mosule, am niste pink floyd
27 Monday Jun 2011
Posted muzica mea, nostalgia
in27 Monday Jun 2011
Posted muzica mea, nostalgia
in22 Wednesday Jun 2011
Posted din ziar
inŞtiţi cum arată trupul unui vis trecut prin glonţ? Ştiţi cum e să porţi, mai apoi, în toate clipele, acest cadavru mutilat, aşa, cu tine, prin viaţă, până la sfârşit? Nu ştiţi.
Şaptezeci de ani se vor împlini, nu peste mult, de la acel 22 iunie 1941. De şapte ori câte şaptezeci de vor trece, şi noi tot nu vom înţelege, până la esenţă, ce înseamnă cuvântul „rău” şi cât ucide cuvântul „ură”.
Istoricii se vor contrazice, istoria, desigur, se va rescrie, ultimii veterani vor muri în curând, şi, ca o ultimă oglindă a civilizaţiei, vor fi îngropaţi în uitare sau li se vor înălţa monumente mari, formale, sau mai mici, de uz personal, în memorie. I-am căutat cândva pe oamenii aceştia, fiindcă – era firesc – timpul începea din nou să nu mai aibă răbdare. Nici istoriile lor nu sunt lipsite de ficţiune, căci nu există viaţă fără ficţiune, dar chiar şi aşa, împletind eroismul cu banalul, mărturiile lor rămân singurul lucru adevărat care se poate spune despre trecut. Şi anume: orice trecut ignorat devine viitor.
Cuvintele care urmează sunt cuvintele unor români care au luptat pe front, în Est, dar aceasta este, totuşi, mai puţin important. Cu adevărat contează altceva, care poate fi scris, mai uşor, aşa: cuvintele care urmează sunt ale unor oameni care au întâlnit moartea şi n-au crezut în ea. Oamenii aceştia au văzut cum arată carnea caldă, de om, aburindă, în zăpadă. Lor le-au fost ucişi prietenii, lor le-a fost furată tinereţea, iar o tinereţe nu se poate răscumpăra cu nimic, lor le-au fost aliniate la zid şi mitraliate visele. Ştiţi cum arată trupul unui vis trecut prin glonţ? Ştiţi cum e să porţi, mai apoi, în toate clipele, acest cadavru mutilat, aşa, cu tine, prin viaţă, până la sfârşit? Nu ştiţi.
Fiindcă au fost acolo, departe, dincolo de toate graniţele, unde omul încetează atât de uşor să mai fie om (şi se luptă atât de greu să rămână om), e bine să aflaţi de la Emilian Ezechil că toţi camarazii care i-au murit în braţe, dar toţi, şi-au evocat în ultima clipă mamele. E bine să ţineţi minte aceste trei cuvinte ale lui Radu Mărculescu: „Ateii mor primii”. E bine să recitiţi această frază a lui Oleg Dombrovschi, care pare atât de simplă, dar nu e simplă deloc: „Războaiele nu rezolvă niciodată nimic”.
Ce legătură au toate acestea cu noi – copiii, dacă nu nepoţii şi strănepoţii, altui timp? Au. Urmăriţi cu atenţie căderea Greciei, căci nu despre prăbuşirea unor grafice, nu despre prăbuşirea monedei unice europene e vorba aici.
Urmăriţi-i pe protestatarii care aruncă în forţele de ordine cu iaurt! Întrebaţi-vă „De ce cu iaurt?” şi „Ce revoluţie e aceea în care prisoseşte iaurtul?”, căci sunt întrebări legitime. Dar urmăriţi-i cu atenţie! E ceva, mai mult şi mai grav, dincolo de imaginea acestui capitalism cu faţă umană.
16 Thursday Jun 2011
Posted din ziar
inTags
„Adevărul“ îi pune „emanatului“ Ion Iliescu o întrebare la care fostul preşedinte răspunde halucinant: „Este o istorie trecută“. În Harghita şi Covasna, evenimentele din decembrie 1989 s-au soldat cu 6 morţi şi 100 de răniţi din rândul miliţienilor şi securiştilor. Ion Iliescu a fost milos cu ucigaşii.
Majoritatea locuitorilor din Harghita şi Covasna, judeţe cu populaţie preponderent maghiară, au trăit Revoluţia din 1989 ca pe un prilej de răzbunare asupra organelor de Miliţie şi Securitate ale regimului comunist. Frustrările acumulate de populaţia maghiară în anii de dictatură ceauşistă au defulat începând cu 22 decembrie (ziua în care cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al PCR) şi au degenerat în acte de violenţă extremă, soldate cu 6 morţi şi aproximativ 100 de răniţi în rândul miliţienilor şi securiştilor din cele două judeţe.
Flăcările
Epilogul batjocurii la care aceşti oameni au fost supuşi începe cu incompetenţa justiţiei române, continuă cu presiunile politicienilor maghiari aflaţi în goană după imagine şi se încheie cu semnătura pusă de Ion Iliescu pe două decrete de graţiere absolut scandaloase. Dintre cei şase oameni ucişi de locuitorii din această zonă în zilele Revoluţiei, cinci erau ofiţeri sau subofiţeri de Miliţie, dintre care unul în rezervă, iar al şaselea era ofiţer de Securitate. În toate cele şase cazuri a şocat cruzimea cu care aceştia au fost omorâţi. Crimele au fost săvârşite în plină zi, în spaţii publice, în faţa a zeci sau sute de „spectatori”, victimele fiind bătute şi schingiuite, iar cadavrele lor – profanate. Niciunul dintre cei şase nu a folosit arma din dotare împotriva agresorilor.
Plutonierul-major Liviu Teofil Cheuchişan (33 de ani), şeful postului de Miliţie din comuna harghiteană Dealu, a fost ucis pe 22 decembrie 1989 de un grup de localnici aflaţi în stare de ebrietate. Aceştia l-au bătut cu sălbăticie pe subofiţer în faţa soţiei şi a celor doi copii, după care au incendiat clădirea Miliţiei. La cumplita scenă a asistat întreaga populaţie a comunei, dar o singură persoană a intervenit şi a reuşit să-i salveze din flăcări pe soţia şi pe copiii şefului de post, aflaţi în locuinţa de la etajul clădirii în care se afla Miliţia. Doar patru persoane din grupul de atacatori au fost condamnate ulterior la închisoare, toate fiind graţiate după câţiva ani.
Maiorul Aurel Agache (43 de ani), ofiţer în Miliţia Târgu-Secuiesc (Covasna), a fost atacat pe 22 decembrie de mai mulţi localnici de etnie maghiară, care au pătruns în sediul Miliţiei. Aceştia l-au fugărit până în centrul oraşului, unde l-au bătut şi l-au torturat până la moarte. După deces, atacatorii i-au profanat trupul, scoţându-i ochii şi băgându-i în gură un şobolan mort. Cinci persoane au fost condamnate în urma acestei crime abominabile, dintre care doar unul a efectuat câteva luni de închisoare.
Plutonierul Gabriel Dănăilă (28 de ani), ajutorul şefului de post din comuna Zetea (Harghita), a fost omorât, tot la 22 decembrie, de sătenii maghiari, care au pătruns în sediul Miliţiei şi l-au bătut până la inconştienţă. Într-un raport al Parchetului Militar se menţionează că subofiţerul a fost lovit în cap cu un grătar metalic, înjunghiat şi apoi împuşcat cu propriul pistol. Dănăilă era căsătorit cu o tânără de etnie maghiară şi avea o fetiţă de 3 ani. Trei persoane au fost condamnate, dar au ieşit din închisoare după numai câţiva ani.
Tăierea gâtului
Plutonierul-major Ferencz Emeric a fost ucis la 27 decembrie în curtea postului de Miliţie din Cristuru Secuiesc (Harghita) de un grup de localnici. Aceştia l-au bătut cu bestialitate, după care cineva i-a tăiat gâtul cu un cuţit. Cuţitarul a fost singurul condamnat. Plutonierul în rezervă Gavril Szekely (42 de ani), fost subofiţer în Miliţia Odorheiul Secuiesc (Harghita), a fost omorât la 22 decembrie de un grup de agresori care nu au putut fi indentificaţi. Szekely fusese rugat de un fost coleg din Miliţie să-i mute maşina aflată în centrul oraşului, pentru a nu fi vandalizată de manifestanţi, şi a intrat în conflict cu un grup de persoane care l-au lovit în cap cu o rangă şi l-au aruncat într-un gang. Atacatorii n-au fost identificaţi, nimeni nu a fost condamnat.
Locotenent-colonelul Dumitru Coman, şeful Securităţii din Odorheiu Secuiesc, a fost ucis de populaţia dezlănţuită în după-amiaza de 22 decembrie. Agresorii l-au bătut chiar în faţa clădirii în care se aflau Miliţia şi Securitatea, iar după ce ofiţerul şi-a dat duhul, a fost aruncat peste gardul spitalului. Agresorii nu au fost niciodată identificaţi. „Adevărul” va detalia în zilele următoare, într-o serie de trei episoade, câteva dintre cazurile prezentate mai sus.
Devastările
Bilanţul morţilor din Harghita şi Covasna putea fi şi mai tragic, întrucât după fuga cuplului Ceauşescu s-au produs atacuri asupra clădirilor în care se găseau Securitatea şi Miliţia în aproape toate localităţile mai mari din cele două judeţe. 38 dintre acestea au fost distruse parţial sau în totalitate, valoarea pagubelor ridicându-se la peste 10 milioane de lei, sumă uriaşă pentru anul 1989. Aproximativ 200 de domicilii ale ofiţerilor şi subofiţerilor de Miliţie şi Securitate din cele două regiuni au fost incendiate, pagubele depăşind 5 milioane de lei.
