opriti timpul
29 Wednesday Dec 2010
Posted muzica mea, nostalgia
in29 Wednesday Dec 2010
Posted muzica mea, nostalgia
in29 Wednesday Dec 2010
Posted din ziar
inSunt tot mai rari cei oneşti, rari, dacă nu pe cale de dispariţie. Ar trebui să fie programe speciale pentru ei, cum se şi cuvine să fie pentru persoanele cu dizabilităţi.
Bunul-simţ a ajuns, în România acestui sfârşit, un handicap grav, dacă nu insurmontabil. Ei, cei cinstiţi, cei care nu dau şi nu iau şpagă, care nu „se bagă” la guverne, care nici măcar nu preacurvesc şi nu mărturisesc strâmb împotriva aproapelui. Ei, cei care nu poftesc nimic din ce este al altuia, ei, oamenii care – atât de naivi! – nici măcar nu exploatează oameni.
Ei, cei care, uneori, îşi pierd echilibrul, îşi dau foc în faţa instituţiilor administrative, pe pârtii de schi, sar în deznădejde şi în gol în faţa indiferenţei, graniţa permanentă care îi va separa pe cei de la putere de ceilalţi. Va veni o vreme a condoleanţelor şi se prea poate să nu mai fie nimeni în ţara lui Bercea şi a lui Garcea, patria înfrunzită a Elenei, totuna, care să separe binele de rău, care să ştie că există lucruri mai importante pe lume decât carnea de porc şi botinele de lux.
În rezumat, ultimii douăzeci de ani se pot scrie şi aşa: oamenii noi s-au unit cu oamenii-şorici, s-au înmulţit şi stăpânesc vidul. Spitalele sunt abatoare, nu se mai fac operaţii, ci eutanasieri, se schimbă şcolile pe cârciumi, sunt condamnaţi la umilinţă şi la moarte cei mai lipsiţi de apărare, ca în jungla din care ne amăgim că nu facem parte.
România redevine ce a fost şi înainte: un lagăr. Sunt închişi laolaltă cei prea bătrâni şi cei prea laşi pentru o evadare, sclavii, idealiştii (o altă formă de sclavie) şi stăpânii lor, tot mai primitivi şi, deci, mai periculoşi, incapabili să pună graniţă propriei avariţii.
La mulţi ani! Deşi vor fi tot mai puţini.
27 Monday Dec 2010
Posted din ziar
inAm ajuns, iată, la finalul unui nou an. Vă supunem atenţiei astăzi, 27 decembrie 2010, un sondaj de opinie. Alegeri libere! Democratice! Sunt harfele noastre, ale poporului! Nu vă bateţi joc de ele!
Colectivul: Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Florin Marin, Florel Manu, Mihai Mincan, Ana-Maria Onisei, Laurenţiu Ungureanu şi Mihai Voinea.
Votaţi, mă, nu vă bateţi joc! Sunteţi singuri în cabina de vot! Cetăţeni, fiţi responsabili!
26 Sunday Dec 2010
Posted muzica mea, nostalgia
in26 Sunday Dec 2010
Posted din ziar
inIstoria Regelui care i-a fost refuzat României e rezumatul veacului nebun care a încheiat mileniul al II-lea. Ultimele Sărbători de iarnă ale Regelui Mihai în ţara sa au fost negre, ca un doliu. După 63 de ani de la abdicarea forţată, Majestatea Sa petrece în linişte, cu familia, acasă, la Săvârşin.
Regele Mihai I a trăit, alături de români, una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei. S-a născut, la 25 octombrie 1921, într-o Românie măcinată de război, de crize economice şi de aventurile tatălui său, Carol al II-lea. S-a născut să devină un monarh în vremea în care în Europa înfloreau dictatorii şi a condus România atunci când singurul vecin de încredere era, după cum se ştie, Marea Neagră (şi nici ea întotdeauna). Moştenitor al tronului bunicului său, Ferdinand I Întregitorul, şi după o „domnie” mai mult de pe băncile şcolii decât de la Palat, „regele-copil” Mihai I a devenit, în 1930, primul monarh succedat la tron de tatăl său. Deşi a recuperat sceptrul regal în 1940, tensiunile şi instabilitatea ce guvernau Europa şi, mai apoi, freneziile extremiste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au trecut în linia a doua într-o Românie cu graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a naziştilor. În absurdul şah (jocul preferat şi al lui Lenin, şi al lui Stalin) al oamenilor noi, impus de la Kremlin, se juca fără regi.
