Moarte Barcelonei?

Tags

, , , , , , ,

Mă tem pentru tinerii care n-au cunoscut alte echipe-miracol în fotbal şi care acum stau ca la o răscruce. Cineva ar trebui să le spună că fotbalul nu e altfel decât viaţa, şi că tocmai aici e tot ce se poate spune despre el, că tocmai aici e totul.

Se înregistrează rezultate care ar trebui să ne preocupe. Barcelona a pierdut la Milan, categoric – vă daţi seama de gravitatea acestei afirmaţii “Barcelona a pierdut categoric”? Apoi a pierdut şi acasă, categoric!, cu Real Madrid, dându-le lui Ronaldo şi Mourinho întreaga scenă pentru aroganţă. Nu mai poate nici Messi? Se termină era tiki-taka? Şi dacă da, ce rămâne şi ce urmează?

Să nu o apucăm pe drumuri greşite, să nu facem filosofie la marginea acestor chestiuni, la marginea acestei crize care pentru unii contează mai mult decât economia. Cunosc oameni perfect inteligenţi care suferă mai mult pentru Iniesta decât pentru ei înşişi. Optimiştii, ca toţi optimiştii, nu sunt în stare să înţeleagă. „Sunt accidente” – aşa îşi apără iluziile. Dar nu sunt accidente. Sunt consecinţe.

În imediat, Barcelona suferă şi pentru că, într-un salon de oncologie din New York, antrenorul Tito Vilanova încearcă din nou să fie mai puternic decât cancerul. Veţi spune, poate, că este o exagerare, că e patetic, că e ridicol. Nu e nici exagerat, nici patetic, nici ridicol. Citiţi ce declară fotbaliştii în presa spaniolă! Pentru o familie, cum e clubul de fotbal Barcelona, cancerul antrenorului blochează într-un gând negru – nici geniile (oricărei meserii) nu sunt scutite de blocajul în gânduri negre, ba dimpotrivă. Dincolo de imediat, declinul este consecinţa măririi. Nu există altă cale.

Barcelona a revoluţionat, şi orice revoluţie te face să crezi că regulile vechi vor dispărea pentru totdeauna. Dar nu dispar. Declinul este consecinţa măririi şi nu ai ce face, chiar dacă eşti Lionel Messi şi nu a mai fost nimeni ca tine înainte. Mă tem pentru tinerii care n-au cunoscut alte echipe-miracol în fotbal şi care acum stau ca la o răscruce. Cineva ar trebui să le spună că fotbalul nu e altfel decât viaţa, şi că tocmai aici e tot ce se poate spune despre el, că tocmai aici e totul.

Desigur, orice minune îşi are duşmanii.  Şi nu vorbim de fanaticii legitimi ai altor legende, nu, vorbim despre microbiştii fără echipă pe viaţă. „Moarte Barcelonei!” – se aude şi această rumoare rotundă printre – tot mai mulţi – cei sătui. Consumatorii nu au memorie, consumatorii au doar prezent, consumatorii obişnuiesc să mutileze clipa pariind inutil pe clipa următoare. Ce mai poate să demonstreze tiki-taka? Să ne scutească!

Cea mai bună echipă din Europa este astăzi Bayern München. Nu trebuie să ştii mult fotbal, nici măcar multă istorie. Este o evidenţă. Microbiştii fără echipă pe viaţă vor lua calea Bavariei. Barcelona va rămâne cel mai important capitol din istoria recentă a fotbalului, chiar dacă nimeni nu va şti să explice până la capăt de ce s-a sfârşit, mai ales că nu e nimic de explicat, dincolo de realitatea copleşitor de banală că frumuseţea nu durează decât în amintiri.

Adevărul, 28.02.2013

Adevărul (190) – Băi, expiraților!

Nu mai suntem în stare să recunoaştem, nici măcar în apogeul crizelor, evidenţa? Trăim, iată, din timpul vieţii, moartea copilăriei noastre. Nu ne deosebim, deci, cu nimic de cei dinainte. Suntem banali.

În 45 dintre Statele Unite ale Americii scrisul de mână va deveni, de anul viitor, materie opţională. Locul scrisului de mână va fi luat de disciplina „Word”. Publicaţia franceză „Le Point” a semnalat cazul, şi de abia de aici, pe filiera francofoniei, dezbaterea a ajuns şi în România – s-a trecut lesne mai departe. Nu mai suntem în stare să recunoaştem, nici măcar în apogeul crizelor, evidenţa? Trăim, iată, din timpul vieţii, moartea copilăriei noastre. Nu ne deosebim, deci, cu nimic de cei dinainte. Suntem banali. Societatea evoluează şi, să fim serioşi!, nici măcar noi nu mai scriem aşa, de ani. Mai ştiţi cum se face litera „K” mare de mână? Am citit îngrijorat părerile specialiştilor în scrisul de mână (da, există specialişti şi în scrisul de mână). Sunt împărţite – ca toate părerile specialiştilor. „Şi călăria a dispărut!” – s-a spus. M-a îngrozit acest argument, şi nu doar pentru că suntem în plină situaţie a cărnii de cal. Apropo: e o barbarie să omori aşa cai, caii au făcut mai multă istorie decât contemporanii noştri bipezi. Lumea, la apogeul ei, a fost făcută de oameni pe cai, caii n-au dat nici Auschwitzul, nici Hiroshima, de unde poate uşor să rezulte că omul recent e un animal ireversibil degradat.

