăpat de Holocaust. O zbatere permanentă împotriva uitării. Victimele comunismului n-au avut însă niciodată parte de o memorie decentă. De ce? Un răspuns îl dă Eric Hobsbawm, marxistul ajuns, orb ideologic, la 92 de ani. Istoricul a admis în ultimul său interviu (excelent comentat de Andrei Pleşu în „Dilema veche”) că este încă sensibil la farmecul şi visul universal al Revoluţiei din Octombrie. Argumentaţia sa e elementară şi copleşitoare: capitalismul e imoral, demolează valorile profunde, lăsând omul gol şi fără sens. Şi ce punem în loc? Comunismul, desigur. Iluzia acelei lumi drepte, echitabile, a rămas intactă şi periculoasă, aici, cu noi, în
vorbele savanţilor şi trăirile minerilor. Criza e un bun pretext. În rest, la Kremlin vântul schimbărilor nu îndrăzneşte să bată fără aprobare, iar Berlaymont seamănă cu un mamut speriat şi impotent.
* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 24.05.2009
26 Tuesday May 2009
Posted din ziar, tovarasii mei
inasa se scrie.
25 Monday May 2009
Posted frames, tovarasii mei
incristian delcea a tinut mai demult un blog despre deznadejde. scria acolo in el, tot felul. eu am zis ca textele astea ar putea fi mixate, o forma noua de literatura pe care a descoperit-o el intr-o seara in tramvai, si ca putem sa ne unim fortele, sa ne urnim din loc si sa scoatem un fel de carte de povestiri, ceva.
le-am gasit din intamplare cand faceam curat prin casuta postala electronica. am trimis noi cateva fragmente unui domn de la o editura importanta, care, galant, ne-a raspuns ceva intre “asta nu e literatura” si “mai incercati”. n-am mai incercat.
cristi si-a inchis blogul dupa ce ne-am certat, ca prostii, prin blogosfera, de la o harfa. pun textele astea ale lui aici, sa fie. sunt texte bune , cum sa va spun, sunt ca o meditatie din filmul “nicky ardelean, colonel in rezerva”: cresti copiii, ii faci mari, si n-are cine sa-ti umple sifoanele la batranete.
doamnelor, domnisoarelor si domnilor, maestrul cristian delcea!
*
povestea asta este adevarata in ansamblul ei: liceanul ratat care bea zi de zi in acelasi barulet departe de scoala. Un singur prieten, o singura actiune, drumul spre FER. (nota – FER este un bar din cartierul bucurestean tineretului. Se poate ca acum sa nu se mai numeasca asa, se poate ca niciodata sa nu se fi numit asa). Intr-o zi, voi lasa prostiile astea si voi formata tot. Pana atunci ma urc in autobuz. ciudat e ca inca imi mai place sa stau la geamul din fata si sa ma uit la sofer cum conduce, pe ce butoane apasa. am 18 ani.
stau in FER cu matei. matei zice ca la un moment dat, dupa un mare concert, elvis ar fi spus cuvintele astea “sint singur ca iadul”. “asa si eu”, marturiseste matei. e singur ca iadul.
abia incepuse scoala. eram in perioada de reacomodare. stiti, dragi cititori, poate ca ati uitat dar la inceputul anului scolar catalogul este mic si alb si in el se scrie cu creionul. nu prea se trec absentele. catalogul mic si alb ramane valabil pana vin de la inspectorat cataloagele mari si negre.
Primele zile de scoala trec naive. Fumez, se face seara-dimineata. Colegele sunt din ce in ce mai frumoase. Oh…
Ma duc spre FER. vad pe o bordura un copil de 4 ani plangand cu pumnii la ochi. mama lui e mai in fata si ii testeaza incapatanarea. “luis, eu te las acolo sa stii, uite plec”. copilul plange de-adevaratelea si zice (prea incet ca sa auda mama lui dar suficient de tare ca sa aud eu) “nu mai pot sa mai traiesc!”.
Matei ma asteapta la o masa. ne asezam pe terasa afara, c’est en septembre. matei se duce la veceu. raman singur si simt nevoia sa ma rog. dupa 12 ani. singura rugaciune pe care pot sa o leg este asta “doamne, ajuta-ma sa vad cerul”. matei vine de la veceu si tranteste o constatare: “futi nu futi, vrema pulii trece!”. bea bere si eu ma uit la el din profil. “ba, sapala-te-n urechi!”. ne intindem cu berile si trece de 11 noaptea. trebuie sa iau taxiul.
mama e bolnava si trebuie sa se opereze intr-o saptamana. si-a facut fisa de internare. am fost azi pe la ea la spital. plangea. eu n-am plans dar mi s-a lasat ceva greu in suflet. m-am uitat pe geamul salonului si am vazut luna octombrie in toata frumusetea ei mizerabila. Ii spun: “mama, eu acuma trebuie sa plec”. zice “du-te . aveti in frigider ciorba. daca nu va mai place poate va prajti niste cartofi”. Mama nu e un om strain. ma pupa si incearca sa nu mai planga. ajung acasa. tata sta in bucatarie si tace. “prajim niste cartofi?”. stam amandoi pe scaunele, aplecati deasupra galetii de gunoi si curatam cartofi. e foarte liniste in bucatarie. nici apa calda nu mai picura. Octombrie vine cu frigul si cu intunericul.
Urmeaza alte zile, cu ploi si soare, schizoidia mea se da peste cap, ma indragostesc repede si uit si mai repede. Ma intorc mereu la FER.
nostalgii cu matei: “mai tii minte, ca in primele luni dupa ce aparusera telefoanele mobile, primele doua secunde nu erau taxabile. si sunam si spuneam repede in doua secunde ce avea de spus. tu sunai si spuneai ce aveai de raspuns tot in doua secunde”. Matei cade pe ganduri, invartindu-si telefonul mobil pe masa lucioasa. “sa-mi bag pula, ce de vreme a trecut de atunci”. ne aducem aminte o gramada de chestii pana epuizam tot. “amerom teleamerica!” exclama matei victorios dupa multe clipe de tacere.
vin de la tara. scriu ceva siropos in gara la rosiori pe o foaie de hartie. am pierdut foaia aia. scrisesem chiar bine. Siropos da’ bine. da-o in pula mea. da-va-n pula mea. ce sa fac daca am pierdut-o? octombrie aduce schiorii in gara de nord. ajung devreme acasa. la usa blocului se joaca o gramada de copii, copiii vecinilor. sunt beat,(in tren am baut vin cu niste cetateni care s-au urcat la Vartoapele). Copiii simt ca sunt beat si incep sa urle fericiti-speriati. “ba, ce dracu aveti?” le zic. unul mic de vreo 4 ani, se gheraie cu un motan. il intreb ce face acolo. “e feraru, e pisicul nostru”, zice nevinovat.
Si apoi vine iarna, dau lucrari de control, si teze. o astept pe cristina, o colega de clasa, pentru ca sa ii dau niste carti de comentarii inainte de teza la romana. m-a rugat.