Mihai, în braţele lui Ferdinand I, bunicul său Foto: Agerpres
Istoria e însă nedreaptă cu cei care o scriu şi, după ce a luptat, totuşi, şi împotriva comuniştilor, şi împotriva naziştilor, „buna învoială” – cum spunea Petru Groza la 30 decembrie 1947 – l-a lichidat „prieteneşte”. „Roşiii” l-au făcut pe Mihai I să-şi semneze propria abdicare. În România, comuniştii câştigaseră alegerile „libere” şi se pregăteau să vândă ţara socialismului moscovit.
Despre momentele care au precedat teribilul act, Regele îşi aminteşte într-un amplu interviu alături de istoricul Mircea Ciobanu: „Pentru Crăciun ne-am dus la Sinaia. Acolo avea să fie pregătită vorbirea pentru ţară. Eram împreună cu mama mea (n.r. – Regina Elena. De sărbătoare nu putea fi vorba, dacă la asta s-ar putea gândi cineva. Evenimentele din ţară luaseră un curs greu de prevăzut. Liniştiţi nu eram. Puteai să te aştepţi la orice. […] Celelalte zile, pentru mine, au trecut într-un fel ciudat de confuzie. Nu întotdeauna noaptea de Anul Nou se transformă într-o sărbătoare. Despre ce sărbătoare mai putea fi vorba? Năvala şi presiunile sovieticilor, comunizarea forţată a ţării, atâtea şi atâtea atacuri al căror scop nu era decât azvârlirea României în prăpastie… ajungi bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense şi ajungi la un punct al suferinţei când nu mai simţi nimic dacă cineva vine şi el cu un cuţit să lovească în locul dureros.”
Lacrimile ofiţerului anonim
Majestatea Sa Regele Mihai I, în anul 1945 Foto: Agerpres
La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. „Când ne-am urcat în tren, asta era ultima imagine care mi s-a întipărit în minte: unul dintre ofiţeri, nu mai ţin minte ce grad avea, a întors puţin capul către mine. Am văzut că îi curgeau lacrimile pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte” şi Regele şi-a luat rămas-bun pentru jumătate de secol de la o Românie înlăcrimată. Pe cei care l-au despărţit de România „dăruită” lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat. „Despre ei nu e bine să se tacă!”, spune apăsat Regele în volumul lui Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României” (Humanitas, 1992).
Aflat în exil, Regele a început să trăiască asemenea unui om obişnuit. În România, istoria continua să se scrie împotriva sa. După propaganda stalinistă coordonată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a venit rândul lui Nicolae Ceauşescu să compromită, cu orice mijloace, imaginea Casei Regale. Crezul Casei – Nimic fără Dumnezeu – le era refuzat românilor, cărora li se impunea „totul fără Dumnezeu”.
Într-o vreme în care Bucureştiul nu era străin de personalităţi ca De Gaulle sau Nixon, circulau zvonuri că Mihai I ar fi acceptat, în mai multe rânduri, să viziteze România. Noua politică, „deschisă ideologic”, trebuia să arate românilor că însuşi Regele îl legitimează pe „reformistul” Nicolae Ceauşescu. Himera doctrinei antisovietice şi tablourile dictatorului înfăţişat cu sceptru şi coroană au continuat linia bolnăvicioasă a repudierii lui Mihai I. Şi Regele a avut atunci înţelepciunea de a nu legitima dinastia ceauşistă.