Nu ne mai trebuie, aşadar, scrisul de mână. Să dispară! Disperat, am vrut să ies pe străzi şi să îi scutur pe trecători: „Măi, oameni buni, aţi expirat! Degeaba vă mişcaţi ca şi cum nu ar fi aşa, gata, aţi expirat!”. Nu vor mai exista, de acum înainte, în romane, meserii ca aceea de copist. Nu va mai inventa nimeni personaje ca Gogol. De acum, biletele de adio se vor printa. Noi toţi, cei care deplângem până şi moartea caligrafiei, suntem făcuţi de retrograzi, de conservatori. Ar trebui să ne fie milă şi silă de noi înşine! Nu suntem buni de nimic, nu contribuim cu nimic la progres! Deşi, tot acolo vom ajunge: laolaltă cu apologeţii „Word”-ului vom fi arătaţi cu degetul, expuşi în muzeul viitorului, ca nişte bizare specimene. Dragi copii, ştiaţi că fiinţele acestea vechi comunicau fără să folosească tastatura?

Dar unde sunt oamenii din industria creioanelor, a gumelor de şters, a ascuţitorilor, a pixurilor, a stilourilor? De ce nu protestează? De ce nu fac din creioane, gume de şters, ascuţitori, pixuri şi stilouri arme? De ce nu scriu în contra? De ce nu se opun propriei muzeificări? De ce se sinucid? I-am sperat înţelepţi până la sacrificiu, gata să moară în picioare. Am fost un dobitoc.

Nu avem nici măcar dreptul să ne plângem de această dispariţie minoră, să vărsăm, cum s-ar cuveni, o lacrimă pentru moartea scrisului de mână. Căci, câte nu au dispărut? Câte afaceri nu au fost îngropate de apariţia, să zicem, a frigiderelor sau chiar a telefoanelor cu ecran plat? Chiar aşa: câte nu au dispărut? Unde sunt castitatea, onoarea, cuvântul, demnitatea, credinţa, curajul (nu îndrăznesc, în ciuda aceleiaşi evidenţe, să adaug aici şi presa scrisă)? Nu mai sunt. Să nu disperăm, deci: vom trăi şi vom fi vii. Convinşi, ce naivi!, că fiecare fişier poate fi totuşi salvat.

Adevărul, 28.02.2013

Interviuri (16) / Domnul Scurtu, rapidist încă din 1947: “Îmi pare rău că nu mai avem echipă, nu suporteri!”

Tags

, , , , , , , , ,

INTERVIU-EVENIMENT Ce facem, domnule Scurtu, cu echipa?, aşa l-am întrebat. Retrogradează Rapidul? Se desfiinţează? Ce o să fie? Şi, mai ales, ce e de făcut?

L-am sunat pe domnul Gheorghe Scurtu pe numărul său de telefon fix, desigur. Am vrut să aflăm de la el, suporter rapidist în fiecare din ultimii 65 de ani, ce e de făcut acum, când echipa e în insolvenţă, titularii, dar şi rezervele, din tur cer să devină liberi de contract şi, practic, Rapidul tot se bazează pe jucătorii de la echipa a II-a.  E de 65 de ani suporter, ar putea deci să iasă la pensie, dar nu vrea să iasă.
Precizăm, pentru conformitate, că Gheorghe Scurtu deţine singurul muzeu dedicat clubului Rapid din ţara noastră. La el acasă, în zona Brâncoveanu din Capitală, mai exact pe frumoasa stradă a Pomârlei, într-un bloc de securişti, cum zice domnul Scurtu, el însuşi securist.

Muzeul l-a făcut în dormitor, dar uneori, când pleacă soţia de acasă în alte ţări, îl extinde şi în sufragerie. Acum, şi pe fondul recesiunii, l-a redus din nou la spaţiul nu foarte generos al dormitorului. Domnul Scurtu a intrat în al 80-lea an de viaţă. Şi tot nu se satură de farmecul vieţii!

„Adevărul” Bună ziua domnule Scurtu, sunt Andrei Crăciun, ziaristul.
Gheorghe Scurtu (bucurându-se): Eeee! Numele dumneavoastră nu îmi e străin.

Păi am fost la dumnevoastră acasă! Am vizitat muzeul acum şapte ani!
Aşa este, aţi vizitat.

Ce mai faceţi?
Cum ce fac? Rumeg ultima bombă!

Care e ultima bombă?
Cum, nu ştii ultima bombă?

Nu prea!
Şi-a dat Grigoraş (n.r. – antrenorul) demisia de la Pandurii!

Hai, nu mai spuneţi!
Da, da, şi-a dat-o. E pe toate televiziunile. L-a eclipsat şi pe Mitică Dragomir, care ţinea o conferinţă de presă.

Lăsaţi-l pe Grigoraş. Ziceţi-mi de Rapid! Ce facem?
Suntem pe cai mari!

Cum pe cai mari?
Păi aşa. Aplicăm celebra tactică a uşilor închise.

Adică? Nu se desfiinţează Rapidul? E o perdea de fum?
Păi ce să vă mai spun, dacă Paul Codrea s-a antrenat aseară la ProRapid? Nu e clar?

Deci, nu pleacă jucătorii. Se merge înainte.
Copos n-a fost prost. Le-a zis că nu le poate da salarii, dar le poate da amenzi, nu? De ce tac toţi? Avea dreptate Mitică Dragomir: Copos a fost cel mai inteligent diavol din fotbalul nostru.

Şi cu copiii de la echipa a doua cum e? Sunt buni?
Ştii ce am făcut ieri?

De unde să ştiu?
Răsfoiam albumele mele şi am văzut o fotografie cu ei din 2007, cu copiii! Sunt extraordinari! Şi ca juniori au fost extraordinari, au avut rezultate! Presa e de vină că nu a popularizat toate succesele Rapidului şi la nivel de juniori şi în Diviza C şi peste tot.

E o şansă, deci, pentru club.
Este o şansă extraordinară. Îmi pare rău că nu putem juca în Cupa UEFA!

Nu e voie, că e clubul în insolvenţă, nu?
Nu e voie.

Dar măcar să termine ei pe un loc de UEFA!
Să se califice ca lumea, da. Dar nu cu echipa am eu probleme!