E sambata seara, stau in frig si astept. cristina e in oras cu niste prieteni de la alte clase. au fost la kfc si acum s-au urcat intr-un audi si merg intr-un club de la romana. in cele din urma gasca ei din audi ajunge la coloane. acolo astept eu anchilozat de frig. cristina sta pe bancheta din spate ghemuita in bratele unui individ. geamul se deschide cu bazait si dinauntru ies aburi.cristina aproape ca imi smulge cartile din mana. eu nu stiu daca sa-i spun “buna” sau “pa”. dupa doua secunde masina demareaza. ma duc acasa. e un frig de ma cac pe mine.
intr-o zi din vacanta de iarna ma trezesc la 12. home alone. “unde or fi ai mei? or fi plecat in concediu?”, ma hlizesc singur ca un bou. ai mei nu au mai plecat in concediu de 12 ani, de pe vremea cand ne plictiseam pe la olanesti cate 15 zile pe banii sindicatului. nu mai conteaza. sunt singur in toata casa asta. Bag capul in frigider si gasesc un borcan de maioneza, intind o felie de paine si musc. maioneza stricata, mi-e sila. arunc maioneza stricata in chiuveta si ma intreb: “Doamne, ce o fi pe conducta acuma?”. Dau drumul la televizor. Home alone, normal.
Prunaru nelu, un tigan batran, acordeonist vestit in tot vitanul, ma prinde in statia de tramvai. eu dau sa urc, el sa coboare. ne salutam. fara sa-l intreb unde a fost se simte dator sa-mi explice: “am fost sa tocmesc o nunta aci in dudesti”. ne despartim nu inainte de a-mi cere o tigara: “sa traiesti, sa-ti dea Dumnezeu sanatate” “si lu dumeata bre!”. strabat tot tramvaiul si ma proptesc la geamul dinspre cabina vatmanului. ma uit cum conduce. schimb tramvaiul la muncii si nimeresc langa doi muncitori care se intorc de la serviciu: unul mai cu bagare de seama il avertizeaza pe celalat: “asa e gelule, dar sa stii ca am vazut si paznici de noapte murind ziua” “una-i una, alta-i alta”, raspunde gelu.
Pe scara noastra, la patru, la doua camere, sta un domn singur.are mustata si toata vara umbla in pantaloni scurti-portocalii ca ai nationalei Olandei la campionatul european din 88. un singuratic. despre domnul asta se aude ca si-o ia la laba. Si cate si mai cate.
In alta ordine de idei, ajung sa ma introc de la FER intr-o marti pe la ora 6 si un sfert. consiliu de scara cu asociatia de locatari. am mintea tulbure de alcool si de ger insa tot mai prind ceva din discutie. tanti Anexa: “alartaieri ma-ntorceam acasa de la domn’doctor de familie si cand ajung in dreptul la noi la usa aud niste sunete asa ca de om. intru inauntru si il gasesc pe victoras al meu cu una cam de-o seama cu el” pauza. “si ce credeti ca-i facea aia lu baiatul meu?”. pauza. administratora si cele cateva femei care mai erau in scara raman traznite in asteptare, eu fara sa-mi dau seama, ma opresc ca sa aud finalul povestii. “ce credeti voi ca-i facea? i-o su-gea!”
nu e prima orgie din bloc. in urma cu ceva ani, tot etajul 5 a fost in centrul unui scandal sexual. suzuca (fata modesta, crescuta de bunica ei), mirabela si irina (mai cosmopolite), si-au dat intalnire la razvan acasa sa se uite la mtv. a venit si gabi cu o sticla de tanita (lichior de ciocolata) si s-a pus de o petrecere care a degenerat intr-un “gang bang” catastrofal. a doua zi stateam cu urechea lipita de usa si auzeam cu ecou urmatoarea discutie: sarmana bunicuta nevenindu-i a crede: “si cum mai elena, si suzuca mea era acolo?”. apoi raspunsul crunt: “da doamna ecaterina, era acolo si se futea mai abitir decat toate!”
Horatiu, un chitarist ratat de la mine din clasa ma invita in Club A de ziua lui. ca un facut, prietena lui l-a parasit chiar inainte de a-si sarbatori ziua. e dezamagit si dezamagitor ca o coarda rupta. “mara e singura fata pentru care am scris doua cantece. unu e despre cat de mult o iubesc iar celalalt e despre ca imi bag pula in ea”. fumeaza cu pofta dintr-un camel. il incurajz: “fumeaza horatiule, fumeaz-nainte”.
Din club A ma intorc abia spre dimineata cu primul tramvai. Un 34 friguros. Tot vagonul e gol dar eu ma asez in picioare, in spate la geamul vatmanului. Ma uit cum conduce, pe ce butoane apasa. La o intersectie de drumuri se intalneste cu un alt tramvai. Cei doi vatmani se saluta cu mana ridicata lenes de pe maneta si merg mai departe.
**
In general, nimic important nu se intampla, eu traiesc mereu intre septembrie si decembrie, intrebarile nu au nici un rost pentru ca oricum toate raspunsurile sunt la fel. Unii nu cred in sensuri unice, eu nu cred deloc in sensuri. Cred ca lucrurile sunt asa cum sunt si ca nimic nu se ascunde dincolo de prima vedere. astazi am stat in fata unui atelier de reparat radiouri gandindu-ma sincer “cine mai repara radiouri in ziua de azi?”. Cam despre asta e vorba.
***
cand s-a petrecut poza soarele rasarise chinuit prin ceata.era o boare de toamna, cred ca prima zi cu adevarat de friguroasa. eram in clasa I si tecusera cateva luni in care ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu colectivul, cu invatatoarea si, in definitiv cu noua viata pe care o incepeam. dar nu. devenea clar ca nu ma obisnuisem. asa cum nu ma obisnuisem nici viata pe care o traisem inainte, pe ulitele unui sat din judetul teleorman. paloarea de pe fata nu mi-o putea lua nimeni. imi purtam cu greu ghiozdanul in spate. poate veti crede ca dramatizez daca spun ca bretelele ma luau prizonier si ma duceau catre scoala igrasioasa si rece. stiti cum era. deodata, venea un domn cu mustata si aparat de fotografiat.
pozele s-au facut chiar in banca in care stateam. am fost catapultat afara de cineva, s-a intins repede o husa roz, gogescu greti a venit cu penarul, bragadiru dan a oferit stiloul, dinu eugen un caiet, si stan steluta mirabela cartea albastra. doamna invatatoare a incercat sa ma pieptene un pic cu palmele. a iesit un dezastru. “pionierule, soimule, ba, uite-te la mine”, mi-a strigat cineva si exact in momentul ala am auzit lumina.
la scoala nu prea vorbeam, nu eram cooperant. doar acasa imi placea sa ma joc cu adi fotbal pe cartonul cu nasturi si sa ne uitam la ora de muzica a lui iosif sava ca sa radem de vocea lui. insa intr-o toamna orarul meu nu s-a mai potrivit cu orarul lui adi. eu invatam dimineata iar el dupa amiaza. a fost sfarsitul. petreceam lungi dupa amieze de iarna trantit in pat, imbracat de scoala si nu stiam deloc ce ar trebui sa fac. era cam nasol.
nu primeam oracole de la frumoasele clasei, nu faceam karate si nici un alt sport, din varii motive ratam cam tot ce se putea rata in materie de iesiri cu clasa la munte sau la muzee si teatre, nu stiam sa desenez, citeam greoi, scriam urat, stergeam cu lama, pe strada mergeam lent si cu capul in jos, nu stiam nici sa dansez. doar fotbalul il jucam cu incrancenare, tot pe muteste dar cu capul sus, uitandu-ma mereu catre cine ar fi bine sa pasez. “uite-ma delceo, uite-ma” strigau pomanagii. jucam fotbal in fiecare pauza, orele de matematica si citire ma prindeau obosit si prafuit. plecam acasa nu inainte de a baga capul in banca sa nu fi uitat ceva, ieseam pe o alee cu multi castani, si apoi direct in soseaua mihai bravu, cu capul in jos, printre bisnitari si milioanele de patroni din romania copilariei mele. urmaream cu privirea daciile care fugeau incolo si incoace spre dudesti sau calea vitan.