„Să jurăm pe zbuciumata noastră istorie”…
Mihai I nu a renunţat niciodată la România şi, după o Revoluţie sângeroasă şi misterioasă, speranţa s-a materializat, întâi, în acest mesaj către ţară, prezentat cu prilejului Anului Nou 1990: „Eliberaţi acum de dictatură, să punem umărul cu toţii pentru a reface ţara din dezastrul moral şi material […] Nimic nu e mai de preţ decât libertatea individuală şi democraţia care dă cuvântul tuturor. Să jurăm cu toţii, pe zbuciumata noastră istorie, pe credinţa şi lupta strămoşilor noştri, pe conştiinţa noastră morală şi pe mormintele martirilor noştri din această jumătate de veac că nu vom mai îngădui niciodată în ţara noastră dictatura şi extremismele! Eroismul şi jertfele voastre au învins […]”„Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce priveşte viitorul”, spunea, apoi, Mihai I.
Răspunsul noii Puteri pentru această subtilă cerere de organizare a unui referendum a fost refuzul de a-l primi în ţară, între 1992 şi 1997, „o proiecţie modernă a actului ilegal din 30 decembrie 1947″, cum avea să o caracterizeze Mihai I. În ciuda acestei istorii potrivnice, astăzi, alături de Familia Regală, Mihai I încă revine într-o Românie care mai mult i-a simţit lipsa decât l-a putut avea alături. Sărbătorile de iarnă, Mihai I le va petrece la reşedinţa sa de la Săvârşin.
26 Sunday Dec 2010
Posted din ziar
inMihai I trimite poporului său un mesaj emoţionant prin intermediul ziarului „Adevărul“.
Regele Mihai I a trecut, în 2010, pragul celui de-al 89-lea an, cu o discreţie pe care doar nobleţea o poate da. Majestatea Sa e ultimul conducător de stat din vremea de groază a celui de-Al Doilea Război Mondial care nu a predat arma vieţii. Regele Mihai este o instituţie la care românii au uitat să se raporteze în justa măsură. De aceea, în Ajunul Crăciunului, ziarul „Adevărul” este mândru să găzduiască mesajul Regelui, unul dintre oamenii aceia tot mai rari care încă scriu cuvântul „Români” cu majusculă.
„Neînduplecata voinţă a unei mari puteri străine de a subjuga ţara noastră ne-a despărţit pentru un timp. Dar nicio putere din lume nu ne poate împiedica cugetele noastre să fie împreună. Sufletul meu, pătruns de durerile ţării noastre, este alături de voi şi nădejdile noastre comune de eliberare sunt mai puternice azi decât orişicând”, le transmitea Regele Mihai I românilor la finalul anului 1950, când, împreună, încă aşteptau semnul american care-i va salva de crunta armată „eliberatoare” sovietică înrădăcinată la Bucureşti. Americanii n-au mai venit dar, în mijlocul dezolantei indiferenţe a lumii libere faţă de tragedia românească, frazele Regelui nu au încetat, în lungile, obsedantele decenii să anime speranţa celor care se născuseră într-un Regat, într-o Românie Mare, şi sfârşeau într-o republică de nerecunoscut, o Românie mică. Este timpul – tăcerea a fost lungă – pentru cuvântul Regelui.
Mesajul de Crăciun al Majestăţii Sale Regele Mihai I
Români,
Pentru câteva minute, vă spun bun găsit din liniştea căminului nostru de la Săvârşin. Am trecut cu toţii printr-un an greu, cu destule suferinţe şi nemulţumiri. Dar în viaţa multora dintre noi au existat şi motive de bucurie şi speranţă.
Felicit pe cei care au reuşit performanţe economice, mai ales micii întreprinzători şi companiile mijlocii. Felicit pe tineri şi pe profesorii din universităţi, licee şi şcoli, care au continuat munca lor importantă, în ciuda greutăţilor. Felicitări celor din agricultură, care au reuşit să meargă mai departe, deşi rămaşi fără resurse şi încurajare. Felicit funcţionarii publici, diplomaţii, militarii, oamenii de artă, pentru stăruinţa lor de a-şi face datoria, deşi puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional.