Dar cu cine?
Cu suporterii! Îmi pare rău că nu mai avem suporteri, nu echipă! Suporterii trăiesc cea mai neagră perioadă a existenţei lor, în sensul că nu mai sunt suporterii de altădată. Nu mai ştiu să sufere pentru echipă!  Ăştia tineri nu mai ştiu nimic! Au fost subvenţionaţi…

Plătiţi, adică? Au fost suporteri din interes financiar?
Nu aş zice chiar aşa, dar au fost stipendiaţi. Şi acum ce zic, dacă nu îi mai stipendiază. „Ia să stau eu frumos la mine acasă”. Şi asta mă frământă.

O să fie stadionul gol. O să fie problemă mare. Ruşine mare.
Sunt sigur că aşa o să fie. Dar pe ce stadion jucăm?, că şi asta e o problemă.

Gata cu Giuleştiul?
Gata! Am auzit ceva de Buftea, că vom juca acolo.

Păi şi vă mai duceţi dumneavoastră până la Buftea?
Aia e, că nu mă mai duc. Eu aş vrea pe stadionul Sportului Studenţesc. Ăsta e visul meu, să rămânem acolo, la Sportul, să bage cineva bani şi să facă din stadionul ăla o bijuterie! Rămânem şi în cartier, nu mai umblăm pe la mama dracului.

E greu să fii rapidist, în 2013?
E greu, că trebuie să îl auzi toată ziua pe Ion Crăciunescu ridicându-l în slăvi pe arbitrul Diaconu, ăla care ne-a îngropat în „cazul Bricheta” (n.r. – Rapid a pierdut un meci la masa verde cu Steaua, în urma unei decizii a acestui arbitru: Diaconu). Toată ziua trebuie să auzi de la televiziunile astea că Mitică Dragomir e cel mai cinstit om din lume. Haida de!

Şi ca suporter rapidist, ce să faci? Râde iar lumea de tine, că lumea râde, face băşcălie.
Îi înţeleg şi pe tineri că nu mai găsesc motivele de sudură ale pasiunii. Altfel, băşcălia se va accepta. Că lumea ce o să zică: voi aţi dat faliment, că nu ştie lumea ce e aia insolvenţă. Aţi dat faliment, să fiţi sănătoşi, ce mai vorbiţi voi de echipă! Dar şi noi am greşit mult astă-toamnă.

De ce?
Fiindcă suporterii nu au înţeles că trebuie să îl sprijine pe Neluţu Sabău, să îl sprijine.

Scriaţi la o trilogie dedicată Rapidului. Ce mai faceţi cu cartea, e gata?
E gata, dar am rezistat ispitei de a intra pe internet şi lumea nu ştie de ea.

Păi de ce nu o scoateţi la o editură mare, să se ştie?
Păi tineretul vine la mine şi mă întreabă de CD, de stick, de altele. „Nea Scurtule, nu îmi faci şi mie un exemplar?”

Şi le faceţi?
Le dau, mă. Le dau la preţ de xerox, să îşi copieze. Şi ei ce fac? Dau mai departe la alţi doi-trei şi eu ies în pagubă.

Dar măcar circulă cartea, aşa din om în om.
Circulă săraca. Le fac şi pe capitole, că unii nu vor decât anul 2003. Le dau 2003, că eu am pe capitole, frumos. Nu pot să zic „Nimeni n-a citit cartea asta”, că aş minţi.

Aveţi mai multe volume.
Am.

Cum se numeşte ultimul?
„O viaţă trăită degeaba”.

Bun titlu!
E bun, aşa e. Mă reprezintă.

Cu muzeul ce faceţi?
Ce să fac, îl ţin pavoazat cu beteală, cu clopoţei, în spiritul sărbătorilor!

Păi până când, domnule Scurtu, că e 15 ianuarie!
Păi e, dar mi-au promis nişte vizitatori că vin şi îl ţin aşa.

Mai aveţi şi în sufragerie sau doar în dormitor?
Doar în dormitor. Am renunţat la sufragerie, că nu mai renta. Eu extinsesem mai mult ca să avem unde sta să bem o ţuică şi să povestim, dar acum cine mai vine, vine cu maşina şi nu bea. Nu mai avea rost să ţin. Am rămas cu dormitorul, ca înainte.

Adevărul, 15.01.2013

Ce facem cu România (2) – Iana Matei, mama traficaţilor

Tags

, , , , , , , , , , , ,

Iana Matei a mai apărut în presă. Ştiţi poate că se ocupă cu salvarea celor care au căzut victime traficului de fiinţe umane. Din articolul de mai jos veţi afla însă ce nu ştiaţi: cum a plecat din România direct din Piaţa Universităţii şi mai ales de ce s-a întors din Australia.

Am intrat în casa Ianei Matei în ziua Sfântului Ştefan. Era ziua fiului ei. Răsărise soarele în Piteşti, ultimul soare din anul 2012. Nu se face, dar, pentru că editorii cer ”informaţii!”, am început dialogul cu această întrebare: „Câţi ani aveţi, doamnă?”. Iana Matei are 54 de ani şi de 14 poartă cu sine fragmente din vieţile cicatrizate ale victimelor traficului de fiinţe umane. S-a întors din Australia şi a înfiinţat „Reaching Out Romania”, organizaţie care reface destine şi duce războaie cu o societate bolnavă. Povestea Ianei Matei este, de fapt, istoria celor pe care România i-a pierdut în hemoragia de sânge şi creiere din iunie ’90, la Mineriadă. Iana Matei s-a întors. E o excepţie. Şi cât femeia îşi spune viaţa, cele două căţeluşe ale familiei, masiva Zaza şi mica Nati, încep să moţăie, ca nişte pisici.

Iana Matei s-a născut în Orăştie, dar a crescut în Piteşti, acolo unde a ridicat şi un centru pentru reabilitarea minorilor (trebuie să ştiţi că tot mai des sunt exploataţi şi băieţi) salvaţi din mâinile traficanţilor de fiinţe umane, unul dintre puţinele centre din ţară. Vin diplomaţi din ţări mai civilizate să o felicite, să îi strângă mâna, şi câţiva români ce fac? Spun că acolo e bordel, se îmbată şi urlă că vor şi ei să intre, că şi ei sunt respectabili, solvabili, mai mare ruşinea

Generaţia refugiată politic

 .