În urma acestor acţiuni a rezultat un număr de aproximativ 100 de răniţi din rândul ofiţerilor şi subofiţerilor, îngrijirea celor maltrataţi însumând peste 500 de zile de spitalizare. Din sediile posturilor de Miliţie distruse au fost sustrase 468 de arme şi 17.832 de cartuşe, din care ulterior au fost recuperate 396 de arme şi 2.832 de cartuşe. 72 de arme şi 15.000 de cartuşe n-au fost recuperate niciodată.
“Nu mai ţin minte, am semnat zeci de decrete de graţiere, nu pot să-mi amintesc de fiecare în parte.”
Ion Iliescu fost preşedinte al României
“Decretele veneau de la Ministerul Justiţiei, erau verificate de o comisie de la Cotroceni şi eu doar le semnam.”
Ion Iliescu fost preşedinte al României
Ură faţă de comunism sau ură faţă de români?
Interpretarea atrocităţilor săvârşite de populaţia de etnie maghiară din Harghita şi Covasna în zilele Revoluţiei a pendulat, în ultimii 21 de ani, între două variante diametral opuse, în care s-a exagerat fie într-o direcţie, fie în cealaltă, din dorinţa de a câştiga imagine de pe urma unor tragedii. De o parte s-au aflat politicienii din UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România) şi reprezentanţii diverselor asociaţii ale minorităţii maghiare, care au susţinut tot timpul că n-a existat nicio urmă de naţionalism în evenimentele din cele două judeţe, ci doar răzbunarea oamenilor simpli pe organele de represiune ale regimului comunist. Ei au încercat mereu să contrapună violenţele populaţiei maghiare din zilele revoluţiei cu abuzurile săvârşite înainte 1989 de miliţieni şi securişti.
De cealaltă parte s-au aflat politicienii români din partidele extremiste şi portavocile fostei Securităţi, care au amplificat desfăşurarea reală a evenimentelor şi au încercat să acrediteze ideea că violenţele din Harghita şi Covasna au avut la bază un singur lucru: ura maghiarilor faţă de români. Din nefericire, inclusiv Raportul comisiei parlamentare special înfiinţată în 1991 pentru a lămuri ce s-a petrecut în Harghita şi Covasna în decembrie 1989 şi în prima parte a anului 1990 este lipsit de obiectivitate şi marşează pe credibilizarea aceloraşi idei exclusiv naţionaliste.
Ipocrizie contra suferinţă
Paradoxal sau nu, tocmai cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma crimelor săvârşite de populaţia maghiară sunt şi cei mai obiectivi când vine vorba de explicaţii. Dorina Cheuchişan, soţia subofiţerului de Miliţie ucis cu sălbăticie în comuna Dealu, are puterea să analizeze la rece: „În ciuda tragediei şi a suferinţelor prin care am trecut, nu pot să spun «toţi maghiarii sunt răi», «toţi maghiarii urăsc românii». Ungurii mi-au omorât soţul, dar tot un ungur ne-a salvat din flăcări pe mine şi pe copii.
E adevărat că a fost şi o influenţă naţionalistă în ceea ce au făcut, pentru că îi auzeam pe cei care ne-au atacat cum strigau: «Gata cu românii, gata cu românii!». Dar nu pot să generalizez şi să acuz toţi oamenii de etnie maghiară. La un moment dat l-am văzut pe Corneliu Vadim Tudor la televizor cum spunea că ungurii i-au tăiat capul soţului meu şi au jucat fotbal cu el.
Subofiţerul de Miliţie Liviu Cheuchişan
Asta nu este adevărat. Pentru mine, acele momente au fost groaznice şi nu am nevoie ca cineva să le exagereze şi să le facă şi mai groaznice decât au fost”. Dionisie Agache, fiul maiorului de Miliţie omorât şi profanat la Târgu Secuiesc, crede că dorinţa de răzbunare a populaţiei maghiare a fost mai mare decât ura naţionalistă. „Latura etnică are o relevanţă de maximum 15% în cazul tatălui meu. Motivaţia principală a fost răzbunarea, pentru că tatăl meu acumulase un mare capital de antipatie de-a lungul carierei. Nu cred că impulsul iniţial de a-l bate pe ofiţerul Agache a pornit de la faptul că era român. Aş putea să adopt o atitudine simplistă şi să merg pe latura etnică, dar e mai corect să fiu obiectiv”, ne-a explicat Dionise Agache.
În cazul tatălui său, exagerările şi încercările de a denatura realitatea au fost de altă natură. „Eu pot să fiu de acord că tatăl meu nu a fost uşă de biserică, pentru că până la urmă a reprezentat un organ de represiune al regimului comunist, dar au fost voci din UDMR şi din presa maghiară care l-au transformat într-un monstru care viola femei şi omora oameni în bătaie. Or, asta este prea mult”, afirmă, indignat,
Dionise Agache.
Acumulările de ură
Un alt argument care contrazice interpretarea exclusiv naţionalistă a atrocităţilor din Harghita şi Covasna este acela că printre cei şase morţi s-au aflat şi doi subofiţeri de etnie maghiară. De asemenea, la 23 decembrie 1989, fără a fi încadrat la capitolul „mort în legătură cu Revoluţia”, cetăţeanul de etnie maghiară Samuel Şandor, preşedinte al cooperativei agricole de producţie din comuna harghiteană Beteşti, a fost omorât în bătaie de localnicii din zonă.
Se poate deduce, astfel, că ura populaţiei maghiare a fost stârnită în primul rând de persoanele care reprezentau autoritatea regimului comunist, majoritatea români. Alexandru Benko, fost director al uzinei de tractoare din Miercurea-Ciuc, explică o parte dintre cauzele care au stat la baza acestor acumulări de ură. „Cu patru-cinci ani înainte de Revoluţie, din neîncredere în populaţia maghiară, s-a trecut la o schimbare totală a oamenilor de decizie din această zonă. În ’86, pe ideea rotaţiei cadrelor, s-au schimbat în Harghita 33 de directori, toţi maghiari, cu 31 de directori români şi doi maghiari.
Toată conducerea Miliţiei şi a Tribunalului a fost schimbată cu români aduşi din alte părţi. Românii care veneau aici erau consideraţi aduşi într-o poziţie dificilă şi primeau sporuri mari de instalare şi de stat în zona asta. Erau un fel de mercenari. Ei îşi făceau meseria cu un zel deosebit, ca să demonstreze că merită aceste privilegii. Şi de aici s-a acumulat ura”.
Ofiţerul de Securitate Dumitru Coman
Iliescu nu-şi mai aminteşte
Contactat de „Adevărul”, Ion Iliescu a abordat cu detaşare tema graţierilor pe care le-a făcut în cazul crimelor din Harghita şi Covasna. „Nu mai ţin minte, am semnat zeci de decrete de graţiere, nu pot să-mi amintesc de fiecare în parte. Decretele veneau de la Ministerul Justiţiei, erau verificate de o comisie de la Cotroceni şi eu doar le semnam. Nu am ce să spun mai mult, este o istorie trecută”, ne-a declarat fostul preşedinte al României.
Clemenţa lui Ion Iliescu faţă de criminali
Statului român i-a păsat prea puţin de suferinţele şi traumele la care au fost supuse familiile celor şase oameni omorâţi în decembrie 1989 în Harghita şi Covasna. Doar în patru din cele şase cazuri de crimă, organele de anchetă i-au identificat pe autorii lor şi i-au trimis în judecată. Trei dintre procese s-au încheiat în cursul anului 1991. În cazul de la Dealu au fost condamnate patru persoane, pentru crima de la Zetea – trei persoane, iar pentru cea din Cristuru Secuiesc a fost condamnată o persoană. Pedepsele celor opt condamnaţi variau între 13 şi 20 de ani de închisoare.
Executarea lor n-a durat însă prea mult, pentru că, la 24 martie 1994, Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, a semnat un decret de graţiere prin care reducea la o treime pedepsele celor care aveau între 13 şi 15 ani şi la o pătrime pedepsele celor care trebuiau să stea în închisoare între 15 şi 20 de ani. Niciunul dintre ei nu mai rămânea, astfel, cu mai mult de cinci ani de închisoare. În condiţiile în care toţi fuseseră arestaţi la începutul lui 1990 şi judecaţi sub stare de arest (perioadă care se scade din pedeapsă), în scurt timp toţi criminalii au fost puşi în libertate, urmare a gestului de clemenţă făcut de Ion Iliescu.
Criminalul Hejja, graţiat de Iliescu
În cazul maiorului Agache, justiţia română n-a fost capabilă să dea o sentinţă definitivă decât în anul 2001. Până atunci, patru dintre cei cinci inculpaţi au avut timp berechet să fugă în Ungaria şi n-au făcut nici măcar o zi de închisoare. Al cincilea, Dezideriu Hejja, a intrat la puşcărie, dar după mai puţin de un an a fost pus în libertate în urma unui nou decret de graţiere semnat, la 13 martie 2002, de acelaşi Ion Iliescu, redevenit preşedinte al României după o pauză de patru ani (1996-2000).
Comportamentul lui Ion Iliescu faţă de nişte criminali sadici este şocant. Clemenţa sa confirmă generozitatea cu care fostul preşedinte i-a tratat pe mulţi alţi ucigaşi, instigatori ori complici la crimă în timpul Revoluţiei. Pe unii i-a făcut miniştri (generalii Nicolae Militaru, Mihai Chiţac, Victor Atansie Stănculescu, căpitanul Mihai Lupoi, Gelu Voican Voiculescu), pe alţii i-a luat consilieri prezidenţiali la Cotroceni (generalii Vasile Ionel, Iosif Rus, Dumitru Roşu şi Dumitru Iliescu, contraamiralul Cico Dumitrescu, Cătălin Voicu), iar pe alţii i-a plasat în diferite structuri ale statului ori în diplomaţie. Grija lui Ion Iliescu este extrem de suspectă, întărind bănuielile că favoritul Moscovei a avut nu doar misiunea de a prelua puterea în stat călcând pe cadavre, ci şi de a şterge urmele crimelor şi de a-i salva pe asasini.