Sunt mâhnit pentru toate momentele prin care mamele, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă.
România are nevoie de infrastructură şi de instituţii respectate. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este o piatră de temelie a societăţii. Universităţile răspund administrativ faţă de guvernare, dar au nevoie să fie libere din punct de vedere organizatoric şi ştiinţific.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, am mers în oraşele şi comunele ţării, încurajând profesii, iniţiative, organizaţii şi instituţii. Am făcut în anul care se încheie multe vizite internaţionale, în care am susţinut interesele fundamentale ale României.
Suntem cu gândul la militarii români din teatrele de operaţii. Sunt mândru de sutele de mii de români aflaţi la lucru în străinătate pentru o viaţă mai bună şi mai demnă. Ei ajută mult familiile lor şi România.
Toate guvernele europene au acum greutăţi. Criza economică obligă la măsuri impopulare. Totuşi, există multe feluri de a micşora asprimea consecinţelor pentru populaţie. 2011 va fi poate ceva mai bun, dar vor exista dificultăţi, drept pentru care ţara trebuie să fie protejată.
Sper ca anul viitor să aducă respect şi etică în instituţii, simţ al datoriei şi altruism în viaţa publică. Valorile şi competenţa ar trebui să fie criteriile noastre. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor publice şi în regulile lor!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai R
* Andrei Craciun, Laurentiu Ungureanu, “Adevarul”, 24.12.2010
26 Sunday Dec 2010
Posted din ziar
inAcest articol a fost scris mai demult. A început când a murit Salinger şi a continuat când a făcut infarct domnul Ştefănescu.
Mai departe – când au plecat Saramago şi Păunescu, când s-a împuşcat Mitchell Heisman (lăsând în urmă cea mai lungă scrisoare de adio din câte se cunosc) şi când a băut otravă Mădălina Manole.
Mă despart de 2010 gândindu-mă la ei, buni şi mai puţini buni, ei, care nu vor afla niciodată cum va fi în 2011, ceea ce, oricum am privi, rămâne tragic. Rândurile de mai jos au fost publicate în „Adevărul”. Nu au fost ferpare. Au fost altceva.
J.D. Salinger i-a ignorat pe toţi cei care au vrut să îl scoată din izolare. Omul acesta, care a scris „Cine vrea flori când e mort? Nimeni”, a fost sincer. Omul acesta, care a scris „Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi”, nu a fost un nebun. Omul acesta nu a vrut să fie celebru. E aici unul dintre ultimele semne de normalitate într-o lume care a întâmpinat vestea firească a morţii sale cu o întrebare stupidă: „Ce comori a ţinut ascunse?”. Ca şi cum am merita.
Şi de ce ne amuză moartea domnului Ştefănescu? Ce drept avem? Domnul Ştefănescu avea 78 de ani şi a murit în timp ce stătea la coadă, într-o bancă, să pună bani în cont, să fie, pentru propria înmormântare.
José Saramago a fost comunist, dar aceasta este o clasificare insuficientă, deci nedreaptă. El şi-a ţesut o haină ideologică numai a lui, aşa cum din literatură a făcut o lume.
În Ploieşti, sub castanii bătrâni, în raiul poeţilor, băncile vor fi acoperite de frunze moarte, alte fete cu părul de foc vor chiuli de la „Mihai Viteazul” şi vor umple bulevardul cu râsul lor, cu fum de ţigară şi cu speranţe tinere. O casă de cultură, o şcoală generală, un festival, cine ştie, va purta numele Mădălinei, şi, da, viaţa va merge înainte, fără nicio explicaţie.
Mitchell Heisman a postat cele 1.905 pagini pe internet şi a cerut, ca o ultimă dorinţă, ca scrisoarea să fie păstrată mult după moartea lui, pentru ca oamenii să poată afla cum şi de ce. A expediat-o, prin poşta electronică, celor 400 de prieteni pe care a apucat să-i strângă în 35 de ani şi apoi s-a împuşcat în biserica din campusul Universităţii Harvard, în faţa a 20 de spectatori fără voie.