420 de vieţi

Mai bine de 400 de fete a salvat Iana Matei din mâinile traficanţilor. Clanurile de interlopi i-au transmis, bineînţeles, că „îi vor lua gâtul”.

Târgurile de fiinţe umane

„Loverboy” este metoda preferată a celor care recrutează minore. Tinerii le fac pe acestea să se îndrăgostească de ei şi apoi le exploatează. În ţările din fosta Iugoslavie au loc târguri în care victimele sunt evaluate exact ca vitele. O prostituată se vinde, apoi, cu sume de ordinul zecilor de mii de euro.

Iana Matei a plecat din România direct din Piaţa Universităţii. A trecut ilegal frontiera în Serbia, noaptea, doar cu ce avea pe ea, o pereche de jeanşi, o cămaşă şi un hanorac, a stat 15 zile la puşcărie, în Zrenjanin, a lucrat apoi ca translator într-un lagăr din Belgrad, a luat azilul politic, şi-a recuperat fiul, cu ajutorul unor prieteni din Banat şi a 100 de dolari, şi, în cele din urmă, a ajuns în Australia. Aici a dat la facultate, la Psihologie. S-a întors acasă la sfârşitul anilor ’90. A făcut bine. Fiul ei, Ştefan, 25 de ani, a terminat şcoala la Antipozi şi s-a întors şi el acasă, la Piteşti. În urmă cu cinci ani, Iana Matei a înfiat două fetiţe, gemene, părăsite în maternitate de mama lor minoră, şi ea, o victimă exploatată sexual.

Reprezentanţii Agenţiei ONU pentru Refugiaţi i-au trimis pe Iana şi pe Ştefan în „ţara cu cel mai bun sistem social din lume”, Australia. Au primit un apartament de 4 camere în Perth. Pentru că avea nevoie de serviciu, dar nimeni nu-i putea asigura o recomandare, Iana a hotărât să se înscrie din nou la şcoală. A terminat Psihologia şi a început să lucreze cu copiii străzii. Are şi Australia copiii străzilor ei. „În România sunt cei fugiţi din orfelinate. Acolo au familii, sunt copii care nu cunosc dragostea, care ajung să crească singuri sau cu televizorul, iar la vârsta adolescenţei să se drogheze”.

În ’98, Iana a plecat în concediu prin Europa şi a rămas două săptămâni în România. Un an mai tâziu a hotărât să se întoarcă acasă. Au trecut anii şi uite că poate să spună: „Toată lumea îmi zice că m-am întors de proastă, eu nu zic aşa. Eu zic: de deşteaptă ce sunt!”.

România înseamnă „action!”

S-a întors în Bucureşti ca voluntar printr-o organizaţie, încercând să facă ceea ce învăţase în Australia. Dar a înţeles că ar putea să ajute mai degrabă în Piteşti, acolo unde, primarul de la acea vreme i-a spus că au „12 copii ai străzii şi 13 organizaţii non-guvernamentale care se ocupă de ei”. Iana Matei şi-a dat seama că este greu să scoţi copiii din stradă, aşa că a abordat o altă tactică: să prevină fenomenul din orfelinate. A dus războaie cu cei de la „protecţia copilului”, cu asistenţi medicali şi sociali şi cu doctori pentru copii de pe tot teritoriul judeţului Argeş. A reuşit să câştige câteva bătălii: „La Piteşti deja ne ştia lumea, astfel că poliţiştii ne-au anunţat că au trei fete care sunt prostituate, dar pentru mine erau copii exploataţi sexual, copii abuzaţi şi forţaţi să se prostitueze.” Aşa începe povestea organizaţiei „Reaching Out Romania”. Peste 400 de destine au fost cel puţin vindecate la centrul pe care Iana l-a construit mai mult din forţe proprii, cu ajutoare răzleţe din afara ţării, de la prieteni, organizaţii internaţionale şi ambasadori cărora le-a scris şi le-a cerut.

După alegeri: „Dacă eu plec, ei câştigă”

Deşi eforturile organizaţiei „Reaching Out” nu s-au limitat la reabilitarea victimelor traficului de persoane, având ecou atât în Ministerul Justiţiei şi, mai departe, în legislaţia antitrafic, cât şi la nivelul Uniunii Europene, Iana consideră că faptele ei sunt normale, dar că societatea este una fără valori, fără rădăcini, în care creştem neiubiţi. Iată o concluzie: „90% dintre români sunt oameni neiubiţi”. Mai mult:

„Ce societate e aceea care se uită cum copiii lor sunt vânduţi şi îi acuză pentru că au fost vânduţi? E o întrebare pe care eu o pun de fiecare dată când mi se spune ce lucruri minunate faceţi! Ce se întâmplă cu societatea asta care nu reacţionează?”

I s-a spus de nenumărate ori că este un Don Quijote blond, că luptă pentru cauze pierdute, ştie că răul vine de sus, de la politicienii implicaţi în acest fenomen, la care le este greu să ajungă chiar şi autorităţilor internaţionale. „După ultimele alegeri electorale, am stat şi m-am gândit dacă merită să rămân în ţară şi singurul argument pe care l-am avut a fost: «Dacă eu plec, ei câştigă». Sunt mai căpoasă de felul meu şi am zis nu, decid să rămân.”

Cu un număr insignifiant de traficanţi condamnaţi la închisoare, şi cu tot mai multe cazuri de minore exploatate sexual atât în ţară, cât şi peste graniţe, Iana vede anul 2013 ca pe unul de răscruce.

„Cred că a sosit momentul ca România să facă paşi înainte. Vom începe Jihadul de anul ăsta pentru că eu m-am săturat. De la nivel european, de pe toate planurile, public, fac scandal”.