era cam nasol
****
ea a ratat ultimul metrou si merge singura pe strada, la miezul noptii. pe un trotuar, stand pe vine cu o sticla mica de cola in fatza, o prostituata ridica vocea:”hei gagica, vrei sa-ti dau limbi in pizda? e gratis!”. ea zice ca nu. o benzinarie luminata cu verde. gagica intra in magazin si cere un pachet de camel. ca in filme cad frunzele pe langa ea. life’s sweet.
maniac: eu merg singur pe strada toata noaptea si caini imaginari ma ataca din toate partile. postasul bukovski avea dreptate, cine e mahmur 300 de zile pe an, ajunge la paranoia. sunt atat de speriat incat parul mi-a devenit cenusiu. niste zmei de berceni ar vrea sa ma controleze de bani prin buzunare: “mosule, marca ceva la fratele tau”. nu am nici un ban, n-am nimic, si-mi permit sa zic intr-o doara: “hai sa moara ma-ta”. sunt singur, noaptea, merg pe jos dinspre zona industriala a orasului catre centru. oare ce mi-a placut cel mai mult in viata mea? cel mai mult cred ca mi-au placut scrisorile de la irina.
*****
rodica (femeie usoara trecuta de prima tinerete) scoate cheile din geanta pentru a deschide usa blocului in care locuieste. cartier ghetto cu blocuri inghesuite. din scara de vizavi, ies doi barbati tineri cu unditele pe umar. doi pescari amatori care pleaca la balta cu noaptea in cap.
“rodico, fa, mai sugi pula?” femeia nu intelege si cu un gest barbatesc duce mana la ureche. pescarii chicotesc dar nu mai repeta intrebarea, isi dau ghionturi. usa blocului se tranteste in urma rodicai si exact in acel moment unul dintre barbati striga cat poate: “faaa, te mai leles?” dupa care izbucneste in ras. tot cartierul rasuna de veselia celor doi. rodica e in lift cu fruntea lipita de oglinda si urca.
te duc la aeroport, ia cu tine si inima inima mea. tu razi, eu las geamul jos si scot mana afara in inatuneric. motorul masinii tremura ca un caine schilod si taie cartierele in doua. e racoare de tot, pentru prima data dupa lunile de vara imi e frig. te duc la aeroport pentru totdeauna. Dincolo, cineva te asteapta.
ma intorc spre casa, las geamul jos, intunericul intra in masina. simt miros de lumanari aprinse. lumanari aprinse la marginea soselei. mi se face rau. ajung acasa si din hol ma duc direct spre usa de la baie. ii fut un picior, clanta izbeste peretele. ma aplec pe genunchi si vomit in cada. se face dimineata. tu esti in aer, eu am trecut pe langa lumanari topite pe sosea, oare cum va fi ziua care tocmai incepe?
******
fac exercitii de scriere. azi, despre deznadejde.
sunt sofer de troleibuz si azi mi-au sarit de doua ori corzile de pe firele de electricitate. mi-am pus manusile, am coborat. afara ploua, pe jos era apa de un lat de palma. am condus pana la 11 noaptea cu apa in pantofi.
sunt profesoara de italiana la o scoala generala din bucuresti. azi, un elev de clasa a VII-a, mi-a zis ca arat de parca “as avea fata in reconstructie” si toata clasa a ras. l-am dat afara dar… greseala. dupa un minut am iesit si eu din clasa. in lacrimi.
am 25 de ani. am picat de trei ori examenul de admitere la facultatea de litere. acum sunt zugrav. astazi am terminat un apartament. a venit propritarul, un ziarist la vreo 40 de ani, s-a uitat la tavan si a zis “…’aide pula mea”. n-a fost multumit dar mi-a dat toti banii. cand am plecat nu mi-a raspus la salut. merg spre casa obosit, cu gandul ca am 25 de ani si pana la varsta asta n-am facut nimic ca lumea.
sunt de cativa ani pensionata pe caz de boala. stau singura in casa de la 9 dimineata pana la 8 seara . citesc biblia. cand vin copiii de la lucru incerc sa mai vorbesc cate ceva cu ei dar sunt prea nerevosi. si obositi. eu ud florile din balcon, vad cum se face seara, intru in casa. citesc biblia. si imi vine sa plang.
am 17 ani. sunt pentru prima data internat intr-un spital si tot pentru prima data imi dau seama ce inseamna cuvantul pe care il asezasem in sertarul cu inutilitati: “suferinta”. ma intreb unde-i raluca acum, si unde-i i hristosul de care am auzit in biserica. ma uit ore intregi pe un geam de pe holul spitalului. e spre toamna, incep sa se micsoreze zilele.
numele meu este daniela. vand bilete de tren intr-o mica halta din judetul teleorman. zi de zi.
*******
in adolescenta mi-am innebunit salcamii din fata blocului cu strigatele mele imposibile. era in perioada cand prezenta cristi tabara stirile de la 7 ca esca era gravida.
pauza prelungita: sa scriu despre vremea asta? la ce bun? sa spun cum veneam intr-o dimineata dintr-un periplu pe la toate cluburile din regie?
bine!
era 7:30, orasul se spala pe ochi. atunci m-am intalnit cu mama la metrou. ea cobora scarile, se ducea la serviciu, eu urcam scarile, ma indreptam spre casa. eram si un nitel afumat, miroseam a tigari mai mult sau mai putin legale in tara noastra, aveam ochii crapati de de firisoare rosii, hainele stateau aiurea pe mine, smulse de animatoare, umezite de transpiratia euforiei, uscate de vantul diminetii. mama ma privea de sus doar pentru ca ea cobora si eu urcam. mi-a fost rusine de mine vazand-o cum pleaca la serviciu cu plasa aia decolorata intr-o mana si cu geanta pe umar. cu parul pieptanat in graba.
“ce clubber sunt!”, mi-am zis, cu aerul omului care constata ce fraier e.
n-am vorbit nimic atunci, asa cum n-am vorbit niciodata mai tarziu despre intalnirea asta pe treptele metroului.
pauza prelungita la capatul careia apas pe save si vomit violent in cosul de la recycle bin.
urmeaza diminetile petrecute intr-o bucatarie jegoasa. aud primele tramvaie si vorbesc singur cu voce tare “se pare ca au venit zorile”. incep sa cred ca asta e viata, asta pe care o traiesc eu, ea e viata. rostesc cu voce tare, pe scaun, langa aragaz, un verset din Biblie: “m-am facut tuturor totul”.
azi in somn: senzatie acuta de moarte. in mod normal in urechi aud continuu un fosnet pe care nu-l bag de seama, pentru ca face parte din mine. sangele care curge si fosneste prin vene. o secunda s-a oprit. s-a facut liniste si corpul meu s-a zdruncinat in pat ca lovit de un cutit. asa se moare. intr-o secunda. se face li-nis-te.
pentru ca veneau sarbatorile incepeam sa simt dureros fiecare beculet de pe magheru. iarna, bucurestiul e ca un fumator de havane. din bucatarie se vede fumul alb al furnalelor de la periferie care in mintea mea capata un nume precis: cet sud, capatul lui 135, campurile care trimt spre oltenita si giurgiu. esca era inca in concediu prenatal iar eu mancam paine cu margarina linco. si-mi innebuneam salcamii
o viesez acum pe profesoara de franceza vorbindu-mi despre dumnezeu in romana. strang amintirea pe holurile lungi ale spitalului, tarandu-ma “efectiv” catre o fereastra care da inspre stadionul dinamo. “Dumnezeu este acolo unde eu vorbesc singur, in gand, foarte foarte adanc in mintea mea. Dumnezeu asculta, dar nu face minuni atunci cand vreau eu sa le faca. N-a facut minuni ieri, nici azi n-a facut nici o minune, dar ma asteapta, Dumnezeu ma asteapta sa nu-l mai contorizez precum fac acum, si intr-o zi, o sa vezi, intr-o zi… “
e 6:00, orasul doarme si pentru ca e duminica va mai dormi mult timp de acum inaite. eu ma trezesc sa imi primesc medicametele. din vis raman cu acest vers de final pe care toata lumea l-a decretat drept cel mai frumos din istoria viselor : “…asa cum iubesc piratii fregatele incarcate cu aur”
let it go. renunt, pentru ca renuntarea este cel mai ca lumea sentiment.