Adrian Păunescu ar fi putut să rămână o singurătate, un continent scufundat lent în el însuşi, Atlantida aceea fără atlanţi, ar fi putut să rămână doar un condamnat la toamnă şi la nostalgie, rătăcind printre bieţii lampagii. Ar fi fost prea frumos. Nu a fost. A sfârşit, nefericit, ca o armată care a întors armele împotriva ei însăşi.
23 Thursday Dec 2010
Posted din ziar
in23 Thursday Dec 2010
Posted din ziar
inCriticii literari Nicolae Manolescu, Paul Cernat, Alexandru Matei şi Eugen Simion vorbesc, pentru „Adevărul“, despre cei 45 de ani de poezie ai lui Adrian Păunescu. Opera lui Adrian Păunescu polarizează criticii literari, care-i atribuie „bardului“ roluri diferite în literatură.
„Copil teribil al poeziei româneşti”, „poet de curte”, „ultimul mare poet comunitar/social român”, „sicofant al poeziei”, „poet naţional” sau „autor al vorbei goale” sunt doar puţine dintre opiniile răspândite în rândul unei generaţii cu sau fără blugi, care a aşezat în biblioteci poezia lui Adrian Păunescu înainte şi după 1989. Un lucru e însă sigur, „bardul de la Bârca” a fost, începând cu ultrasentimentalul an 1965, prezent în memoria tuturor românilor care au iubit fie poezia, fie cântările Cenaclului Flacăra, fie au rămas în faţa televizorului sau au cumpărat gazetele în care acesta semna rubrici.
Vocile care descriu astăzi opera poetului se împart brutal în două mari categorii: în timp ce o parte dintre critici susţine că politica a influenţat poezia lui Adrian Păunescu până într-acolo încât a ucis-o, la fel de multe persoane nu găsesc motive pentru care locul pe care i-l atribuie în literatură ar putea fi contestat. Cum poate fi trasată însă graniţa dintre forţa de seducţie a versurilor, charisma celui care a ridicat în picioare, la propriu, stadioane de oameni şi „murdăria cuvintelor” din odele şi imnurile adresate „marelui cârmaci”?
„Propagandist oficial, dar şi intelectual critic”
Paul Cernat
Paul Cernat, critic literar şi profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti, spune că, pe lângă derapajele detestabile, omului şi poetului Adrian Păunescu i se pot atribui o mulţime de merite. În ciuda greşelilor pe care i le atribuie şi în ciuda faptului că a fost unul dintre adversarii vehemenţi ai „bardului”, Paul Cernat recunoaşte că istoria culturală a României ultimelor decenii – şi chiar istoria, pur şi simplu – nu poate fi corect înţeleasă fără „fenomenul Păunescu”.
„«Ultrasentimentalul» Păunescu a fost un vanitos vital, foarte talentat, care s‑a ambiţionat să atingă statutul de poet naţional încă din tinereţe şi a fost consacrat de publicul larg, cu sprijinul Puterii naţional-comuniste «liberalizate» pe care a legitimat-o la vârf. Uzura morală a talentului, etatizarea populistă sunt consecinţele evadării sale din nişa poeziei moderniste. A devenit însă prin excelenţă un poet comunitar, «părinte» liric al «orfanilor» naţiunii, chiar dacă încercarea de a unifica simbolic elitele şi masele n-a reuşit.
Ca animator cultural de forţă, poetul a fost şi un negociator între lumea literară şi nomenclatura naţional-comunistă, între rezistenţa prin cultură şi Festivalul «Cîntarea României». Păunescu a vrut să fie simultan la putere şi în opoziţie, propagandist oficial şi intelectual critic. Păcatul său nr. 1 a fost, cred, lăcomia anexionistă”, consideră Paul Cernat.