„Cei mai mulţi dintre cei care se ocupă de traficul de persoane sunt de etnie romă. Am fost să îi văd pe unii şi la puşcărie. Niciunul nu a spus că regretă. Au şi ei nevoie de psihlogi, dar nu voi fi eu cea care îi va ajuta. O singură femeie care a traficat mi-a zis că înţelege cât rău a făcut”

Iana Matei
fondator
„Reaching Out Romania”

Europeanul Anului“, eroină în America

Iana Matei a primit, din partea revistei „Reader`s Digest”, titlul de Europeanul Anului 2010. Ea a scris o carte „De vânzare: Mariana, 15 ani”, tradusă în aproape toate limbile din Europa. În 2006 a fost declarată „Eroul Anului” de către Departamentul de Stat al SUA, iar în 2007 a primit „Premiul pentru Abolirea Sclaviei” decernat de Camera Lorzilor din Marea Britanie.

Adevărul, 10.01.2013

Ce facem cu România (1) – Ce facem cu România

Tags

, , , , , , ,

„Adevărul” continuă unul dintre cele mai ample seriale de presă din ultimii ani, menit să arate cum a ajuns aici istoria românilor şi să propună direcţii de dezvoltare. Aşadar: cum şi de ce? Interviuri, analize, recursul la bibliotecă şi la arhive.

Până acum, serialul „Cine, când, cum schimbă România” s-a concentrat pe exemplele pozitive de lângă noi: românii care au început cu ei înşişi pentru a schima în bine ce e în jurul lor. În continuare,  în modulul „Ce facem cu România”, parte din serial realizat în colaboare cu site-ul independentRomânia de la zero, îşi propune să ofere explicaţiile mai largi pentru actualul moment istoric.

Începem de aici: vara anului 2012. România este mai divizată ca niciodată. Preşedintele Traian Băsescu a reuşit să polarizeze, să împartă lumea în prieteni fanatici şi în duşmani  nevrotici. În ianuarie s-a ieşit din nou în stradă şi s-a stigat, din nou!, „Jos cu dictatorul!”.

Este România condamnată la fiecare douăzeci de ani să treacă printr-o răsturnare a ordinii sale? Care ne mai este matca? Cine nu este „băsist” trebuie să fie „contrabăsist”? Celebra insulă a extremiştilor de centru este tot mai depopulată, după cum remarca şi ziaristul Cătălin Tolontan.

O graniţă invizibilă ne separă. Separă familii şi ne separă pe noi de noi. Traian Băsescu este, desigur, doar o ocazie. Într-unul din cele mai ample eforturi publicistice din presa română a ultimilor ani, „Adevărul“ şi Dela0.ro trec dincolo de consecinţele isteriei, atât de prezentă în spaţiul public recent urcat pe baricadele paroxismului politic.

Ce urmează e cumva mai important. Este despre consecinţele mai ample ale istoriei. Mirel Palada, sociolog:  „Noi, românii, uităm repede şi tot timpul redescoperim catastrofa zilei. Oamenii care se uită la televizor uită că sunt simpli spectatori şi se ceartă cu copiii, cu soţii. Asta ilustrează nevroza colectivă. Întrebarea corectă este de unde provine această nevroză colectivă. De ce avem această propensiune către cârcoteală? Şi de ce reverberează în comportamente de tipul acesta?”.

Ce ne mai uneşte?
Cum am ajuns aici? Cel mai vizibil lucru în spaţiul public românesc este absenţa unui proiect. Cea mai potrivită întrebare este de-acum: Ce ne mai uneşte? După 2007, sunt deja şase ani de atunci!, de la intrarea în Uniunea Europeană, românii au rămas fără un mare proiect naţional. De acum pare că este fiecare pentru el. Am intrat în Uniunea Europeană doar ca să putem fugi din România, ca să putem evada?

Criza financiară acutizează acest egoism care exclude solidaritatea. Am identificat în istoria românilor din ultimii 150 de ani marile proiecte sociale, le-am scris culisele explicând de fiecare dată de ce s-a ales un drum altuia. Moştenirea este complexă. Nici Băsescu, nici criza nu sunt argumente suficiente. Să dăm timpul înapoi şi să înţelegem. Nu am ocolit niciuna dintre dictaturile secolului trecut, niciuna dintre figurile clasate deja între filele manualelor de istorie, niciunul dintre conflictele care au săpat prăpastii între români, prăpăstii atât de adanci încât explică prezentul şi coboară, dincolo de el, spre viitor.

Momentul `90
„Piaţa Universităţii” a rupt România în două: neocomuniştii şi ceilalţi. Au învins, la început, primii, însă ceilalţi au câştigat pe termen lung.  Cumpăna de acum vine şi din costurile pe care pro-occidentalii le-au scris pe notele noastre de plată. Veţi citi poveşti din „Piaţa Universităţii”, veţi înţelege cât de adâncă a fost falia, cât de multe lucrurile care ne despărţeau şi cât de puţini erau, totuşi, cei uniţi de magia kilometrului zero.

Stelian Tănase, istoric:  „Eu nu cred în mulţimi pe stradă, cred într-o elită politică capabilă să rezolve în avans problemele. Dacă oamenii ies în stradă, tu ca politician ce faci? Înţeleg această reacţie perfect, dar nu cred în ea ca soluţie. Si nu văd acum societatea românească angrenată într-un protest social la scară mare pentru că este probabil cea mai fracturată societate din Europa”.