16 Thursday Jun 2011
Posted muzica mea, nostalgia
inTags
16 Thursday Jun 2011
Posted din ziar
inÎn noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, Ion Iliescu ar fi putut curma vărsarea de sânge. S-a opus însă propunerii generalului Ştefan Guşă — aceea de a le cere civililor să se retragă în case. „Adevărul“ vă arată cum, din culpa lui Ion Iliescu, au murit cel puţin 400 de oameni în câteva zile!
Nu desenăm grafice, vorbim de 400 de cruci în cimitirele din ţară. Nu ne-ar ajunge restul paginilor din acest ziar pentru a scrie numele şi prenumele celor care au murit la Revoluţie doar pentru că a hotărât cineva, la un moment dat, că românii trebuie să mai stea câteva zile în bătaia puştilor. Acel cineva e liber, îşi serbează zilele de naştere şi de nume cu fast, dă lecţii de viaţă la televizor, are certificat de revoluţionar şi conduce Institutul Revoluţiei Române, o sinecură finanţată din banii noştri. Cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu.
„Oamenii ăştia sunt chiar utili”
Pe 16 decembrie 1994, Ion Iliescu a povestit în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 un episod petrecut în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. „Guşă a venit la mine foarte agitat, foarte tulbure, să-mi ceară să ies la Televiziune şi să cer populaţiei Bucureştiului să părăsească străzile, să se retragă toţi în case şi în întreprinderi. «În condiţiile astea de anarhie totală din oraş, Armata nu poate să facă ordine», spunea el. Am căutat să stau de vorbă cu el, să-i explic că ar fi o mare gafă şi o mare prostie politică. Revoluţia română a fost înfăptuită de oamenii care au ieşit în stradă.
Era atmosfera aceea de entuziasm general, cu ce ne împiedica treaba asta? Păi, oamenii ăştia sunt chiar utili, ei pot să împiedice desfăşurări anarhice de forţe sau pătrunderea unor oameni răuvoitori”. Orice om cu o minimă experienţă militară ştie că scoaterea în stradă a mii de civili este utilă atunci când vrei să paralizezi un regim politic, nu când lupţi cu un inamic invizibil. Dimpotrivă, mulţimea este mediul ideal în care se desfăşoară eventualii terorişti, pentru că atunci Armata nu poate interveni (ar provoca o baie de sânge), iar civilii sunt o excelentă carne de tun.
Disperarea din 1989 a generalului Guşă poate fi explicată printr-o afirmaţie făcut câţiva ani mai târziu, înainte să moară: „Au chemat populaţia ca s-o împuşte”). Începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, în România au murit împuşcaţi 400 de oameni, o treime din numărul total de eroi-martiri ai Revoluţiei. Victime utile doar celor care doreau ca evenimentele din decembrie 1989 să rămână în istorie ca o revoluţie, o revoluţie a lor, şi nu ca o lovitură de stat.
Ion Iliescu a continuat explicaţiile cu privire la generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în primele două zile ale Revoluţiei: „În noaptea de 23 decembrie ne-am dat seama că Guşă este depăşit. Era obosit, era probabil şi complexat de situaţiile prin care trecuse; pentru că a avut un moment când mi-am dat seama că el nu poate să mai facă faţă situaţiei. În primul rând, ne-a prezentat o informare asupra situaţiei militare, cu un tablou total panicard, din care nu se vedea o gândire coerentă asupra stării de lucruri şi ce anume trebuie întreprins. N-avea capacitatea de analiză necesară şi nici nu avea forţa necesară ca să prezinte încredere pentru o conducere coerentă”, mai declara Iliescu la 16 decembrie 1994.
„Militaru a dat încredere celor din jur”
Generalul Guşă avea toate motivele să fie panicat: ţara devenise o baie de sânge. În ziua care tocmai trecuse, muriseră împuşcaţi, pe tot cuprinsul ţării, 428 de oameni (dintre care 139 de militari ai Armatei Române). 23 decembrie 1989 a fost ziua cea mai sângeroasă din istoria recentă a României, şi numai un om de un cinism extrem putea interpreta asta ca pe o atmosferă de entuziasm. În plus, şeful Marelui Stat Major observa, neputincios, cum puterea fusese preluată în forţă de oameni ai Moscovei care se agitau să cheme „în ajutor” trupele sovietice. Generalul Guşă simţea trădarea de ţară pe propria piele: tocmai îi fusese numit şef – ministru al Apărării -, de către Ion Iliescu, vechiul agent sovietic Nicolae Militaru!
În contrapondere cu panica lui Ştefan Guşă, Iliescu a relatat în cărţile sale că a remarcat la generalul Nicolae Militaru un calm aparte, care „a dat încredere celor din jurul său”. Cu mult calm, însă, Militaru a făcut posibile masacrele de la Otopeni, MApN şi din multe oraşe din ţară. Specificăm din nou că pe Iliescu şi Militaru îi lega o amiciţie trainică, de pe vremea studiilor la Moscova în anii ’50. Sprijiniţi de sovietici, cei doi puneau la cale, clandestin, de mai bine de un deceniu, o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu. Îşi făcuseră obicei să se întâlnească în Parcul Tineretului din Bucureşti, în prima zi de marţi a fiecărei luni.
Forţa maselor
Grupul Iliescu a mizat pe forţa maselor pentru a legitima o Revoluţie care părea, la un moment dat, să-i scape din mână şi să-l spulbere şi pe el, ca vechi activist ce era. Iliescu a susţinut în permanenţă că a fost împins în faţă de popor. Aparent, grupul lui Iliescu se temea că Securitatea, împreună cu câţiva politruci din PCR, ar putea acapara mişcarea revoluţionară. La 22 decembrie 1989, imediat după fuga lui Ceauşescu, Ilie Verdeţ şi Iulian Vlad discutau, în sediul Comitetului Central, cu câţiva revoluţionari, ce trebuie făcut pentru ca ţara să reintre în normal. Planul acestora era ca, imediat, cetăţenii să revină în întreprinderi şi să se reapuce de muncă pentru a asigura energie electrică, termică şi hrană.
Pentru a contracara această iniţiativă, grupul Iliescu a aruncat în eter, prin intermediul Televiziunii, ticluirea despre teroriştii fideli lui Ceauşescu, cei care atacă ţara şi libertatea câştigată. Şi cum acestea trebuiau apărate, populaţia a fost conjurată să rămână la pândă, cu arma în mână, pe străzi. Aşa s-a scris fila sângeroasă a contrarevoluţiei care a început după fuga lui Ceauşescu.
Spaima de a pierde puterea în favoarea unui grup concurent (de exemplu, Verdeţ-Vlad) ar putea fi însă o pistă falsă. Desfăşurarea evenimentelor ne arată că „teroriştii” (acele forţe obscure care trăgeau când trebuie, unde trebuie şi în cine trebuie) acţionau toatal în direcţia instalării la putere a grupului Iliescu-Brucan-Militaru. Moscova nu lăsa să-i scape situaţia de sub control.
“Eu circulam prin oraş tot timpul, de la MApN la Televiziune şi viceversa. Se creaseră baraje pe toate arterele de circulaţie, dar nu ne deranjau. Ne opreau, li se spunea cine suntem. Erau mai toţi băieţi tineri care zi şi noapte stăteau pe stradă. Şi când auzeau cu cine au de-a face, ne salutau şi ne dădeau drumul. Cu ce ne împiedica treaba asta? De ce Armata trebuia să fie împiedicată de aceste baraje? Păi, oamenii aceştia sunt chiar utili.”
Ion Iliescu despre filtrele rutiere făcute de civili în decembrie 1989
400 de oameni au murit în perioada 24-31 decembrie 1989. Dintre aceştia, 257 erau civili, iar 143 – militari.
Gărzile Patriotice, conduse de FSN prin televizor
După Armată şi civili, cel de-a treilea nucleu care a făcut prăpăd în zilele Revoluţiei a fost reprezentat de Gărzile Patriotice. Acestea erau cunoscute, pe vremea lui Ceauşescu, sub titulatura bombastică de „braţul înarmat al Partidului Comunist Român”. Erau formate din muncitori proveniţi din uzinele de pe tot cuprinsul ţării. Aveau uniforme speciale de un verde-închis, văzute la tot pasul, prin oraşe, în timpul Revoluţiei. La intervale de timp, grupele de muncitori mergeau în poligoane pentru trageri.
Securistul Nicolae Cămărăşescu (primul din stânga), care avea să se „remarce“ la Mineriada din iunie 1990, a fost reţinut, în decembrie 1989, alături de fratele său de către un miliţian şi un luptător în Gărzile Patriotice (cel cu cască şi mustaţă)
Alexandru Petriceanu, unul dintre ultimii şefi de Stat Major la Gărzile Patriotice, spune că numărul membrilor acestor gărzi ajunsese în 1989 la trei milioane! Armamentul pentru instrucţie era 30% în întreprinderi, 70% în unităţile militare. Muniţia se afla la unităţile militare şi se lua cu ordin pentru trageri. Astfel, Gărzile Patriotice erau, înainte de Revoluţie, în subordinea Partidului Comunist Român, dar depindeau de resursele Armatei.
Lunetişti şi puşti speciale
Pregătirea acestor luptători era precară. În perioada 17-22 decembrie au fost folosiţi ca forţă de represiune: la Timişoara au fost trimise garnituri de trenuri pline cu membri ai Gărzilor Patriotice din Oltenia. La Bucureşti au fost chemate la Universitate, în seara de 21 decembrie, unităţi de Gărzi Patriotice de la IMGB.