********
erau dupa amieze de iarna vinetii in care lasati singur de parintii satieristi, eu si cu adi ne uitam cu barbia in pumni la lectii de fizica sau geometrie sau la ora de balet miercurea de la doua. jegoase duminici cu emisiunea atlas, posta redactiei si program de divertismet cu tanara cristina topescu.
lungi saptamani de scoala. orarul lipit pe interiorul capacului de la penar. penar cu magnet, rigla de 25 cm cu tabla inmultirii iar pe fata o imagine care se schimba in alta cand o misti usor. blocul de desen cu foile ondulate si intarite de stratul gros de acuarela. amintiri urate ca un peisaj de toamna ambiguu, ambiguu pentru ca desi intr-un colt se vede soarele, totusi pe hornurile caselor iese fum gri iar pasarile pleaca in stoluri ascutite. >>>>>>
secretul inavuabil al ghiozdanului ce poarta intr-unul dintre buzunare o lucrare plina de rosu ale carei litere sunt dilatate de lacrimi.
iata dragi cititori: zile penibile, o intreaga copilarie penibila. sfarsitul vacantelor de vara cand parintii ma luau de la tara inapoi la bucuresti. negru eram, cu unghii murdere si bine conturate de jeg, de muci intariti si pamant, mirosind tot a caine, cu palmele verzi de la cojile nucilor de de septembrie. scriind acum, ma simt din nou in dacie, pe jumatate adormit, cu barbia intre spatarele scaunelor din fata: imaginea bucurestiului venind dinspre alexandria, pe insearat, atintindu-mi privirea inspre nocturna aprinsa a stadionului Steaua.
cateodata, ducandu-ma inpoi in timp mi se pare ca imi pierd mintile. prabusire interminabila.
dar trebuie sa termin odata cu toata chestia asta. nu imi lipesc inima in fereastra asteptand sa ma premieze cineva pentru depresiile mele bolnavicioase.
*********
“In casa se vorbeste in soapta” esta un jurnal scris in ultimi ani ai comunismului de tanarul pe atunci scriitor, Stelian Tãnase “Singur. Aceeaşi strangere a stomacului. Cui sã dai un telefon ? Cui sã spui? Un gol acut în jur. Sint pagini gri despre”uzurã, obosealã cronicã, deznadejde, risipre, depre lipsa orcãrei speranţe a acestor zile lipsite de sens pe care le resimt ca o greutate de metal pe umeri. Ce sã scriu? Sunt prezente, traiesc în mine, mã mişcã, ma carã prin oraş, vorbesc în locul meu.” Si apoi citesc dintr-un roman al talentatei scriitoare doomiiste pe nume Caludia Golea. Dialog:. “- O vezi pe fata frumoasa de acolo? -Da. -A zis ca vrea s-o futi. Treci la treaba!” Si mai departe:” În Piata Amzei, pe Christian Tell, este o casa în renovare. În fata ei, munti de cocaina. Uau! Scot o punga si-o umplu.” Ce misto!
Ideea e ca noi astia, (uitati-va pe geam ca sa vedeti despre cine vorbesc) nu mai putem sa schimbam nimic. nici macar codul rutier aberant al politiei romane, nici macar politica editoriala a gazetei sporturilor care te indemana pe site: “fa-ti Gazeta!”. Nici macar… Avem doar impresia ca noi controlam macazurile vietii dar adevarul e in alta parte. Romania a intrat in UE asa cum se adaposteste un zugrav prins de viscol, intr-o cladire care, pana la urma, se dovedeste a fi o sala de teatru.”Am intrat pentru ca era prea frig afara” se scuza el, cu fata marcata de nedumerire si vinarom.
Trei ore mai tarziu:
Insa poate ca gresesc eu. Poate ca fara sa imi dau seama, multe din jurul meu se schimba si chiar oamenii tineri redecoreaza totul. Sunt intr-o sala de clasa. Am zeci de colegi care nu vor in ruptul capului sa ajunga saraci la 30 de ani. Si chiar despre asta se vorbeste, despre saracie.
Iar depresia fecunda de dupa alegerile din 2000 a fost inlocuita acum de spasme care alterneaza furia cu o stranie buna dispozitie: te uiti la gigi becali cum isi dezgoleste pieptul la televizor sau citesti in romania mare rimele lui vadim la adresa unui supliment al Romaniei Libere “ Aldine, sa-i bagam in fund grisine” si razi. Mori de ras. Te trezesti in hohote, in 2009, in sala de festivitati a unui liceu, cu stampia si buletinul, tragand dupa tine perdeaua.
24 Sunday May 2009
Posted din carti
inaflu, de pe www.evz.ro, dintr-un interviu bun al simonei chitan, ca florin lazarescu a scos o carte noua, lampa cu caciula, la polirom, fireste. trec peste explicatia foto zguduitoare care insoteste articolul (INSPIRATIE. Florin Lazarescu, care iubeste muntele, si-a adunat intr-un volum povestirile scrise in ultimii zece ani) si va spun doar: cititi-l pe domnul lazarescu.
cand i-am citit eu ultimul roman, trimisul nostru special, era 2006, vara, si eu, un trimis special la o competitie sportiva usor penibila, stateam pe bancheta din spate a unei masini de teren care inainta pe un drum prost, ca dracu, undeva prin fagaras. ceilalti trei ziaristi din masina ma tot bateau la cap sa ma uit pe geam, ca pierd peisajul si ca, de fapt, ”ce dracu citesti, ba, acolo? labe romanesti?”. am incercat, recunosc, fara sa reusesc, sa privesc peisajul.
cartea lui lazarescu avea acel ceva care te tinea pe loc, te prindea ca pe o musca fara aparare intre pagini. apoi, peste vreo doi ani, l-am sunat pe florin lazarescu pentru un material care a purtat in cele din urma titlul ”fotbalul e pentru oameni destepti”. domnul lazarescu mi-a marturisit atunci ca tine cu poli iasi, nu din patriotism local, ci pentru ca ii place in copou, boemia aceea a oamenilor cu prea multe griji acasa si nicio speranta pe stadion.
mi-a povestit cum a dansat el cu sotia in ploaie, la peluza. parca i-a dat si la televizor atunci, erau doi oameni dansand in ploaie, la un meci al lui poli iasi, o imagine care nu prinde procesul etapei decat pentru un minut de amuzament. nu-l cunosc pe florin lazarescu, desi mi-as dori. cred insa ca, peste vreo treizeci de ani, pustii vor primi pe stick-urile viitorului cartile lui. o sa vedeti, o sa fie in manualele digitale, la lecturi obligatorii din marii clasici ai literaturii bizare.