Liviu Mihaiu, jurnalist:  „La ora asta, România este o antimeritocraţie în care cei mai buni dintre noi, cei mai pregătiţi dintre noi nu au nicio şansă în a conduce destinele unui cartier, unei firme, unei entităţi administrative din România. Asta este de fapt ceea ce poporul identifică de ani de zile în sondaje la întrebarea „se îndreaptă tara către o direcţie bună sau greşită?”. Poporul simte că România se îndreaptă către o direcţie greşită şi asta e şi părerea mea, a unui om care cunoaşte foarte bine devenirea României din ultimii 23 de ani”.
CE URMEAZĂ
Ce vom face în „Ce facem cu România”

  • Interviuri-eveniment cu: Ana Blandiana, Lucian Boia, Tudor Caranfil, Radu Ioanid, Liviu Mihaiu, Vintilă Mihăilescu, Preda Mihăilescu, Radu Preda, Stelian Tănase, Vladimir Tismăneanu, Ion Vianu şi principalii oameni-politici de după Revoluţie.
  • Analiza faliilor din muzică, cinematografie, literatură.
  • Mari momente ratate din istoria recentă a românilor.
  • Principalele puncte de inflexiune: anul 1990, Declaraţia de la Snagov 1995, lungul drum spre NATO şi UE

Adevărul, 13.01.2013

Adevărul (189) – Dejun cu un hoţ

Tags

, , ,

Iată ce gândeşte şuţul: “Nu se poate trăi într-o ţară în care s-a furat atât de mult încât omului de pe stradă nu i-a mai rămas nimic în portofel”

În anumite circumstanţe, ajung să dejunez – masă proastă – cu un şuţ. N-a fost cel mai rău dintre interlocutori, am cunoscut foşti miniştri, dramatic de recenţi, pe lângă care măruntul hoţ de buzunare e un înger fără noroc. Cunoaşte, fără să aibă prea multă şcoală, acuzativul şi are expertiză juridică solidă, exersată în contexte concrete, cu libertatea pe masă. Îţi vine să crezi că singurul său defect e că nu s-a căsătorit bine. Sau că s-a născut prea târziu pentru a putea deveni un turnător redutabil la Securitate. Am avut cândva un profesor – preda drept penal, deşi era, la rigoare, analfabet. Om de afaceri de succes (nimic mai scârbos decât succesul românesc în afaceri în anii `90!), bineînţeles că a ajuns parlamentar şi figură publică importantă, deşi niciodată scutită de caricatură.

Am mai avut apoi, ca umil slujbaş, suficienţi superiori de o imbecilitate cu un insuficient exploatat potenţial comic. Comedii tragice care ţineau să se desfăşoare întotdeauna plenar. M-a fascinat mereu mecanismul prin care un imbecil reuşeşte să atragă, misterioasă planetă!, suficienţi sateliţi care să îl pună exact în lumină. Spectacolul e înduioşător, dacă reuşeşti să rămâi simplu spectator. Pe aici, nu doar că aceia care se aseamănă se adună, dar din adunarea aceasta rezultă o fascinantă scădere – şi de coloană vertebrală, şi de creier.

Îl ascult atent pe şuţ, căci adevărul nu are întotdeauna legătură cu morala, şi mă învrednicesc, de ceva vreme, cu o campanie aşezată sub cupola întrebării „Ce facem cu România?”. Am vizitat minţi luminate, am ascultat răspunsuri complexe, s-au exprimat la obiect unii dintre cei mai străluciţi gânditori ai ţărişoarei.

Îndrăznesc să spun, însă, că fără acest dejun, cu toată înţelepciunea celorlalţi, aş fi rămas de-a dreptul prost. Căci iată concluzia care nu a avut nevoie de nicio şedinţă prealabilă: Europa este moartă. Gata. Nu mai merge! Un continent în descompunere, definitiv îmbătrânit, pe spinarea căruia trăiesc prea mulţi paraziţi. E curios să auzi un hoţ de buzunare acuzând statul asistenţial, dar uite că îl aud.

Ce nu se ştie public: „veteranii” nici nu se mai obosesc să facă Germania, nici măcar Anglia. Nu. Cea mai reprezentativă marfă de export românească, şuţul, operează în Asia, mai exact în Asia de Sud-Est. Poţi să citeşti în „Foreign Policy” că Marea Chinei de Sud e viitorul, poţi să te uiţi pe strategiile Departamentului de Stat al Statelor Unite sau poţi să ai acest dejun cu un hoţ.

Finanţele mondiale se mută – e bine în Singapore, în Malaezia, în Indonezia, în Filipine, ba chiar şi în Thailanda, iar România nici nu se mai pune în ecuaţia zilei de mâine. Niciodată să nu ignoraţi filosofia celor care lucrează direct cu oamenii, indiferent de metodă! Căci iată ce gândeşte şuţul: nu se poate trăi într-o ţară în care s-a furat atât de mult încât omului de pe stradă nu i-a mai rămas nimic în portofel. Vă conjur să găsiţi o definiţie mai exactă a României de azi, de ieri şi din tot viitorul!

Adevărul, 14.02.2013

Adevărul (188) – Pe ce vă bazaţi?

Tags

, , , , , , , , , , , ,

Mă gândesc la forţele care ne duc înainte, la curenţii aceştia fără de care nicăieri nu se poate naviga. V-aţi gândit vreodată? Cărţile pe care ne sprijinim sunt tot mai obosite, au marginile rupte şi însemnări vechi, de decenii deja.

Dacă am început şcoala în toamna anului 1989, întâmplarea aceasta trebuie că a avut loc cu cinci anotimpuri mai devreme, pe la sfârşitul verii. Uneori se deschide o uşă, alteori se spune o frază anume – fiecare cu uşile şi frazele lui. Nu e adevărat că la cinci ani nu vrei să fugi, poţi, chiar şi la cinci ani, să ai clare toate resorturile evadării. Şi atunci, la sfârşitul acelei veri, am vrut să intru într-o carte. Da, să deschid o carte la întâmplare, să dau câteva pagini şi să ma aşez acolo, un cuvânt ca altele. Am vrut să ajung un cuvânt într-o carte, dar n-am ajuns, căci arhitectul vieţii şi-a pierdut demult copilăria.