După fuga lui Ceauşescu, Gărzile Patriotice au pactizat şi ele cu poporul. Mai mult de atât, s-au implicat în acţiuni armate, au executat misiuni haotice, filtre rutiere, unde au tras fără judecată în oameni nevinovaţi, s-au plasat pe acoperişurile clădirilor, sporind suspiciunile că teroriştii acţionează pretutindeni. Gărzile Patriotice aveau puşti cu lunetă în dotare şi câte un lunetist în fiecare brigadă. Şi dispuneau de puşti speciale cu calibrul de 5,6, diferite de AKM-urile Armatei. Pe seama acestor sunete de armă, pe care cei care au făcut armata le-au identificat ca fiind diferite de cele obişnuite, s-a brodat mult, persistând şi acum ideea că s-a tras cu o multitudine de tipuri de arme inexistente în România.
Ziarul „Adevărul” a prezentat mai multe cazuri în care membrii Gărzilor au împuşcat mortal cetăţeni. La Bucureşti, la Buzău sau Brăila, Gărzile Patriotice au făcut ravagii. Cine a avut interesul ca această masă de oameni înarmaţi şi neinstruiţi să fie pe străzi în acele zile? Acelaşi Front al Salvării Naţionale, care a făcut apel şi la cetăţeni să iasă pe străzi.
Corneliu Pârcălăbescu a fost numit comandant al Gărzilor Patriotice la nivel naţional în data de 15 decembrie 1989, în locul colonelului Ghenţei. El a rămas în funcţie până pe 6 februarie 1990. Pârcălăbescu a prezentat Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 ordinul de zi numărul 1, din 22 decembrie 1989, prin care ordona unităţilor de Gărzi Patriotice să asigure paza armată a obiectivelor vitale din ţară. Ordinul venea de la Frontul Salvării Naţionale.
Ultimul punct al ordinului spunea că statele majore ale Gărzilor Patriotice trebuie să urmărească mesajele transmise de FSN prin televiziune şi radio şi să acţioneze conform indicaţiilor primite prin aceste mijloace de răspândire a informaţiilor. Un ordin criminal care a pus la dispoziţia FSN o masă enormă de oameni înarmaţi. Ordinul a fost dat în seara zilei de 22 decembrie 1989, când termenul „bande teroriste” deja fusese impus prin diversiunea televizată coordonată de grupul Iliescu-Militaru-Brucan.
500 de mii de cartuşe de infanterie au consumat unităţile de Gărzi Patriotice, în toată ţara, în timpul Revoluţiei.
„Nimeni din Armată n-a fost erou”
Atitudinea generalului Ştefan Guşă în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 a fost demnă, însă nu poate face din el un erou. Guşă a fost unul dintre generalii trimişi de Ceauşescu la Timişoara pentru a reprima masele revoluţionare. Între 17 şi 22 decembrie 1989 au murit, în oraşul de pe Bega, 92 de persoane.
Colonelul în rezervă Petru Marchiş (care a fost alături de Guşă la Timişoara) punctează în problema eroismului unor cadre militare la Revoluţie: „Nimeni din Armată n-a fost erou. Şi pe Gheorghe Trosca, şeful de stat major al USLA, ucis la Ministerul Apărării, încearcă unii să-l facă erou. Dar Trosca n-a fost erou. La Timişoara, pe 20 decembrie, a fost lucrat un document în baza căruia urma să fie ocupată Opera. Să se intre în Operă şi să fie arestaţi toţi manifestanţii. Şi USLA lui Trosca trebuia să intre şi să ocupe Opera. Păi, aşa? Ai fost erou că te-au împuşcat ăştia în faţă la minister?”
Ordinul de zi nr. 1 din 22.12.1989
Colonelul Corneliu Pârcălăbescu
În cugetul şi simţirea cadrelor active şi în rezervă şi a maselor de luptători ai Gărzilor Patriotice a fost profund imprimată misiunea lor patriotică de a participa activ, împreună cu Armata, cu întregul popor, la apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii patriei, împotriva oricărei agresiuni din afară. În conştiinţa lor nu a existat niciodată ideea de a acţiona, la ordinul dictatorului Ceauşescu, împotriva poporului, a idealurilor sale de libertate şi dreptate socială.
Pe baza hotărârii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ordon:
1. Începând cu această dată, statele majore şi Gărzile Patriotice se află în stare de alarmă de luptă şi vor participa cu întregul efectiv şi cu toată capacitatea de luptă la înfăptuirea şi apărarea cuceririlor Revoluţiei poporului pentru răsturnarea dictaturii ceauşiste.
2. Subunităţile şi luptătorii Gărzilor Patriotice vor asigura paza şi apărarea întreprinderilor, instituţiilor, a tuturor obiectivelor vitale, contribuind la crearea condiţiilor necesare desfăşurării normale a activităţii economico-sociale.
3. În toate cazurile când situaţia impune, subunităţile de Gărzi Patriotice se vor integra în dispozitivele unităţilor militare şi vor acţiona în subordine şi în strânsă cooperare cu acestea pentru descoperirea, capturarea sau nimicirea bandelor teroriste.
4. Subunităţile de Gărzi Patriotice special destinate vor acţiona împreună cu organele de Miliţie pentru menţinerea sau restabilirea ordinii publice, controlul circulaţiei, paza şi apărarea avutului obştesc şi a celui personal, respectarea întocmai a decretelor şi a măsurilor stabilite prin hotărârile Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
5. Subunităţile de Gărzi Patriotice destinate în sprijinul grănicerilor, iar la nevoie şi altor forţe, vor participa activ împreună cu aceştia pentru a zădărnici încercările unor grupuri şi bande teroriste înarmate de a pătrunde pe teritoriul nostru naţional sau de a scoate din ţară bunuri materiale şi valori culturale.
6. Subunităţile sanitare ale Gărzilor Patriotice vor acorda sprijinul necesar instituţiilor medicale teritoriale pentru strângerea, acordarea primului ajutor răniţilor şi transportarea celor care au nevoie de asistenţă medicală de specialitate la unităţile de resort.
7. Statele majore judeţene vor raporta imediat la Statul Major Central al Gărzilor Patriotice despre apariţia unor evenimente deosebite pe teritoriul din raza lor de responsabilitate, iar ulterior despre măsurile întreprinse şi rezultatele obţinute în îndeplinirea misiunilor stabilite Gărzilor Patriotice
8. Statele majore şi grupele operative constituite vor lua măsuri pentru ascultarea şi vizionarea emisiunilor de radio şi televiziune în care se transmit hotărâri, decrete şi alte acte normative emise de Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi celelalte organe centrale ale noii puteri de stat, informând operativ toate efectivele de luptători şi mobilizându-i să acţioneze cu toate forţele, cu dârzenie, curaj şi răspundere patriotică pentru aplicarea riguroasă a prevederilor acestora în toate judeţele, în municipiul Bucureşti şi sectoarele acestuia, în toate localităţile, întreprinderile şi instituţiile.
ŞEFUL STATULUI MAJOR AL GĂRZILOR PATRIOTICE
Colonel Corneliu Pârcălăbescu
16 Thursday Jun 2011
Posted muzica mea, nostalgia
in16 Thursday Jun 2011
Posted din ziar
inTags
adevărul, aer cu diamante, cantece de trecut strada, florin iaru, innebunesc si-mi pare rau, misterele revolutiei, poeme alese
Florin Iaru povesteşte cine şi cum l-a scos de la Jilava şi deplânge degradarea României, care se reîndreaptă cu viteză ameţitoare spre anormalitate.
Florin Iaru a fost în „grupul Jilava” pe 21 decembrie 1989, experienţă descrisă, pe larg, în episodul de ieri din „Misterele Revoluţiei”. Bătut cu bestialitate, poetul diabetic a cochetat cu deznădejdea după gratii şi a fost eliberat la intervenţia expresă a lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Florin Iaru susţine că Revoluţia, câtă a fost, s-a pierdut odată cu apariţia lui Ion Iliescu la Televiziune şi că România se află, de atunci, într-un permanent proces de schilodire morală, întrerupt doar între 2004 şi 2008, la apariţia unor oaze de normalitate.
Mulţi dintre cei alături de care a ieşit în stradă în iarna aceea nu mai trăiesc în această ţară. Mai trec uneori pe aici, nu prea des, şi pleacă fără să o recunoască. Florin Iaru mai zăboveşte. Ultima oară a vrut să fugă pe 22 decembrie 1989. Era pudrat, să-şi acopere vânătăile, încerca, discret, poate chiar naiv, o deghizare. Când a ieşit pe uşă, chiar atunci, a căzut Ceauşescu.
„Adevărul”: Cum ai ajuns la Jilava?
Florin Iaru: Seara, pe 21 decembrie, la Jilava m-au ajuns durerile, pentru că de la adrenalină loviturile nu te dor imediat, dar cu trecerea timpului…. M-am pus pe jos, nu mai puteam. Pictorul Ion Dumitriu îşi îngrijea piciorul tăiat. La Jilava era o cămăruţă mică în care erau deja 50 de oameni. Tot aduceau, tot aduceau! În noaptea aia au adus la Jilava peste 2.000 de oameni. Am stat aşa până trece unul: „Care eşti bă, Iaru?” Am tăcut. Iar mă caută… Iar mi-o trag ăştia. Pe mine, în buletin, mă cheamă Râpă, asta mi s-a părut
curios…
Ce s-a întâmplat?
De fapt, prietenii mei Ioan Groşan şi Eugen Suciu au apelat la D.R. Popescu, au intervenit şi i-au zis: „L-au prins pe Iaru, nu-ţi cerem să-l scoţi, dar nenorocitul are diabet, măcar să-şi facă injecţia”. D.R. Popescu a pus o pilă pentru mine la un general. Mă căutau pe acolo. Şi pe la ora 12 noaptea ne-au dus în celulă, la drept comun. Şi acolo, ce ciudăţenie! Toţi deţinuţii de drept comun s-au ferit de noi ca de ciumaţi. Ca să vezi cum merge vestea. Le stricasem ploile! Făcusem dezordine în închisoarea lor! Şi la unu noaptea, iar: „Care eşti, bă, Râpă? Hai, la anchetă, la comandant!” De fiecare dată când numele meu era pomenit, mă apuca jalea. Mă gândeam că o să stau în capul listei la împuşcaţi.
La comandant aşadar…
Comandantul mă ia, dar nu chiar aşa cum credeam. Se vedea că era într-o poziţie extrem de nesigură. Faţă de duritatea celor cu care ne întâlniserăm la ora 12.00, pe Calea Victoriei, era o mare schimbare de atitudine. Tot aduceau, nene, prizonieri, ceea ce însemna, atât cât puteam judeca şi eu, că în Bucureşti se întâmplă ceva. Îi explic acelaşi lucru: am fost, tovarăşe comandant, aşa, aşa, dar de semnat cu Ceauşescu, că mă puseseră să semnez că am strigat „Jos Ceauşescu!”, nu semnez. „Iarule, îl cunoşti pe generalul cutare?”Da, zic eu, la bluf. „Hm, mare noroc ai! A dat ordin să te eliberăm!” Şi mă scoate. Am ieşit eu şi sculptorul Vasile Gorduz. Înţeleg că în noaptea aia au venit la Jilava şi Varujan Vosganian, şi Horia-Roman Patapievici. Au fost mulţi, slavă Domnului, că au venit.
Cine era generalul?
Jur că nu ştiu! Jur!!! De unde să ştiu?! Am zis şi eu că îl cunosc.
Era acelaşi la care apelase D.R. Popescu?
Se poate, dar jur că nu ştiu. D.R. Popescu a refuzat să-mi spună vreodată, să comenteze. În fine, ne scoate şi ajungem la o Salvare, din aia veche. Salvarea era pardosită cu sânge. Era toată numai sânge pe jos. Şi ne duc, ne duc, ne duc la mama dracului, şi ne lasă în faţa Cimitirului Bellu. Zice: „Acuma vedeţi ce faceţi, că dacă e, tot la noi vă aduce.” Atunci am făcut cunoştinţă cu sculptorul Gorduz – Eu sunt cutare, eu sunt cutare… Trece un taxi şi mă ia, mă duce unde aveam nevoie, la Bucur Obor. Şi toată piaţa aia era plină de sticlă spartă. Mai târziu am aflat de la Călin Angelescu că i-au urmărit cu tancurile până acolo. Era deja patru dimineaţa. Taximetristul zice: „Nu-mi daţi niciun ban, alerg prin tot oraşul şi îi iau pe toţi de unde pot”. Blocul tremura, urla Europa Liberă! Deschide o vecină: Ce se întâmplă, tovarăşi? „Nu ştiu, nu ştiu, că eu vin de la Jilava”. Asta e, dragă Andrei, toată Revoluţia mea.
Florin Iaru
Când s-a pierdut Revoluţia?
În 22 decembrie, după-amiaza, la ora 5.
Iliescu?
Da. La ora 4 după-amiaza, mulţimea striga deja „Fără comunişti!”
Unde e taximetristul care v-a dus atunci prin Bucureşti?
Nu ştiu.
Parcă au intrat în pământ oamenii ca el.
Parcă. Oamenii erau ieşiţi, oricum, dintr-o mare frică.
Frica v-a unit?
Nu! Nu frica! Ne-a unit curajul! De-aia au şi ieşit oamenii în 22, pentru că s-a tras în Bucureşti. Ceauşescu, la ora 5 după-amiază, era la Târgovişte. Ce face un comandant de unitate când are un astfel de prizonier? Dă telefoane, înştiinţează Marele Stat-Major şi Ministerul Apărării. Ministerul dă un comunicat: dictatorul este prins, este sub pază. Dacă se întâmpla aşa nu se trăgea niciun foc.
A urmat contrarevoluţia.
Când poporul a strigat „Fără comunişti!”…
S-au speriat.
Da, s-au speriat, au împărţit arme la oameni, a fost suficient un foc. Este teoria micului haos. Asta e tot. Şi atunci am avut un salvator. Şi eu am crezut în Iliescu. De unde să ştiu că l-au prins pe Ceauşescu? Nu ştia nimeni. Pe 23 a fost văzut, pe 24 a fost văzut în altă parte a ţării. De unde să ştiu eu? Şi din băieţii care trebuiau răsturnaţi, au devenit salvatorii României!
Fără neveste, fără copii
Când v-aţi dat seama de ce s-a întâmplat?
Pe 12 ianuarie, când cu Dumitru Mazilu pe tanc şi scoaterea în afara legii a Partidului Comunist. Am şi scris un articol în revista „22″ – Poporul era să fure revoluţia Securităţii. S-a bucurat de un mare succes!
Deci, asta a fost Revoluţia.
Pentru mine, da. În rest, am fost la Radio, la Televiziune, ce a făcut toată lumea, dar mai greu, că eram negru, bătut, nevastă-mea, fosta nevastă, rămăsese cu gura căscată. Să-ţi spun câteva amănunte foarte haioase: când am ajuns acasă, mi-am ras imediat barba şi m-am pudrat. Eram hotărât să fug din ţară. Am sunat întâi la familia lui Ion Dumitriu: „Aflaţi că e în viaţă, trăieşte şi poate se va întoarce”. Apoi l-am sunat pe Călin Angelescu, pe la 5 dimineaţa a răspuns nevastă-sa, că nu e acasă, că nu ştie unde e. I-am lăsat mesaj codificat: „Spune-i să schimbe lamele vechi cu unele noi şi să pună o haină mai groasă pe el, că vine iarnă grea”. Voiam să-i transmit să-şi radă barba şi să-şi înlocuiască haina militară cu altceva, fiindcă alea sunt elemente de recunoaştere. A înţeles, domnule! Dimineaţa mă trezesc cu alde Călin la mine, ras, tuns şi frezat, cu paltonul lui bunică-su pe el. Şi în clipa aia, când să fugim, a căzut Ceauşescu. Aveam 4.000 de lei la mine în buzunar. Îmi lipseau din inventar, de la editură, mă rog. Călin era hotărât şi el. Zice: „Fugim pe la ruşi, pe sus, prin Ucraina. Hai să luăm trenul, undeva prin Moldova de Nord”. Şi în clipa aia, dictatorul a fugit şi…
N-aţi mai fugit voi.
Nu. Dar eram hotărâţi, orice ar fi fost. Era o chestie de viaţă şi de moarte. Dacă Nicolae Ceauşescu punea mâna pe situaţie, muream. Aveau toate datele mele, trebuia să dispar. M-am pudrat, îţi dai seama. Am cerut farduri, mi-am pus un fular, dar mai discret, să nu se vadă că mă ascund. ;
“Şi eu am crezut în Iliescu. De unde să ştiu că l-au prins pe Ceauşescu? Nu ştia nimeni.”
Cei mai buni au plecat din România
Până la urmă, oamenii care au ieşit în stradă v-au salvat viaţa.
Da.
Repet: unde sunt oamenii aceştia?
Peste tot.
Nu cred. Cred că au plecat, încă din 1990.
Aşa e, mulţi au plecat. După iulie ’90, prietenul meu Călin Angelescu a plecat în Olanda, mulţi au plecat. Au plecat cei mai mulţi.
Şi cei mai buni.
Da. Câţi au fost la revoltă? Trei-patru mii de oameni!
Revoltă?
Revoltă, că revoluţie e când învingătorii sângeroşi îşi lichidează victimele.
Din ăştia, revoltaţii, cei mai mulţi au plecat. Mulţi nu se revoltă pentru o lume mai bună, ci pentru ca lor să le fie mai bine. Poate că lor le-a fost mai bine.
Mulţi revoluţionari au indemnizaţii de la stat. E plin de impostori!
Oh, da, printre revoluţionari e plin de impostori! Ca peste tot în România unde se dă ceva. Eu nu mi-am luat niciun drept, mi s-a făcut ruşine. Poate aveam şi eu dreptul să primesc gratis abonamentul de televizor, eh… glumesc. Ah… mi-am luat drepturile şi am renunţat la ele în 1995 sau 1996. Sunt sănătos, sunt pe picioarele mele, fac tot ce vreau, trăiesc cum îmi place, ce să mai vreau?
În fond, oamenii nu s-au revoltat pentru a obţine, ulterior, aceste drepturi.
N-au ieşit pentru asta, dar să ştii că există şi o psihologie a luptătorului care nu are un scop mai îndepărtat.
Nu pot depăşi acest moment? Rămân blocaţi?
Nu pot, pentru că poporul era să fure revoluţia Securităţii, dar nu a fost să fie. Cred că securiştii au fost nişte găunoşi, dar când s-au prins că altcineva le face treaba, atunci au avut curaj.
Iartă-mă, nu tot ei conduc?
Iartă-mă, dar eu i-am ales?
Nici eu nu i-am ales.
Păi,i-a ales poporul, că i-a considerat salvatori. Când într-o ţară lipsa de cunoaştere e cea care votează, nu poţi să ajungi decât la rezultate greşite. Ticăloşii au făcut şi o nouă Constituţie, croită strâmb! Aşa au făcut-o: să slujească FSN-ul!
De ce nu aţi plecat în 1990?
Nu am crezut că nu se mai poate face nimic. Încă nu prinsesem o lume normală, ca atunci când devine anormală să plec.
Acum e o lume normală?
E puţin mai normală decât cea din 1990, dar care se anormalizează cu o viteză ameţitoare, fulgerătoare. E, într-un fel, paradoxul de care se servea Andrei Pleşu vorbind despre civilizaţia occidentală care nu trebuie să se teamă de răscoale, ci să se teamă de o pană de curent. Dacă există o pană de curent de 36 de ore în America, atunci America va regresa din punctul de vedere al civilizaţie cu cel puţin 200 de ani. În 36 de ore vor fi bătăi în stradă, crime, violuri, va fi un măcel cumplit, pentru că dispare autoritatea curentului electric.
A dispărut autoritatea în România?
Am să laud puţin mini-normalitatea, rămăşiţele de normalitate care au înflorit între 2004 şi 2008.
A fost şi intrarea în Uniunea Europeană.
Da, m-am simţit puţin mai demn. A fost bună intrarea asta.
Au plecat oamenii mai uşor, au trimis bani în ţară.
Când Spania a ieşit de sub Franco, Europa s-a umplut de spanioli săraci. Cât a durat asta? Cinci ani! Italia – la fel! Portugalia – la fel!
Hoţii şi proştii
Se vor întoarce şi în România?
Nu! Tocmai că nu! În ţările respective a existat o creştere naturală, o dezvoltare durabilă. Toate ţările astea au crescut, nu s-au înglodat în prostie. Nu au pierdut timp. Cine se duce acum în Spania îl laudă pe Franco: uite ce bine a făcut. Nu e adevărat! Când ţara a ieşit de sub Franco, Spania era ca în România. Altceva: Lisabona ieşită din dictatura lui Salazar arăta mai mizeră decât Bucureştiul ieşit de sub Ceauşescu! Dacă te duci acum acolo vei vedea o capitală minunată. Şi nu a fost nevoie de Partidul Comunist să se umple Lisabona de blocuri care sunt şi frumoase, şi comode, şi bine-făcute! De ce să legăm că totul s-a construit sub PCR?
Păi, asta e o prostie, să susţii că…
(se înflăcărează) Păi, este, dar tu nu vezi că asta e propaganda? De ce timp de 12-13 ani nu au făcut nimic în România?
Pentru că s-a furat.
S-a furat, dar a fost şi prostie multă. Prostia e mai rea decât hoţia. Adu-ţi aminte de guvernarea Văcăroiu: se producea pe stoc. Duduiam pe stoc şi ne afundam în sărăcie!
Domnule Iaru, Florine, a fost mituit poporul. Şi mita a început la revolta asta nenorocită.
Exact. Lumea a crezut că poate să fenteze serviciul şi să fie plătită, să primească. E chestie de mentalitate. Şi să nu îţi închipui că oamenilor le place să muncească. Munca e un chin, o neplăcere! Viaţa, dacă nu munceşti, e foarte grea, dacă nu imposibilă.
“Eu nu mi-am luat niciun drept, mi s-a făcut ruşine. Poate aveam şi eu dreptul să primesc gratis abonamentul de televizor.”
Cine este Florin Iaru
– Numele său adevărat este Florin Râpă (Iaru este numele de fată al mamei sale).
– S-a născut la 24 mai 1954, la Bucureşti.
– Este reprezentant al generaţiei de poeţi optzecişti.
– A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
– A publicat, singur sau impreună cu colegi de generaţie: „Cântece de trecut
strada” (1981), „Aer cu diamante” (1982), „Înnebunesc şi-mi pare rău” (1990) sau „Poeme alese” (2002).
– Este unul dintre editorialiştii de succes ai ziarului „Adevărul” şi unul dintre cei mai apreciaţi intelectuali publici.
16 Thursday Jun 2011
Tags
adevărul, andrei craciun, cercul poetilor batuti la revolutie, florin iaru, misterele revolutiei
Florin Iaru, autorul volumului de poezie „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi editorialist la „Adevărul“, deschide cutia cu amintiri de la Jilava. Interviul acesta, deşi va ocupa două episoade din „Misterele Revoluţiei”, nu lămureşte niciun mister vechi de douăzeci de ani. Nu mai puţin important, el vine, totuşi, să îndrepte un adevăr istoric multă vreme ignorat: au avut şi poeţii, aşa cum sunt ei, revoluţionarii lor.
Iată-l, de pildă, pe Florin Iaru, care pe 21 decembrie a fost săltat dintre protestatari şi dus la Jilava. Au dat în el, l-au bătut ca pe un sclav, iar el, ca orice intelectual cât de cât respectabil, nu se gândea decât la ochelari, să nu-i spargă, Doamne fereşte!, să nu se întâmple vreo nenorocire. Pe Florin nu-l cheamă, de fapt, Iaru; îl cheamă Râpă. Iaru e aşa, un nume de semnat volume şi articole, iar pe noi, acum, poetul ne interesează mai mult, căci el, poetul, a văzut decembrie 1989 cu alţi ochi, mai antrenaţi pentru faptul mărunt, dar nu divers. E multă, adorabilă, naivitate în revoluţia poeţilor, dar e şi mult curaj. În iarna acelui sfârşit de lume a înţeles Florin că nu există eroi între oameni obişnuiţi, că există doar oameni care brusc uită că nu sunt eroi. Despre Iaru s-a spus chiar că a fost cel mai talentat dintre optzecişti şi e posibil să fi fost aşa. În prezent, are în vedere rescrierea Constituţiei. Are ambiţia asta – măcar să fie scrisă bine.
„Adevărul”: Cum a fost cu Revoluţia?
Florin Iaru: Hai să-ţi spun. Îţi spun, dar de unde s-o iau? O iau de duminică, 17 decembrie. M-a sunat un prieten, poet şi el.
Poet, poet, dar de unde ştia? Din Timişoara te-a sunat?
Nu, din Bucureşti. Eram acasă cu prietenul Călin Angelescu, care muncea ca cărător la Editura Cartea Românească – să nu schimbi, lasă cu cacofonie, că e mai bine! – , iar eu eram magazioner la Editura „Cartea Românească”. Noi aşa, ca oameni, mai pierdeam timpul, mai mergeam pe la Stelică Tănase, discutam cu el politică. Ţin minte că i-am dus, odată, un compostor care căzuse din tramvai!
Ce naiba a făcut cu el?
Eu ştiu?! L-a aruncat, cred! I l-am dus fiindcă aşa mi s-a părut mie interesant. Stătea la bloc, dar nu stătea rău deloc… Stătea Stelică binişor la bloc. Eh, şi ziceam că din noiembrie, de când a căzut şi Germania Democrată, mi-am dat seama că va pica şi la noi. În urmă cu doi ani de zile, în ’87, nu mai aveam nicio speranţă. Prin 1986-1987 mi se părea că voi ieşi la pensie magazioner la editură. Viaţa mea se terminase. Toate socotelile cu viaţa erau încheiate. Şi cu viaţa literară, la fel! Nu credeam să mai public vreo carte. În 1984 am fost interzis.
O boală lumească
De ce?
Nu aş putea să spun. Nu am nimic cu adevărat politic sau asta… Eu scriam ce îmi trecea prin cap.
Probabil că nu îţi trecea bine prin cap.
Probabil.
Câţi ani aveai în ’84?
Aveam 30 de ani.
La 30 de ani erai, deja, periculos?
Publicasem două cărţi şi asta a fost tot. Gata! Eu mai aveam una pregătită.
În ’84, ca în Orwell…
Da.
Mai aveai gata tot o carte de poezie?
Păi, poezie, că poet sunt şi acum.
Ce înseamnă să fii poet?
Poet înseamnă să gândeşti poetic. Sunt oameni care sunt poeţi, deşi nu scriu poezie. În niciun caz nu înseamnă să fii cu capul în nori.
Nu contează valoarea literară, poeţi sunt şi ăia proşti, şi ăia buni!
Dacă gândesc poetic, da! Dragostea pentru poezie e o chestie ciudată, e ca o boală lumească de care nu eşti prea mândru. Spune-i unei fete că eşti poet, şi o să vezi cum fuge aia: „Lasă-l, mă, că e poet!”.
Să depăşim poezia, să revenim, totuşi, la Revoluţie: 17 decembrie, magazionier la Cartea Românească.
Da. Beam o bere sau un vin cu Călin şi sună telefonul. „Bă, a început! La Timişoara!”Am pus mâna pe telefon şi cu greu am prins un prieten din Timişoara. Zice: „Nu pot să vorbesc”. Zic: „Bă, e ceva acolo?” Zice: „E ceva, dar trebuie să închid”. Şi am ieşit pe stradă, numai doi eram, că dacă eram trei ne legitimau. Era plin de… dracu’ să-i ia, să-i pieptene. Am început să umblăm pe la prieteni – Bogdan Lefter, Magda Cârneci, Carmen Francesca Banciu. La mine venise să stea câteva zile scriitorul Petre Ilieşu din Timişoara. El avea o infirmitate şi venise să se trateze. Îl ţineam la mine în casă. Ce avea el nu prea se putea face în România şi trebuia să plece în Suedia. Urma să ajungă joi la Ambasada Suediei. I-am zis: „Poţi să stai până miercuri, că atunci se întorc nevastă-mea şi copilul, şi apoi te mutăm la Nicolae Prelipceanu şi la Denisa (n.r. – Denisa Comănescu, în prezent director la Editura Humanitas)”. Luni era deja altceva. Auzisem care e mersul, la Europa Liberă.
Revoluţia de iasomie
Şi ce ai făcut?
Ce să fac? Am făcut nişte ceai de iasomie. Eram patru-cinci oameni şi am discutat dacă se întâmplă ceva. Speram, dar de crezut nu prea credeam. Eram convinşi că vom muri cu Ceauşescu de gât sau că el va muri cu noi de gât şi e terminată povestea. Dar faptul că a doua zi mişcările au continuat, am mai vorbit cu nişte prieteni din Timişoara – ne-a încurajat. Toţi ne întrebau: „Voi ce faceţi?” E de mirare că puteam vorbi la telefon. Şi noi ce să facem?! Ieşim şase scriitori năuci, care nici măcar nu erau în Uniunea Scriitorilor – unul magazioner, unul profesor, unul pe la marginea societăţii… Ne iau ca pe nişte pui de găină! Problema nu era să ieşim, problema era să fim eficienţi. Repet: nu eram nici în Uniune, la scriitori, nu aveam niciun fel de protecţie.
De ce?
Partidul blocase accesul tinerilor scriitori, pentru că, la ultimul Congres, Uniunea nu respectase indicaţiile Partidului. Au dat în Partid cât se putea da, că dacă ziceai împotrivă ieşeai practic din societate. Pe Ana Blandiana o blocaseră mulţi ani şi i-au dat drumul în ’89, ca să arate că nu era chiar aşa rău aici, la noi. Ce să mai vorbim de Dorin Tudoran, care a fugit, că nu mai avea încotro.
Nu ţi-a trecut prin cap să pleci?
Unde să plec? Unde?!?
Să fugi, să evadezi.
Cum să fug cu soţia şi copilul? Cum şi unde? Era o nebunie, da, o nebunie! Nebunia puteam să o fac doar eu. Şi eu cam ştiam ce e pe graniţă. Trebuia să trec înot Dunărea, să mai alerg vreo zece kilometri prin Serbia, că altfel ne dădeau înapoi. Când ajugeai la Severin, te săltau, nene! Fugeau doar cei care aveau rude acolo, care ştiau, şi care aveau călăuză, şi multe călăuze i-au dat în gât. Şi ca să fugi trebuia să ajungi undeva, să ai ceva. Eu nu aveam un dolar! Eram magazioner, magazioner, înţelegi? Ieşi din ţară şi ce faci?
Intelectualul fără puţin popor
Ca să fugi, în primul rând trebuia să te gândeşti că ai putea fugi. Te-ai gândit?
Nu, domnule, asta e! Nu voiam să fug, voiam să trăiesc în ţara asta normal, să fiu şi eu un om în România. În definitiv, ce era aşa greşit? Poate era greşit. Bun, şi ne-am întâlnit luni şi am zis: dacă vedem că se întâmplă ceva, să fim acolo, să fim mai mulţi. Ceauşescu era plecat în Iran. Şi povestea de la Timişoara a crescut, a tot crescut. Marţi seara, când vorbisem cu Călin, când eram un pic pregătiţi, ne-am dat seama că intelectualul fără puţin popor e ca nunta fără lăutari, ca bărbatul fără mustaţă, ca pantalonii fără genunchi, adică nu are nicio putere. Masa dă putere, că masa impune. Aveam nişte cazuri de scriitori care se revoltaseră. Îi umflaseră şi îi bătuseră… Pe Nicolae Velea l-au bătut de i-au spart dinţii, l-au desfigurat, a rămas fără dinţi, i-au spart, că a protestat. A zis că Nicolae Ceauşescu e un idiot! Aşa a zis bătrânul Velea. Sigur că i-au pus dinţii după aia, placă, frumos, dar aşa rău l-au bătut. Eram fiii ploii. O să spui că e totuşi un calcul meschin, dar nu e. Ne puneam problema de eficienţă, să ajungem undeva, să ieşim dracului din căcat, rahat, cum vrei să-i spui. Marţi seara am mers la Uniunea Scriitorilor să vedem câţi dintre prietenii noştri sunt… Eram pâş-pâş pe la masa lui Jebeleanu, la care Jebeleanu stătea tot timpul cătrănit pe securiştii de la Uniune. Şi altul: „Să vă fie ruşine, oamenii mor la Timişoara şi voi beţi! Să fiţi ai naibii! Îi lăsaţi pe fraţii voştri să moară!” Nasol, dar asta e situaţia. Societăţile secrete… Acum râd, dar eram vai de mama noastră, nişte amărâţi.
“Fără discuţie, 21 decembrie 1989 a fost ziua cea mai importantă din viaţa mea. Nu mi-e ruşine: copiii mei au cu ce se mândri. Am ieşit în stradă, am făcut şi eu măcar atât.”
„Şi au început să dea, nene, cu bocancii militari…”
Florin Iaru a trăit fuga Ceauşeştilor ca un om liber Foto: reuters
Pe 21 decembrie ce-ai făcut?
Miercuri, 20, eram tot cu Călin Angelescu. Şi-l vedem la televizor pe Ceauşescu, care ţine celebrul discurs împotriva Timişoarei, cu măsuri dure. Şi am văzut la televizor un colţ de covor întors. N-am văzut întreg Comitetul Central, erau nişte tipi pe care nu-i văzusem în viaţa mea. Noi nu ştiam cine conduce, le ştiam numele, dar nu îi văzuserăm niciodată, ca în poveste. Ceauşescu părea nesigur. Gata! Ăsta emite dintr-un buncăr! Ieşim afară – nimic! A doua zi, dimineaţa, am plecat spre serviciu.
Unde aveaţi sediul?
Aveam pe Nuferilor, actuala Berthelot, lângă Secţia 2 de Miliţie, foarte aproape de Sala Palatului. Eram ruşinaţi că marele Bucureşti, oraşul miticilor, nu mişca. Noi nu ne simţeam mitici, dar nu ne simţeam nici eroi. Te rog să mă crezi că nu există eroi între oamenii obişnuiţi, există nişte oameni care brusc uită că nu sunt eroi, asta se întâmplă. Şi vedem o mare de pancarte: „Vom înfăptui neabătut!”; „Jos duşmanii de clasă!”. Mi s-a urcat sângele la cap! „Căline, du-te tu şi vezi ce e în oraş!”. Eu aveam de făcut un inventar. Se auzea tare discursul, apoi vuietul, brusc se întrerupe, celebra întrerupere. A căzut, s-a întâmplat ceva! În clipa aia s-a terminat inventarul meu. Aveam o geacă de camuflaj, luată de la Vânătorul şi Pescarul Sportiv. Aia mi-a fost şi de ajutor, că m-a ajutat la bătaie. Am pornit în fugă, eram singur. Călin, am aflat după aceea, s-a întâlnit cu Carmen Francesca Banciu şi cu Magda Cârneci, şi Carmen Francesca a trecut de miliţieni cu copilul în braţe, s-a dus cu copilul în braţe, hotărâtă şi ea. Domnule, nişte fete… jos pălăria! Şi alerg, alerg, alerg, pe drum ne întâlnim cu fraţii Roncea, care şi ei aveau acelaşi drum – „Hai, fraţilor Roncea!”. Ne mai întâlnim şi cu două mari personalităţi, un profesor universitar şi un scriitor – „Unde mergeţi?” „La radio, să dăm o declaraţie de adeziune cu Ceauşescu”. „Păi, acum?!”.
S-au dus şi au dat-o, nefericiţii! Eu am alergat şi am ajuns în Calea Victoriei. În dreapta era actualul magazin Bucureşti, în stânga – Calea Victoriei, spre actualul sediu al Grupului pentru Dialog Social – toată lumea ştia că era pregătit pentru Nicu Ceauşescu. Şi cum intru, văd uslaşii. Ăia se uită la mine: „Încotro, băi?” Prost şi eu, răspund: „În piaţă, să manifest şi eu”. Uslaşii: „Du-te, bă, de aici! Marş!” În clipa aia, în care sângele îţi clocoteşte în cap şi în picioare, mintea mai uită puţin de frică.
Fraţii au nevoie de un avocat
Ţi-era frică rău?
Trebuie să spun: starea generală a României 1980-1990 a fost de frică, o frică zilnică. Când întorc capul să mă retrag, ce văd? 100 de oameni cu un steag arzând, oamenii făcuseră o gaură de foc în steag. M-am dus la ei, ne-am luat de mâini şi am pornit spre uslaşi, i-am împins şi – ce să vezi! – i-am învins! Am început să strigăm: „Vrem guvern, guvern democrat, guvern al poporului!”, care era un slogan luat din „Setea” de Titus Popovici, era un slogan prin care comuniştii voiau să-i dea jos pe capitalişti. Oamenii ne priveau din balcoane – „Veniţi cu noi!”, urlam, – dar oamenii nu veneau. Nenorocirea mea – că eram în primul rând, în mijlocul coloanei. Şi am început să-i împingem pe uslaşi, i-am dat înapoi. Brusc apare dintre ei un tip înalt, cu căciulă brumărie. „Staţi aşa – zice – ce vreţi?” Eu: „Fraţilor, avem vreun avocat printre noi?” Mulţimea – nimic, tăcere de moarte. Eu ce m-am gândit: avem un avocat, ştie Constituţia, şi cu Constituţia în mână poate putem să facem ceva! „Bine – zic – dacă nu avem un avocat, o să vorbesc eu”. Mai târziu am aflat că acest personaj era generalul Bucurescu. Ţanţos ca un cocoş, m-am înfipt în el: „Vrem să ne spunem nemulţumirile, vrem să se termine dracului cu astea!”. Ăla ne privea cu milă şi în spatele lui unul mai mărunţel tot cu o căciulă de astrahan. Mi-a zis Călin Angelescu: „Bă, ăla e Ceauşescu”. Când colo – era Postelnicu. Semăna puţin, de departe, cu Ceauşescu. Ne-am luat de mână. Între timp, de pe trotuar, intră şi mă ia de mână bunul meu prieten, pictorul Ion Dumitriu. Mi-a spus mai târziu: „Bă, Florine, am stat pe margine, mă ştii”. Era un om de o cuminţenie mare, voia să-şi vadă de viaţa lui, nu s-a revoltat. Mi-a zis: „Mi-a fost ruşine, Florine, că stăteam pe margine”. M-a luat de mâna dreaptă, în stânga îl aveam pe Călin Angelescu. Aşa că am fost şi trei intelectuali în rândul maselor, în faţă, nu aşa cum se spune că intelectualii nu au făcut nimic. Iar şapte rânduri mai în spate era şi amicul meu Ioan Groşan. Am fost câţiva în trupa aia, cam ca proporţia de intelectuali la poporul român. Şi au durat tachinările astea, că am dansat „Hora Unirii”, „Hai să dăm mână cu mână”, am făcut tot. Şi am mai spart o dată zidul de uslaşi şi unuia dintre soldaţi i-a căzut arma. Am luat-o şi i-am zis: „Băiete, să nu tragi, uite, îţi dau arma…”.