„Păunescu ajunsese poetul pensionarilor”
Alexandru Matei
Criticul literar Alexandru Matei, consideră că Adrian Păunescu nu se află printre poeţii care fac parte din tezaurul naţional, „longevitatea” versurilor lui datorându‑se mai mult personalităţii lui decât valorii poeziei pe care a creat-o. Literatura păunesciană este, pentru Alexandru Matei, într-o legătură strânsă cu activitatea pe care a avut-o în afara volumelor de poezii. Potrivit acestuia, preferinţa „bardului” pentru adulaţia publicului a vitregit, treptat poezia, chiar dacă tot ea este cea care i-a dat viaţă.
Personalitatea sa contradictorie şi-a pus, aşadar, pecetea pe destinul creaţiei. „Literatura pentru Adrian Păunescu se termină în clipa în care renunţa să se mai adreseze maselor. Acesta nu (re)cunoaşte dreptul literaturii de a se adresa celor puţini şi de a nu angaja idealuri sociale şi etice absolute. Cumva, Păunescu e, prin caracter, un fel de Jean-Paul Sartre care a scris doar poezie – Sartre scrisese orice în afară de poezie. Poezia lui Păunescu se transformă tot mai mult într-un discurs politic versificat după 1990 (Dinescu face la fel, dar în alt registru).
Valoarea versurilor s-a pierdut mai ales după ce Păunescu a rămas, după 1989, în urmă faţă de epoca în care trăia: nici Ardealul, nici dreptatea socială, niciun ideal de masă nu mai reprezentau societatea noii generaţii. Dovadă, poezia lui este indiferentă tinerilor cu oarecare educaţie. Păunescu ajunsese în ultimii ani poetul pensionarilor. Eu l-aş pune pe Păunescu mai degrabă în manualul de istorie, nu în cel de literatură. Mai ales dacă există secţiunea istorie contemporană şi dacă în acel manual s-ar vorbi despre cultura de masă. Păunescu este un «must» al oricui cercetează cultura de masă în România anilor ’70-’80”, consideră Alexandru Matei.
„Activitatea politică i-a secătuit literatura”
Nicolae Manolescu
Nicolae Manolescu, critic şi istoric literar, consideră că „formula chimică” a poeziei lui Adrian Păunescu a inclus, încă de la apariţie, un sâmbure de retorică de partid, lucru care nu l-a împiedicat însă să scrie şi poeme valoroase. Cu toate acestea, anul 1989 este, pentru Nicolae Manolescu, momentul în care „bardul” a „divorţat” de literatură, pierzându-şi definitiv elanul care îl ducea la poezii teribil de îndrăzneţe.
„În anii ’60, Păunescu începuse prin a fi un promiţător copil teribil al poeziei româneşti şi, în măsura în care pe vremea aceea exista termenul, mulţi şi-au şi închipuit că el va fi un disident. Odată cu creşterea popularităţii lui şi odată cu Cenaclul Flacăra a devenit un poet de curte. De fapt, Păunescu a fost de la început un poet adevărat într-o formulă care l-a dus către acest tip de imn închinat conducătorului iubit, o poezie retorică, o poezie vorbită, o poezie care se spunea mai bine pe scenă decât se citea în volume.
Există, în imensa cantitate de versuri pe care a publicat-o, destule versuri remarcabile, dar asta până în anul 1989. Din acest moment, Păunescu devine neinteresant, aici se opreşte, într-un fel, talentul lui. Activitatea lui din politică a secătuit literatura, ceva s-a rupt, n-a mai existat. Una peste alta, nu e o personalitate peste care să trecem foarte uşor, condamnând-o cu maximum de severitate sau lăudând-o cu maximum de indulgenţă. Puţini scriitori au asemenea urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase la fel ca Păunescu, iar personalitatea lui contradictorie şi-a pus pecetea şi pe poezie, şi pe destinul poeziei”, susţine Nicolae Manolescu.
„Profetul naţional al generaţiei sale”
Eugen Simion
Criticul literar Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, crede că poezia lui Adrian Păunescu va trebui recitită, întrucât o bună parte din versurile sale a fost scrisă sub presiunea circumstanţelor. Rezultatul acestei reevaluări ar evidenţia, cu siguranţă, „puternicul, extraordinarul lui talent de a pune totul în versuri şi de a face ceea ce, în limbajul mai vechi al criticii, se cheamă «poezia tribului»”, este de părere Eugen Simion.
Potrivit acestuia, opera lui Adrian Păunescu este uriaşă, fără egal în literatura românească, care va fi cu adevărat valorificată atunci când va fi judecată în mod obiectiv, când ecourile „cruntei confruntări” din jurul personalităţii lui se vor estompa. Iată ce spune criticul literar: „Adrian Păunescu a debutat editorial în 1965, cu volumul «Ultrasentimente». O poezie simpatic inconformistă, în genul unui expresionism confuz şi viforos, o poezie, în fine, care vrea să cuprindă totul, de la tema genezei universului până la melancoliile Prinţului Hamlet şi la tragedia Ofeliei – «fecioara de mirare şi azur». Poetul manifesta încă de pe atunci o mare poftă de acumulare a lucrurilor, o agitaţie şi o nerăbdare deloc mascată de a îmbrăţişa universul şi de a încerca toate aromele şi de a trăi toate senzaţiile tari.
Este limpede că poetul vrea şi se pregăteşte să devină profetul generaţiei sale. Când publică, în 1972, «Istoria unei secunde», după un an petrecut în Statele Unite, se observă uşor că el schimbă totalmente formula şi mesajul poemelor sale. Revine la ceea ce generaţia anterioară ratase, şi anume poezia politică. Începe, aşadar, un alt capitol în biografia poetică a lui Adrian Păunescu. Nu mai caută semne în «groapa aburoasă a cosmosului» şi nu mai încearcă să-l reabiliteze pe tragicul Iuda Iscarioteanu, cum făcuse în «Fântâna somnambulă» (cartea lui, totuşi, cea mai bună!), caută, acum, să-şi asume, sarcina lumii şi se pune în serviciul istoriei.
Poemul se radicalizează, renunţă la jocurile verbale (ludicul intră în formula lirică a generaţiei ’60) şi la fantasmele şi ambiguităţile vechi, în favoarea unui limbaj direct, incitant, profetic (un profetism naţional), din când în când parabolic. O nouă retorică se configurează şi din ea nu lipseşte, surprinzător, nici discursul epic în stil pre-eminescian. Citite (citite, mai ales, cu vocea tunătoare a poetului), aceste discursuri – care readuceau, după o interdicţie de două decenii, simbolurile naţionale – au plăcut marelui public. La lectură, ochiul criticului descoperă uşor dezarticulaţiile, dar ascultate, urechea înregistrează cu încântare şi spaimă tropotul frazelor colorate, căderea în ropot de grindină a cuvintelor.”
Viaţa şi moartea lui Adrian Păunescu
Cu o activitate publicistică mai mult paralelă decât inclusă în celebrul curent al „rezistenţei prin cultură”, opera lui Adrian Păunescu a fost adesea identificată cu personalitatea pe care acesta o proiecta în rândul românilor, trecând, cu o rapiditate anormală, printr-o mulţime de ipostaze publice contradictorii.
După debutul prodigios în literatură şi după laudele sincere din partea unor critici valoroşi ai epocii, poezia bardului a început să fie acompaniată de ideologia ceauşistă, iar intersecţiile cu doctrina de partid sunt evidente.
Acuzat că ar avea un caracter duplicitar şi adulat pentru cultura care intra în casele oamenilor direct de pe stadioanele arhipline ale Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a rămas poetul unei generaţii, chiar dacă aceasta este polarizată de păreri „pro” sau „contra”, iar trecerea lui în nefiinţă a urmat tiparul după care s-a desfăşurat întreaga viaţă: cu zgomot, emoţii, mulţimi, elogii, kitsch şi contestări.
23 Thursday Dec 2010
Posted filmele mele
inTags