Trec anii şi trebuie să te agăţi de ceva, fiecare se agaţă de ceva. Mă agăţ de cărţi. Ştiu ce carte citeam când m-am îndrăgostit prima dată (Cioran), când am urcat prima dată într-un avion (Makine), ba chiar şi când am trecut prima dată Ecuatorul (Balzac!). Ştiu ce cărţi erau pe noptieră când am aşteptat pentru prima dată dimineaţa cu frică, să văd dacă mama mai trăieşte. Cei mai mulţi oameni mor între ora 4 şi ora 5, dimineaţa. Acesta este singurul adevăr incontestabil: nimic nu te pregăteşte pentru moartea mamei tale. Pe noptieră erau: Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu şi om, J.D. Salinger, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare, Cormac McCarthy, Drumul şi Norman Manea, Întoarcerea huliganului (din care îmi amintesc bine surpriza autorului în faţa vieţii de după moarte) şi o foaie pe care eu scrisesem cu creionul acest citat din Mihail Sebastian: „N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere”. Şi mai era Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Jurnalul fericirii! Hazardul care face cărţile e destul de cinic. Viaţa trece, mama a trăit, cărţile pe care ne sprijinim sunt tot mai obosite, au marginile rupte şi însemnări vechi, de decenii deja.

Mă gândesc la forţele care ne duc înainte, la curenţii aceştia fără de care nicăieri nu se poate naviga. V-aţi gândit vreodată? La parfumurile, la pietrele norocoase, ba chiar şi la frunzele pe care unele domnişoare le poartă în genţile de umăr până când ele, frunzele, se dezintegrează într-o pulbere adeseori magică. Suntem toţi cetăţi în ruină sau deocamdată înflorite, nu contează, căci sigur avem steaguri de la care nu vrem să abdicăm.

Mă întorc, obligat, la realitatea imediată. Biserica e atacată meschin, de pe baricadele unor argumente absurde. Nimic nu funcţionează aici. De ce să nu desfiinţăm, deci, şi sistemul de sănătate, şi sistemul de învăţământ, de ce să nu ne punem pe rug rădăcinile? Sportul s-a jucat într-un pariu şi s-a pierdut, ungurii vor iar să ne ia ţara (radicalii acestei convingeri nu au văzut încă un ungur şi nu au trecut nicio graniţă), în emisiunile-tabloid se prezintă jegul unor urechi şi sigur se pregătesc, în invizibile laboratoare, celelalte secreţii.

În România, cel mai puternic te loveşte nombrilismul. Aici este, incontestabil, buricul lumii. Teribilă inferioritate! Despre ce fel de lume e vorba? Căci noi, toţi, suntem suportabili abia când jucăm onest, cu cărţile pe masă, chiar şi cei care n-au citit niciodată nimic. Avem problemele şi speranţele şi istoriile personale şi refugii îndelung uitate, din secolul trecut – singurele care, la orice adică, ne mai pot opri să îmbătrânim atât de urât.

Adevărul,07.02.2013

Adevărul (187) UE=EU

Tags

, , ,

Deşi în drum spre America de Sud, urmăresc direct interesat cum soarta Uniunii Europene se joacă, totuşi, în Marea Britanie. Sunt european, dar vreau să îmi duc restul zilelor în insula care este Londra, iar, cum ştim, din cărţile lui Tony Judt, Londra va fi întotdeauna mai aproape de Sydney decât de Berlin.

Ce se întâmplă acum în mintea şi în finanţele lui David Cameron mă tulbură ca o nouă cortină, deşi deloc de fier. Să mă explic: titlul nu poate şi nu trebuie să fie un oarecare flagrant de multilingvism. Nu despre un simplu joc de acronime e vorba aici, ci despre destin. Traduc, în trena lui Flaubert: Uniunea Europeană c`est moi aussi. Mi-am înţeles şi condiţia şi limitele întorcându-mă de la Beijing, China. Sunt ani de atunci: am aterizat pe un aeroport de periferie şi am fost întâmpinat cu un cinism îngăduitor. Ajunsesem acasă.

Mic-burghez asumat, încă tânăr, încă puţin la stânga de centru, vindecat prin lectură şi familie de iluzia oricărui totalitarism, mândru, dar nu până la vanitate, de moştenirea noastră iudeo-creştină, am avut şi şansa şi vocaţia călătoriilor şi tot acasă am ajuns şi în Domul din Köln şi în Sinagoga Spaniolă din Praga, acasă am fost şi la Budapesta, şi la Viena, şi la Varşovia, şi la Berlin, şi la Roma, şi la Paris, şi la Madrid, şi la Barcelona, şi la Dublin, şi la Bruxelles, şi la Amsterdam, şi la Lisabona, şi aşa tot mai departe, dar nu spre nicăieri. Am fost şi la Auschwitz, şi la Sighet, şi în Casa Terorii de pe Andrássy Út, cunosc secolul XX şi ştiu până la ultimele consecinţe tragedia statelor-naţiune. Memoria îmi rezistă: nu toţi nativii digital sfârşesc naivi memorial: Deceniile de pace nu m-au făcut să uit. Am termenii exacţi ai comparaţiei şi lupt public, deşi din tranşeele personale, refuzând orice întoarcere înspre acel trecut. Nu pot să fiu altceva decât european, în înţelesul unionist, structural deci, fără să fiu însă şi militant, căci destinul se dă, dar se şi construieşte, şi îmi place să îmi ţin arbitrul cum mi-a fost lăsat: liber.