Şi ce s-a întâmplat?
Şi urmează o chestie pe care unii o înţeleg mai puţin. Brusc, uslaşii s-au oprit, au pus scuturile jos, au încărcat armele şi au tras, au tras la patruzeci şi cinci de grade, de la doi metri. Gândeşte-te: între mine şi tine – doi metri. Toţi am fost pe burtă! Şi să vezi – minune! Ce nu observaserăm noi din cauza excitaţiei – din spate veniseră nişte camioane cu trupe, cu dube, au intrat în noi, pe toate părţile. Care au fost mai în margine au reuşit să scape. Pe noi, ăştia mai proştii, ne-au prins în colţul unde e acum Hilton. Şi au început să dea, nene, cu bocancii militari… Patru soldaţi mă ţineau de mâini şi de picioare. Mă răstigniseră! În clipa aia, când mi-am dat seama că mă prind, mi-am smuls ochelarii, să nu se întâmple vreo nenorocire! Băieţii ştiu cum să bată, sunt câteva locuri unde dacă dau… Te bat şi te umilesc, prima lovitură este în coaie, ca să te îndoaie, apoi îţi dau în capul pieptului ca să-ţi taie respiraţia. Mă învăţase un medic: „Dacă iei bătaie, strânge-ţi genunchii, înconvoaiă-te, şi corpul tău o să sufere mai puţin”. Am făcut aşa, dar tot m-au bătut de m-am căcat pe mine. Erau 20-25 de oameni bătuţi măr. Ne-au dus la Circa 1 de Miliţie, cu mâinile ridicate. Asta însemna că pentru noi viaţa se sfârşise. Era o linişte… Unul sângera, altul ofta. Numai am tras cu coada ochiului spre Ion Dumitriu, el a tras cu coada ochiului spre mine. Oare mai scăpăm cu viaţă? – gândeam. Şi aşa am stat zece minute.
“Patru soldaţi mă ţineau de mâini şi de picioare. Mă răstigniseră! În clipa aia, când mi-am dat seama că mă prind, mi-am smuls ochelarii, să nu se întâmplă vreo nenorocire! “
„Ştiam că o să intru într-o mică, uşoară, comă”
Cum era?
În bătaie îmi spărseseră insulina – două seringi şi o fiolă de insulină, pe care le aveam la mine. Eu ştiam că odată cu trecerea timpului, glicemia o să crească şi într-o zi-două o să intru într-o mică, uşoară, comă. Aşa se întâmplă. Am luat cuvântul: „Tovarăşe sergent, permiteţi să raportez!”. Nimic! Am stat cu mâinile la perete, au mai tot adus. Auzeam cum vorbeau la walkie-talkie: „Bă, ăştia nu se satură. Trimite-mi întăriri!”. Deci strada nu cedase. Asta a fost prima licărire de speranţă. Mai erau oameni la Piaţa Romană, erau în diverse puncte. Ne-au băgat după aceea într-un gang, tot cu mâinile sus. Când stai cu mâinile sus mai mult de o oră sau două, plămânii încep să refuze să mai respire, au dificultate. E extrem de dureros. Un puştan lângă mine: „Sunteţi student?” M-am simţit măgulit. Aveam barbă, dar, la vârsta aia, păream destul de puştan.
I-am zis: „Oh, nu, sunt mult mai bătrân…” Aud pe unul în spate: „Ăsta e, ‘tu-i mama lui!”. Şi primesc un şut în rinichi. M-am înmuiat ca o mămăligă. M-am scurs pe perete, în jos. Lovitura a fost din aia năucitoare. De fapt îl căutau pe Călin Angelescu, care avea şi el o haină de camuflaj ca a mea. Am luat şi bătaia în locul lui. Pe la ora cinci după amiaza m-au dus la anchetă. Unu’ zice: „Ăsta i-a condus!”. Ah, mi-am zis, futu-ţi mama mă-tii de băiat curajos, mi-a trebuit să conduc. Aiurea, n-am condus pe nimeni! Şi am dat de un locotenent, băiat tânăr, foarte OK. A închis uşile, zice cu binişorul: „Hai, spune, ce-ai făcut?” Eu: „Domnule, spun tot ce am făcut, dar un lucru nu am să spun, că, dacă eu scriu adevărul, mă împuşcaţi. Am să refuz să scriu că am strigat Jos Ceauşescu!”. El, mai mult decât OK: „Zi că nu ai mai găsit medicamente şi din cauza asta te-ai revoltat”. Eu am diabet – îi explicasem. Ne gândeam totuşi că ne duc la moarte, că ne duc în câmp şi ne împuşcă. Şi tot eu, ca să nu mai zici că poeţii sunt cu capul în nori: „Băieţi, dacă se opreşte maşina în mijlocul drumului şi ne scoate afară, să nu vă pună mama dracu’ să fugiţi toţi într-o direcţie! Fugiţi în cerc şi măcar unul o să scape! Ei au 26 de cartuşe” … sau câte au, că pe vremea aia ţineam minte. O să tragă rafală, dar unul o să scape! Şi ne-am învăţat numele, dacă unul scapă, să povestească…
Cine, mă rog, e Florin Iaru?
Îi mai ţineţi minte?
Nu prea.
V-aţi mai întâlnit cu ei?
Ah… era unul Sprânceană, mai era viitorul regizor Napoleon Helmis (n.r. – regizorul filmului „Nuntă în Basarabia”). Când i-am spus cum mă cheamă, zice „Fraţilor, ştiţi cine e cu noi? E scriitorul Florin Iaru!” La care ăia se uitau: „Fraţilor, cine p… mea e Florin Iaru?”. Aşa am ajuns la Jilava.
Nu vă ştia nimeni.
Păi, nici nu aveau de unde să audă de mine. De unde? Eram şi eu, acolo, un poet.
12 Sunday Jun 2011
Posted din ziar
inAici, niciodată, nici nu se va trăi bine, nici nu se va muri decent.
„În ultimii zece ani am pierdut trei milioane de oameni, mai mult decât în orice război”, supratitra „Adevărul” cu doar două zile în urmă. De aici trebuie plecat, căci acesta este începutul, mai exact începutul sfârşitului. Adevărul, multă vreme tăinuit, chiar acesta este: România este într-un război şi va pierde acest război cu ea însăşi, şi nu doar. Este o dramă, dar este şi o consecinţă a lipsei de logică şi onestitate în gestionarea resurselor, câte au fost.
Propaganda oficială, ca orice propagandă, poate deforma percepţiile doar celor oricum predispuşi la prostire. Aici, niciodată, nici nu se va trăi bine, nici nu se va muri decent (şi nu avem aici o simplă problemă de pesimism istoric).
Dincolo de cei care au confiscat pârghiile de distribuire a banilor celorlalţi, nu există decât o pătură de sclavi drogaţi, în diferite grade, cu iluzia libertăţii. Se va trăi cu furie, din disperare, şi se va muri de prea multă umilinţă şi suferinţă. Aşa este peste tot, omul este defect şi infectează mediul? Probabil, dar nu e numai atât. România nu este un caz excepţional, dar este cazul (dacă nu destinul) nostru, aşadar unic şi prioritar.
Câteva precizări se impun. Acesta este un război care face sau nu face victime umane, dar distruge mai trainic şi mai adânc – distruge umanitatea. Expunerea de motive pentru acest decisiv exod nu poate fi comprimată într-un articol de ziar. Doar o idee: din România evadează cei care nu vor să decadă din uman. Căci supravieţuirea, aici şi acum, este legată de compromisul cu animalul din fiecare. Legile sunt cele ale oricărei jungle – haite, prădători, sacrificarea celor ce nu se pot apăra.
Ierarhiile, politice, economice, culturale s-au trucat, se truchează sau se vor truca. Teleormanul nu este leagănul civilizaţiei româneşti, dar oferă o excelentă sinteză. Pentru o mai bună înţelegere, „cazul Dragnea” trebuie multiplicat de milioane de ori, şi tot nu va fi de ajuns. Niciun jaf nu se explică în afara mecanismelor de apărare. Iar românii curaţi, cei mai mulţi, din conformism sau din dezgust, preferă să abdice. Acest cadavru insuportabil care a ajuns România nu s-a putut naşte decât din nepăsarea noastră.
Un singur cuvânt: solidaritate. Nu vibrăm la imn, nu vibrăm la memorie, nu vibrăm la vechile, sigurele (poate chiar singurele) concepte care ne pot ridica în pragul statutului de om – dreptatea şi onoarea. Niciun sinucigaş nu-şi scrie ultimul bilet deplin împăcat. Milioanele de români care au scris, pe biletul doar-dus, „Adio, România!”, nu pot şi nu trebuie să fie judecaţi. Când nu există nicio soluţie colectivă, salvarea individuală devine cumplită, dar obligatorie. Închei cu aceste gânduri ale unui discret, dar groaznic de deştept, prozator din secolul XX: „Noi folosim un fel de geometrie semantică în care distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este un cerc închis”.
12 Sunday Jun 2011
Posted muzica mea, nostalgia
inTags