* mai multe despre lampa cu caciula, filmul (scurtmetrajul regizat de radu jude) si cartea, pe blogul domnului lazarescu. adica aici
22 Friday May 2009
Posted din ziar
innu e niciun secret: traian ungureanu e unul dintre putinii (sa fie zece) oameni din presa scrisa care isi cunoaste meseria. scrie corect, apasat, pertinent si fermecator. il citesc de optsprezece ani si de fiecare data ma uimeste. nu vorbesc despre politicianul traian ungureanu, asta e o problema pe care o voi transa singur, in cabina de vot, cu stampila. pana atunci, va recomand ultimul lui articol din gazeta sporturilor, desi v-as putea recomanda oricare altul. toate tind spre perfectiunea stilistica.
22 Friday May 2009
Posted muzica mea
in22 Friday May 2009
Posted din ziar
inEvenimentul Zilei vă spune şi poveştile celor pentru care decembrie 1989 a însemnat borna decisivă: cei morţi aici, dar şi cei care au ales să înceapă altă viaţă.
După ce ieri EVZ v-a prezentat aventura tragică a jurnaliştilor John Tagliabue (de la „New York Times”) şi John Daniszewski (de la Associated Press) răniţi la Timişoara, în timpul Revoluţiei, astăzi încheiem povestea alături de cei care au venit în România şi nu s-au mai întors acasă. Unii au murit, o englezoaică a ales să se stabilească aici.
Viaţa lui Alison Mutler e un basm post-modern: o tânără se îndrăgosteşte de o ţară despre care simte că i s-ar potrivi, aşa că începe să trăiască doar pentru a-şi împlini intuiţia feminină (despre care orice bărbat ştie că e sacră şi indiscutabilă).
Suntem în anii ’80, România e o ţară îndepărtată a unui dictator bătrân cu nume exotic: Nicolae Ceauşescu (nu demult, un tânăr lider comunist „charismatic” pe care îl chema la fel era plimbat de Regina Angliei cu trăsura pe elegantele bulevarde londoneze, dar nimeni nu-şi mai aduce acum aminte de asta). Alison Mutler e o adolescentă uşor rebelă şi foarte cochetă, care poartă pălării excentrice şi fuste scurte.
Când a fost pusă în faţa alegerii care i-a schimbat destinul – înscrierea la o facultate – Alison a ales să înveţe limba română, care se preda într-un departament special şi uitat la o Universitate din Londra. De ce?
Nu există niciun răspuns raţional la întrebarea aceasta, doar un implus pe care o domnişoară crescută în tradiţiile unei familii de clasă mijlocie britanică dintrun mic orăşel regal, Tunbridge Wells, nu şi l-a mai putut controla. Toţi credeau că va alege franceza, doar ea ştia că viaţa nu poate însemna să predea pentru totdeauna, undeva în provincie, o limbă pe care englezii nu o vorbesc decât dacă sunt obligaţi.
O poză fără culori dintr-o enciclopedie veche
România rămânea pentru Alison Mutler un mister, o ţară fascinantă tocmai pentru că era interzisă, ascunsă undeva în spatele Cortinei de Fier. „Cum poate un popor de lângă Marea Neagră să vorbească o limbă latină?”, se întreba domnişoara Mutler. Neavând niciun român de la care să primească un răspuns, îşi dădea singură o explicaţie criptică, suficientă atunci: „Înseamnă că e o ţară foarte specială!”.
Primele cuvinte în română le-a învăţat la o bibliotecă publică din Tunbridge Wells. Nu le-a uitat: primele cuvinte nu au fost „mama” şi „tata”, au fost „lama” şi „lampa”. Înainte de acest nou început a mai fost o poză fără culori într-o enciclopedie veche: o fotografie cu doi ţărani români într-un car plin cu fân. „Am văzut- o în copilărie şi m-a urmărit toată viaţa, încă mă urmăreşte”.
Pe când era o studentă sârguincioasă în vârstă de 19 ani, Alison Mutler s-a urcat într-un tren şi a venit în România. Primul oraş pe care l-a văzut a fost Sighişoara. Crede şi acum că, dacă ar fi fost oricare altul, povestea de dragoste cu ţara aceasta ciudată n-ar fi durat. Era vacanţă, 1989 era încă departe, românii erau nişte umbre închise care evitau străinii şi Alison Mutler începea să deteste definitiv comunismul.
Cu doi ani înainte de Revoluţie, după ce a terminat facultatea, s-a înscris translatoare la British Council, în inima Londrei, la Spring Gardens, lângă Trafalgar Square. Când veneau artişti români în Anglia, şi veneau tot mai rar, dădea o mână de ajutor. Aşa l-a cunoscut pe Ion Caramitru, pe care s-a bucurat să-l redescopere în prima linie a revoltei anticeauşiste.
„Gone to a Revolution”
În decembrie 1989, Alison Mutler avea o afacere cu succes limitat: un magazin de lenjerie de damă. Pe 20 decembrie a sunat telefonul. Era Sue Lloyd Roberts, pe care Alison Mutler o mai ajutase la două reportaje din România, căci îşi oferea serviciile oricui avea nevoie de un cunoscător de limbă română. „Celor de la ITN le trebuie un translator. Le-am zis că eşti cea mai bună!”, i-a spus Sue.
Peste câteva minute au sunat-o de la televiziune, şi i-au cerut să vină de urgenţă la Gatwick, de unde va pleca un avion spre visul de libertate al românilor. Dintr-o întâmplare fericită, Alison avea paşaportul la ea, aşa că tot ce mai rămânea de făcut era să se scuze faţă de posibilii clienţi care ar fi dorit lenjerie de damă la acel sfârşit de decembrie şi de lume veche. A scris pe un bilet „Gone to a Revolution” („Plecată la Revoluţie”) şi l-a lipit pe geam.
Echipa ITN din care a făcut parte Alison Mutler n-a aterizat la Bucureşti, pentru că se trăgea, ci a mers în Vest, la Arad şi Timişoara. Într-un hotel din Banat, la un televizor mic, alb-negru, a văzut execuţia soţilor Ceauşescu.
După ce dictatorii au apărut pe ecran zăcând în balta de sânge, cu paltoanele ciuruite de gloanţe, atmosfera s-a înseninat brusc, au apărut fripturi de porc, salate, şampanii, scoase, nu se ştie de unde, de personalul hotelului: „A fost sărbătoare!”.
Deşi nu era un jurnalist „cu acte”, Alison Mutler a trăit Revoluţia ca şi cum ar fi fost, în hoteluri peste care ploua cu gloanţe : „Îi vedeam pe unii ziarişti blazaţi, se plângeau că meseria le-a stricat Crăciunul. Mă uitam la ei şi nu înţelegeam cum se gândesc să fie în altă parte decât acolo, la Revoluţie!”. Avea 24 de ani şi viaţa i se părea încă infinită şi foarte, foarte frumoasă, cum li se pare de obicei tinerilor: „Nu ştiu dacă acum aş mai avea acelaşi curaj…”.
Finalul e previzibil: Alison a revenit în Anglia virusată definitiv de România. S-a întors, firesc, în ţara viselor ei, în iunie 1991, să o ia de la zero.
VIAŢA ÎN BUCUREŞTI
Aproape douăzeci de ani şi o singură şpagă
În România, Alison a devenit ce a fost de la început, fără să ştie: jurnalist. A fost corespondent al United Press International, a transmis pentru CNN şi BBC. După aproape douăzeci de ani, e „chief correspondent” al Associated Press în România. Descoperă zi de zi că ţara asta e şi mai specială decât credea ea pe când era adolescentă. S-a măritat aici, a născut două fete, a divorţat, şi-a luat credit şi apartament , nu însă şi cetăţenie, pentru că nu e încă 100% româncă. A dat o singură dată şpagă: „Da, am făcut- o, pentru nişte acte care mi-au trebuit la căsătorie!”. Şi-a rezumat singură destinul în această frază din cartea „Plecată la Revoluţie”, pe care a publicat-o în 2007, şi pe care a dedicat-o ziariştilor străini morţi în decembrie 1989: „Şi apoi, ce este povestea mea? O fascinaţie din adolescenţă pentru nişte cuvinte care s-au prelungit în viaţa mea până când au devenit viaţa mea…”.
CĂZUŢI LA DATORIE
Cei pentru care decembrie a fost ultima lună
O zi toridă din vara lui 2008, la Beijing, în Centrul de Presă, acel imens Turn Babel al ultimelor Jocuri Olimpice. O fată în pantaloni scurţi negri şi „top” mov, fără mâneci, care anticipează moda anului viitor, abordează un grup de gazetari români.
Fata are acel ceva inconfundabil care nu-ţi permite să o judeci greşit: e, cu siguranţă, o ziaristă din Europa. Pune câteva întrebări despre blocajul informaţional instituit de autorităţile chineze, despre cenzura cuvântului „democraţie” pe internet , temă în vogă în Occident.
Calderon, o familie „condamnată” la jurnalism
Numele ziaristei: Julie Calderon. Are 25 de ani, lucrează la un post de radio francez, pentru care transmite corespondenţe speciale din China, de 18 luni. Când află că interlocutorii ei sunt români, faţa jovială a lui Julie se crispează o clipă, doar o clipă. E fata cea mare a lui Jean-Louis Calderon, iar în peisajul jurnaliştilor străini transformaţi de revoluţia română în victime, numele lui Jean-Louis Calderon este ca o epitomă.
Francezul mort sub şenilele unui tanc în seara lui 23 decembrie 1989 (o seară sinistră de sâmbătă) strânge povestea tragică a unei confuzii. Calderon a sfârşit într-un Bucureşti tulburat de fantoma propriului trecut şi de conspiraţia unui prezent încă incert. Viitorul îi pregătise memoria previzibilă: o stradă din Bucureşti care să-i poarte numele. Ultima vârstă pe care a apucat să o împlinească a fost cea de 31 de ani.
Danny Huwé a avut acelaşi destin tragic. Reporter la o televiziune belgiană, bărbatul de 42 de ani era împuşcat mortal în noaptea de 24 de decembrie, în cartierul Drumul Taberei din Capitală. Astăzi, în locul fatal se află, sufocată de maşini, o piaţă cu nume care stârneşte curiozitatea trecătorilor: „Piaţa Danny Huwé”.
Uneori, români liberi trec pe acolo, întorc privirea şi întreabă fără să primească niciun răspuns: „Cine a fost Danny Huwé?”. De aceea, spun zonei tot tradiţionalul „La Răzoare”, arealul celei mai celebre locante din Bucureşti – restaurantul „Golden Blitz” (momentan în curs de reconstrucţie).
Misterul morţii lui Ian Parry
Cel mai tânăr jurnalist străin ucis la Revoluţie, Ian Parry, era fotograf la „Sunday Times” şi a murit pe 28 decembrie 1989, când avionul în care se afla s-a prăbuşit în drum spre Belgrad, din cauza “condiţiilor meteo nefavorabile”. Cu o seară în urmă, Parry sărbătorise alături de câţiva prieteni ultima lui seară în România. Nu avea decât 24 de ani.
O variantă neoficială şi sumbră a circulat de atunci: AN-ul în care se afla Ian, condus de un pilot experimentat, a fost doborât in tenţionat de o rachetă sol-aer, undeva în apropiere de Titu (judeţul Dâmboviţa). Fotografiase prea multe.
SIMBOL. Strada „Jean-Louis Calderon” din Bucureşti
Foto: Codrin Prisecaru
22 Friday May 2009
În enigma care a fost şi continuă să rămână Revoluţia, ziariştii străini veniţi în România lui decembrie 1989 au fost primii soli ai democraţiei, întâmpinaţi cu rafale de mitralieră.
EVZ desenează astăzi, în premieră absolută, figurile neştiute ale evenimentelor de atunci: cele ale jurnaliştilor străini răniţi în zilele acelui decembrie, “vinovaţi” pentru că îşi făceau meseria într-o ţară care se trata, după patruzeci de ani de comunism, cu sânge, durere şi lacrimi. Ei, cei care ne cunosc drama pentru că au fost martorii şi victimele ei, vorbesc astăzi, în premieră, publicului românesc.
Au încercat, la mijlocul unei imense minciuni, să arunce puţină lumină asupra unor evenimente cruciale în istoria şi evoluţia estului Europei. România de atunci, văzută prin ochii lor, este una cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Este România ieşită din tunelul dictaturii şi orbită cu totul de lumina libertăţii.
La Timişoara şi la Bucureşti a curs şi sângele lor, marca autentică a ceea ce avea să intre în manuale ca “prima revoluţie transmisă în direct”. În anul în care celebrăm două decenii de la căderea dictaturii, demersul EVZ este ca o invitaţie la o poză de familie mereu amânată, alături de feţele neştiute ale lui decembrie 1989. Nu sunt eroii lui, ci doar nişte supravieţuitori neştiuţi.
Victime în regatul absurdului
1989 este cel mai mediatizat, dezbătut şi investigat an din istoria recentă a României. Anul revoluţiei şi al căderii comunismului, anul jertfelor umane pe a căror dramă s-au ridicat “salvatorii” eşaloanelor secunde ale dictaturii, anul primelor speranţe după decenii de socialism ştiinţific. Cuvintele n-au fost niciodată suficiente pentru a trasa traiectoria istorică a acelui decembrie de acum douăzeci de ani.
Victime, supravieţuitori, beneficiari, pierzători, români contra români, vina fără vinovaţi şi o revoluţie transformată în lovitură de stat, iar peste toate o imensă nebuloasă într-o ţară în care trecutul a părut întotdeauna mai greu de anticipat decât viitorul – despre toate s-a vorbit în anii ce au urmat lui 1989.
Ei au rămas însă doar nişte eroi uitaţi. EVZ i-a căutat: jurnalişti străini care, pentru a relata “la prima mână” despre prăbuşirea ultimului bastion al comunismului est-european, au fost pe punctul de a-şi suspenda destinele. Poveştile lor par scrise după un scenariu de Pedro Almodovar, prinse prin fire invizibile, intersectându-se într-un amalgam de bine şi rău, legându-se ca într-un şir infinit de alte şi alte istorii ale jurnaliştilor veniţi pe “frontul” românesc din 1989.
Reconstituim astăzi nu doar două poveşti, ci o întreagă lume filtrată prin ochii celor pentru care “comunism” sau “libertate” aveau înţelesuri definibile. John Tagliabue şi John Daniszewski sunt doar două nume din rândul celor care au predat primele lecţii de democraţie în România lui decembrie 1989.
ÎN “TRIUNGHIUL DE FIER”
O Revoluţie care nu se poate rata
John Tagliabue era în 1989 corespondentul ”New York Times” la Varşovia. Într-o Europă de Est în care regimurile comuniste se prăbuşeau paşnic unele după altele, România era ultimul bastion al rezistenţei încrâncenate şi violente. O ţară cât o enigmă imensă, condusă de ultimul dictator stalinist al continentului şi peste toate zvonul neconfirmat al unei revolte de proporţii soldate cu zeci de mii de morţi. După toate datele, John avea la doar o mie de kilometri distanţă cel mai fierbinte subiect de presă al sfârşitului de an.
“La vremea respectivă, eram conectat la evenimentele din Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est şi Ungaria. România îmi stătea doar în colţul ochiului, aşa că nu ştiam cu certitudine peste ce voi da aici. Un lucru era sigur – Ceauşescu avea o reputaţie teribilă, jurnaliştii chiar vobeau atunci de “triunghiul de fier” format din Berlinul de Est, Praga şi Bucureşti, capitalele ţărilor unde schimbării i se opunea cea mai feroce rezistenţă”, îşi aminteşte ziaristul.
Astăzi, retras de câţiva ani la Paris, John Tagliabue mai scrie ocazional pentru prestigiosul cotidian american şi, după cum ne spune, se bucură de viaţă. Nimic ieşit din comun: după şapte operaţii în urma glonţului care i-a pătruns în spate la Timişoara în noaptea lui 23 decembrie 1989, Parisul poate să fie pansamentul necesar. De fapt, John Tagliabue nu e obişnuit să se plângă. Recunoaşte fără nicio ezitare că nu ar fi ratat Revoluţia română pentru nimic în lume, deşi, prin cea mai crudă ironie a destinului, nu a apucat să scrie atunci nici măcar un rând despre evenimente.
Plus sunetul rafalelor de armă
“Terorişti libieni”. Acestea sunt primele cuvinte pe care John Tagliabue le-a auzit pe 23 decembrie 1989, la trecerea graniţei spre destinaţia finală din imaginaţia sa, Timişoara. Tocmai intrase într-o ţară despre care nu ştia mai nimic. România era, cu adevărat, o fortăreaţă prăbuşită cu sute de culoare întortocheate şi reci. Peste tot, întuneric şi teamă. Plus sunetul ocazional al rafalelor de armă, venind de niciunde, ducându-se spre nicăieri.
Patru jurnalişti străini aleargă într-un Peugeot cu două uşi pe drumuri părăsite spre o lume apocaliptică. “Îmi amintesc că am întâlnit în drumul spre Timişoara o mulţime de baricade, păzite de soldaţi, dar mai ales de civili înarmaţi cu puşti de vânătoare. Când auzeau că suntem din Vest, ne întâmpinau cu căldură şi adesea ne implorau să coborâm din maşină pentru a face fotografii cu ei”.
România era o ţară cu oameni disperaţi şi caricaturali, care simţeau pentru prima dată aerul libertăţii. O realitate butaforică îi lua loc alteia, într-o lume în care violenţa era exaltată la fiecare colţ de drum. Pentru John Tagliabue, România a fost la câţiva milimetri de a-i fi fatală.
LA TERAPIE INTENSIVĂ
Semi-conştient într-o lume fără antibiotice
Seara lui 23 decembrie 1989. Trei maşini se îndreaptă spre Timişoara, venind dinspre Arad. În două dintre ele se află jurnalişti. România e o baricadă informaţională, cu veşti puţine şi contradictorii perforând graniţa regatului căzut al lui Ceauşescu. În a treia maşină, un etnic german se întoarce după ani de zile acasă. Familia îl aşteaptă cu veşti bune: dictatorul a fugit cu un elicopter. Nimic nu este însă sigur.
“Teroriştii” sunt peste tot, iar neîncrederea generală e la cote maxime. Timpul trece pe repede înainte pentru toată lumea. John Tagliabue trebuie neapărat să ajungă la Timişoara, “leagănul” unei revoluţii despre care nimeni nu poate spune unde se îndreaptă. Din senin, fatalitatea loveşte: “La marginea Timişoarei, cineva a deschis focul asupra noastră cu un pistol-mitralieră. Un glonţ a trecut prin uşa maşinii, intrându-mi direct în spate. Doar eu am fost rănit, iar maşina grav avariată”, îşi aminteşte Tagliabue.
John are noroc. În apropiere se află o baricadă a armatei, iar soldaţii îl duc la spital. Este operat de şeful secţiei de chirurgie, doctorul Petru Rădulescu, cel pe mâna căruia avea să mai intre de câteva ori în săptămâna petrecută în spitalul timişorean. Semi-conştient, la Terapie Intensivă, Tagliabue e suspendat parcă la marginea lumii: priveşte ore în şir pe geamul din capătul camerei de spital, la blocurile părăsite şi sfârtecate de gloanţe, cu sentimentul unei terori permanente – că în orice moment, bărbaţii înarmaţi de afară vor pătrunde în spital şi vor ucide.
“Am făcut rapid septicemie, pentru că spitalul nu avea antibiotice să mă trateze”, ne aminteşte Tagliabue de ceva trimis în subsolul uitării – penuria teribilă din spitalele comunismului muribund. Alternativă nu există: fie e scos rapid din România şi tratat corespunzător, fie moare. Petru Rădulescu face toate demersurile necesare, iar John este dus la München chiar în “buza” lui 1990. Urmează alte operaţii, o lungă convalescenţă şi întoarcerea în Statele Unite, cam în aceeaşi perioadă în care minerii descind la Bucureşti pentru un curs intensiv de democraţie originală.
”CU COMPLIMENTE. CRĂCIUNUL 1989”
Chirurgul Rădulescu, îngerul în halat murdar
În 1997, John Tagliabue s-a întors în România. Emil Constaninescu abia fusese ales preşedinte, iar vântul schimbării promitea un alt viitor pentru ţara de care jurnalistul american admite că e legat “într-o uniune de sânge şi durere”. De ce a revenit? “Aveam oameni cărora trebuia să le mulţumesc şi demoni pe care trebuia să îi înving”.
John şi-a impus atunci o regulă simplă: nu va face absolut nimic după căderea serii. “În 1989, am fost împuşcat noaptea, iar contactul cu pământul românesc îmi activa frica teribilă de întuneric”. Când trenul a intrat în Timişoara, soarele strălucea puternic. Era iunie, revoluţia departe, iar panourile publicitare anunţau deschiderea în oraş a primului restaurant McDonald’s.
Timpul se aşezase peste toate amintiri, deşi John Tagliabue păstra, încă, în buzunar o carte de vizită pătată de cafea – “Cu complimente. Crăciunul 1989”. Era a doctorului Rădulescu, îngerul în halat murdar de la Spitalul Municipal, a cărui imagine încă rezistă în mintea jurnalistului: un om firav cu trăsături proeminente şi cu o veşnică ţigară aprinsă în colţul gurii. John Tagliabue şi-a vizitat atunci salvatorul, au băut coniac Napoleon şi au depănat amintiri. La plecare, doctorul Rădulescu i-a cerut pacientului să-i arate rana.
John şi-a desfăcut cureaua, iar medicul a trecut cu degetele peste cicatricea de 50 de centimetri care brăzdează în zig-zag talia americanului. “Atingerea lui a fost exact aşa cum îmi imaginez degetele unui orb alunecând peste literele Braille”.
John Daniszewski lucra în 1989 pentru Associated Press. Izbucnirea revoltei de la Timişoara şi cocktailul ei jurnalistic exploziv – poporul împotriva dictatorului cel mai ciudat din estul Europei – l-au atras ca un magnet. A decis că trebuie să ajungă în România, împins şi de inconştienţa generică a oricărui reporter de război: “Sincer, mă aşteptam la demonstraţii de masă şi la o rezistenţă slabă din partea autorităţilor, în niciun caz la baia de sânge şi la confuzia acelor zile”.
Daniszewski avea să afle curând, imediat după trecerea graniţei, că aşteptările sale proiectaseră o ţară care, de fapt, nu exista. Descinderea în România era ca o coborâre în infern. Rafale interminabile de mitralieră şi o violenţă latentă pândeau prin întunericul nesfărşit al oraşelor. John îşi aminteşte pregnant astăzi că mulţi dintre cei pe care i-a întâlnit atunci se gândeau cu groază la un scenariu de apocalipsă: raiduri aeriene comandate de Ceauşescu. Ca o consecinţă, Daniszewski a rămas pe retină cu imaginea unei Românii în care totul se făcea “în orb”, pe întuneric. Inclusiv, condusul pe timp de noapte.
„American? Tu eşti cu noi!”
Daniszewski ştia sigur un lucru: că nu ştie nimic despre România. Când a aterizat la Belgrad, a închiriat o maşină şi a plecat ţintă spre graniţă, cu speranţe puţine că va reuşi să intre. Trecutul recent nu-l încuraja: anterior, în multiple ocazii, Bucureştiul îi refuzase viza. “La o benzinărie m-am întâlnit cu un jurnalist sârb, Ljuba Pajic, care cunoştea zona. L-am luat cu mine. La graniţă ne-au întâmpinat câţiva vameşi băuţi care purtau banderole pe braţ în culorile naţionale. Ne-au lăsat să intrăm după un control sumar. „American? Tu eşti cu noi!”, spunea unul dintre ei”.
Autoritatea regimului se prăbuşise cu totul chiar şi în ochii celor care, după calculele dictaturii, ar fi trebuit să protejeze patria de privirile curioşilor. Drumul până la Timişoara a fost, atunci, ca o paradă a speranţei. Grupuri de ţărani oprind constant maşina, fluturând steagurile “eliberate” de stema comunistă, strigă şi astăzi în amintirile lui Daniszewski: “Ceauşescu kaput! Ceauşescu finito”.
FRICĂ, DOAR FRICĂ
De veghe într-un lac de sânge
22 decembrie 1989. Timişoara. Sirenele sună intermitent, fără ca cineva să ştie cu exactitate ce anunţă. O tensiune ciudată pluteşte în aer, într-un oraş catapultat la mijlocul unui război civil. Maşinile circulă cu luminile închise, sub avertismentul strigat al străzii că un raid aerian devastator este iminent. În oraşul care apăsase butonul revoltei, peste tot miroase a frică, o frică teribilă. Şi siluetele ameninţătoare ale tancurilor, desenând umbrele terorii pe străzile Timişoarei.
În căutarea altor jurnalişti străini, Daniszewski şi Pajic opresc la Hotelul Timişoara. Atmosfera nu mai e deloc atât de prietenoasă. Într-un hol întunecat, ambii jurnalişti sunt percheziţionaţi de câţiva tineri nervoşi înarmaţi cu bâte şi cuţite. Aerul e greu, aproape irespirabil. Într-un colţ, Daniszewski vede un bărbat care se sprijină cu greu de braţul prietenului său. În picior are o gaură imensă. Sângele curge necontenit.
Rafalele armelor îi trimit pe toţi în indiferenţă. Nimeni nu e dispus să iasă pentru a veni cu o ambulanţă. Într-un final, o maşină trage în faţa hotelului, iar victima e urcată cu greu. Daniszewski şi ziaristul sârb îi urmează, cu luminile închise, pe străzile pustii. La spital, doctorii sunt obişnuiţi cu fluxul continuu de răniţi. Bărbatul împuşcat este trimis direct la operaţie. Din când în când, rafalele mai puternice de mitralieră îi obligă pe toţi să se arunce la podea.
John Daniszewski reuşeşte totuşi să aţipească în hol. Îl apasă însă un gând greu: ştie că victima adusă la spital este fotojurnalistul francez Jacques Langevin. Primul rănit al Revoluţiei văzut de ziaristul Associated Press era, ironic, tocmai un coleg de breaslă.
MOARTEA E BLÂNDĂ
La câţiva centimetri de inimă
Pe 23 decembrie 1989, destinul lui John Daniszewski avea să se întâlnească, în suferinţă, cu cel al lui John Tagliabue. Doi jurnalişti americani căzuţi în aceeaşi noapte pe “frontul” românesc, la Timişoara. Reporterul Associated Press îşi aminteşte: “Căutasem toată ziua un post telefonic internaţional, să transmit informaţiile. Spre seară, centrul oraşului se liniştise, totul părea calm. Am părăsit clădirea hotelului, dar dintr-o dată a început să se tragă. Ne-am retras în maşină şi am demarat în direcţia opusă. În altă maşină, doi jurnalişti italieni veneau după noi. Ceea ce a urmat a fost un coşmar”.
Într-un oraş aproape selenar, patru ziarişti străini încercau să fugă de inamicul invizibil. Şi la fiecare viraj, la fiecare colţ de stradă, alte rafale izbucneau într-o simfonie teribilă. Maşinile mergeau spre nicăieri. “Am intrat într-o intersecţie şi, din cauza întunericului, am realizat doar în ultimul moment că nişte oameni ridicaseră acolo o baricadă, un fel de punct neoficial de control.
Am reuşit să frânez în ultima clipă şi am văzut doar gurile de mitralieră cum se “aprind”. Totul s-a petrecut într-o secundă, înainte să am timpul de a recţiona. Uneori, îmi amintesc totul în slow motion: maşina oprindu-se, armele, siluetele oamenilor din spatele baricadei, geamurile maşinii împrăştiindu-se peste tot în jur. Eram terifiat, iar astăzi sunt încă surprins că am supravieţuit”.
John Daniszewski a “primit” primul glonţ în partea superioară a braţului stâng, la doar câţiva centimetri de inimă. Al doilea i-a perforat scalpul, fără însă a-i penetra cutia craniană. Un noroc fantastic, aveau să-i spună mai târziu doctorii. Până la ambulanţă mai era însă o veşnicie. Atacatorii, unii îmbrăcaţi în civil, alţii în uniforme militare, au ieşit din spatele baricadei improvizate şi au început să-şi lovească victimele.
Ljuba Pajic, jurnalistul sârb, a fost bătut până la inconştienţă – e drept, nu fusese lovit de gloanţe. În cealaltă maşină, italienii primeau acelaşi tratament – unul dintre ei scăpase neatins de focul armelor, dar primea corecţia necesară, celălalt era grav rănit, un glonţ atingându-l în piept. Numele lui: Pasquale Modica, fotojurnalist italian.
VIAŢA SE PIERDE ÎN DOSAR
România i-a trecut în rândul morţilor
Dosarul 443/P/1991 deschis de Procuratura Militară din Timişoara conţine cinci nume şi câteva poveşti cu gloanţe şi sânge. Toate au un numitor comun: e vorba de jurnalişti străini împuşcaţi în nebunia generală care a urmat după 20 decembrie 1989 – Tagliabue, Daniszewski, Langevin, Modica şi Sajan. Niciunul n-a fost însă ucis, aşa cum eronat indică datele din dosar.
* acest articol, scris in colaboare cu vlad stoicescu, a fost publicat in ziarul evenimentul zilei din data de 15.05.2009