Natura umană îmi întreţine, fireşte, scepticismul cronic, deşi curabil. Uniunea Europeană, cu toate blocajele ei instituţionale, provocările de la Est, dezordinea morală dintre graniţe, vechea desacralizare şi modernul prozelitism agresiv al zeului-ban, mediocritatea educaţiei de masă şi vizibilele fracturi ale unităţii din diversitate îmi oferă, totuşi, câteva garanţii că viitorul merită să existe. Cetăţenia europeană este reglementată suficient de limitat, încât cei patru piloni pe care mi-aş putea sprijini paşaportul să fie doar o formă. Trebuie să îmi caut, aşadar, altundeva Europa. Unde? Fondul european: splendoarea culturală, echilibrul, decenţa urbană şi frumuseţea brutală a ruralului care îşi refuză subdezvoltarea, fără să îşi avorteze tradiţia, motoarele economiei şi ale politicii – piaţa liberă şi omul tot liber – bolnave, dar încă vii, toate acestea, şi încă altele.Uniunea Europeană nu va supravieţui financiar, profeţesc experţii, dar eu nu îi cred pe experţi. Democraţia a venit înaintea mondei unice, democraţia îşi va găsi, deşi mai greu, formele de rezistenţă.Uniunea Europeană nu este nicio ficţiune, nicio utopie, niciun muzeu, Uniunea Europeană nu este o ramură tot mai anacronică a unui ideal. Mai ştiu, de asemenea, din Biblie, un instrument încă util în înţelegerea destinelor istorice, că şi anii vacilor slabe vor cunoaşte un sfârşit. E bine să ştii Biblia.

Sunt fiul unui profesor de matematici şi al unei profesoare de matematici. Când m-am născut, ai mei erau studenţi în oraşul comunist Bucureşti. Locuiau într-un cămin studenţesc pentru familişti. Primii mei prieteni au fost fiii şi fiicele unor arabi. Cred că am învăţat să mergem împreună. Ştiu de aceea şi că drumurile noastre nu se despart, ba dimpotrivă: duc într-un timp comun. Lecţia aceasta elementară îmi ţine loc de Constituţie. Nu îmi place cuvântul „toleranţă”, îmi place cuvântul „prietenie”. Eu sunt Uniunea Europeană, cum şi Uniunea Europeană îmi e totuna, fiindcă după ce cunoşti libertatea de a şti cine eşti dreptul la ignoranţă îţi este interzis. Nu poţi să te trădezi decât ieşind din istorie, deci din viaţă, iar eu sunt încă tânăr şi vreau să trăiesc – egal în demnitate şi în identitate.

Adevărul, 24.01.2013

Adevărul (186) – Hai să vedem un Tarantino!

Tags

, , , , , , , , ,

Nu e pe agendă, fiindcă agenda este greşită, fiindcă oamenii care fac agendele sunt greşiţi. Ziarele, câte mai sunt, dacă mai sunt, exilează subiecte ca acesta în Siberia actualităţii – în veşnic nedreptăţitele pagini de cultură.

Agenda, ziceam, este greşită, lucrurile care ar trebui să ne preocupe sunt hilare, şi mai sunt şi toate aceaste paiaţe care n-au desluşit tainele vorbirii articulate, şi tocmai fiindcă nu le-au desluşit se fac utile. Propaganda prin isterie. Desigur, vă dau în scris că niciunul dintre sclavii acestei agende nu l-a citit vreodată pe Michael Wood în „London Review of Books” scriind despre cinema.

Chiar şi în acest lagăr de autosuficienţă, ultimul Tarantino, aşa violent cum îi stă bine oricărui Tarantino, nu e un film care trece uşor. Sigur, e succesul care vine din marketing. Financiar vorbind, ca la Hollywood, ajung numele lui Foxx, DiCaprio, Waltz, Samuel L. Jackson şi Tarantino însuşi. „Django” şi-ar face milioanele de dolari şi dacă ar fi catastrofal. Nu e catastrofal. Prestaţiile acestor actori totuşi uriaşi vor strânge meritate cronici elogioase, deşi, ca vechi iubitor al tuturor armatelor de cavalerie, cred că, cu adevărat perfecţi în rolurile lor, în filmul acesta au fost doar caii.

Mai e, apoi, interpretarea facilă: Tarantino e ultimul maestru care poate să facă din cinema-ul-kitsch, din toate clişeele filmelor de serie B, un manifest artistic. În „Django”, iată, se dezlănţuie. E şi mai mult sânge pe pereţi decât în „Inglorious Basterds”, ba chiar şi decât în „Pulp Fiction”.  Iar profesorul Tismăneanu, iubitor declarat al lui „El Q”, avea să scrie: „Sigur, există multă violenţă în film, curg râuri de sânge. Dar nu este nimic fals acolo, în acea cascadă de sânge, istoria a fost feroce”. Da, istoria a fost feroce, iar Tarantino se luptă cu teme grave – sclavia, anii dinaintea Războiului Civil, onoarea, sadismul, francofilia gratuită, ba chiar şi iubirea – şi ajunge până la „Siegfried şi Broomhilda”, şi nu e deloc un drum scurt până acolo.

Şi, bineînţeles, mirabilul imediat: un negru pe un cal!, domnul Om Liber, atunci. Şi, mai departe: ce compoziţie chimică are sufletul acestui regizor căruia faima i s-a urcat la cap, ca orice vin vechi, dar care ştie încă să nu ia totuşi nimic prea în serios? În filmele lui Tarantino poţi chiar să te simţi acasă, ca în melancolia lui Leone. Sunt chestiuni secundare, replici deloc oarecare, care nuanţează fondul faptelor de viaţă, şi sunt clipe în care Tarantino îşi desfăşoară interminabilul arsenal de umor, fără să ajungă un scamator de bâlci. „Cum reuşeşte?” mi se pare, însă, o întrebare inutilă.

Acesta este un film de cinema. Iar la fimele de cinema contează ca o cameră să poată prinde secunda aceea când sufletul unui om, chiar şi actor, chiar se tulbură, iar muzica să izbucnească furibund, dar mai ales potrivit, contează ca o cameră să prindă un amurg magnific sau o zăpadă care ştie să cadă. „Django Unchained” nu se va uita, nu fiindcă spune o poveste bună, nici fiindcă va fi fost popular, nici fiindcă a îndrăznit în teme grave. „Django” nu se va uita pentru atât de rarele, dar desăvârşitele tăceri din cadrele sale, doar cu puţin înainte de sirena răzbunării.

Adevărul, 22.01.2013

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers