saved by the bell
16 Thursday Sep 2010
Posted filmele mele, nostalgia
in16 Thursday Sep 2010
Posted filmele mele, nostalgia
in16 Thursday Sep 2010
Posted din ziar, filmele mele, nostalgia
inLumea nu e o fortăreaţă fără ferestre, impenetrabilă la emoţiile autentice, şi nu, nu avea dreptate Erasmus – când nu sunt canalii, oamenii nu sunt neapărat imbecili.
Pot fi, de exemplu, Stanley Laurel şi Oliver Hardy, Stan şi Bran, nici canalii, nici imbecili, doar caragahioşi şi sinceri, ca începutul filmelor, pur şi simplu.
Multe decenii au trecut de la prima bătaie cu frişcă şi în tot timpul acesta lui Stan şi Bran li s-a făcut o enormă nedreptate. Rolul lor în istoria fericirii a fost bagatelizat, când nu a fost batjocorit. Stan şi Bran înseamnă cu mult mai mult decât degetele, jumătate dolofane, jumătate slăbănoage, amestecându-se în jocul acela care se povesteşte că a smuls zâmbete şi tiranilor. Iar Stan în tranşeele unui război sfârşit este o metaforă mai puternică decât ce au reuşit filosofii, prozatorii şi chiar poeţii secolului al XX-lea.
E greu de crezut, dar a fost o vreme când Stan era fără Bran, cum şi Bran era fără Stan. A fost, desigur, o minune ca primul să traverseze oceanul pentru a-l găsi pe al doilea, o minune a fost prietenia lor, deloc trecătoare şi foarte sentimentală, o minune au fost aceşti oameni jucându-se împreună în o sută de filme. Lăudat fie magnetul misterios care l-a atras pe un grăsan din Milledgeville, Georgia, Statele Unite ale Americii (proiecţionist, portar, vânzător de bilete şi manager al unui cinematograf, un grăsan poreclit, fireşte, Babe) de acel imigrant redutabil în vodeviluri!
Privindu-i, acum, cu brazii lor nedoriţi, catastrofali în arta transportului instrumentelor muzicale, ai sentimentul copleşitor că fericirea e un loc, totuşi, comun, că fericirea este aşadar recuperabilă, ca amintirile din copilărie.
Nu e fără importanţă că Stanley Laurel a fost un pescar atipic, că anestezia momeala pentru ca râmele să nu sufere prea mult, că obişnuia să crească raţe şi că în grădina lui, nu lipsită de o frumoasă nebunie, a încrucişat odată un cartof cu o ceapă.
„Ce este comedia? Nu ştiu. Ştie cineva? Putem să o definim? Tot ce ştiu este că am învăţat să stârnesc râsete şi asta e tot ce ştiu despre comedie”, spunea Stan şi nu există mărturii că Bran l-ar fi contrazis vreodată.
Privindu-i acum, cum stârnesc râsete din tot ce este mai simplu, mi se strânge inima, aşa cum se şi cuvine în faţa minunilor foarte umane.
* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 14.09.2010
12 Sunday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
adevărul, andrei craciun, bravul om prietenos, cancer, caracal, educatie, sistemul de invatamant, stupid people
Nu există nimic în afară de educaţie în stare să scoată această ţară din jeg, din mocirlă, din prezent.
Există ceva mai îngrozitor decât copiii arşi la ruleta românească a naşterii într-un spital public? Ceva mai teribil decât drama acelei femei din Caracal care s-a sinucis, de curând, spânzurându-se în baia unei garsoniere închiriate, fiindcă nu mai avea bani să-şi achite tratamentul după ce învinsese un cancer de colon? Spune o vorbă hidoasă în banalitatea şi în minciuna ei – „Lasă, că nu a murit nimeni de foame”. Ba da, o secretară la o şcoală din Caracal, cu un salariu de 800 de lei pe lună, s-a sinucis fiindcă nu mai avea bani să-şi plătească datoriile. A murit de foame, de frică, de disperare şi de silă. Învinsese cancerul, dar nu a putut învinge regimul bravului om prietenos. Aflând vestea, în aceeaşi zi, tatăl ei a făcut infarct şi a murit şi el. Această nenorocire nu va fi dezbătută de cei televizaţi, o subspecie tot mai răspândită, mai agresivă, mai lipsită de inteligenţă, de onestitate şi de sentimente.
Există. E o apocalipsă tăcută, ca orice boală incurabilă, pe lângă care trecem în fiecare toamnă. Există un izvor pentru toată această explozie de kitsch, de beizadele retardate, de moştenitori înavuţiţi până la pieire, de omoruri pe trecerile de pietoni, de clanuri care se joacă de-a mafia, de judecători-prostituate, de spitale-morgă. Toate, dar toate, pleacă de aici: de la educaţia mizerabilă care le este oferită românilor (şi pe care aceştia o acceptă ca pe o fatalitate şi, nu rareori, cu fudulie). Nu poţi să plăteşti un profesor ca pe un gunoier şi să te aştepţi ca şcoala să producă altceva decât gunoaie, cetăţeni fără conştiinţă şi fără direcţie.
Închideţi televizoarele, deschideţi ochii, priviţi în jur. S-a înmulţit turma primitivilor, neînvăţaţi să se spele, să voteze, să vorbească, să gândească, incapabili de solidaritate, în fond needucaţi să trăiască împreună după alte legi decât cele ale junglei.
Există o singură carte pe care se mai poate miza. Cartea. Nu există nimic în afară de educaţie în stare să scoată această ţară din jeg, din mocirlă, din manelism, din prezent.
Scuipaţi profesorii buni, adunaţi în sistemul de învăţământ, ca în recycle bin, pe cei de care nu e nevoie nicăieri, încurajaţi nulităţile şi, da, votaţi, în continuare, meltenii, derbedeii, pungaşii, curvele şi repetenţii. Cumpărăţi-vă diplomele, încurajaţi impostura, daţi şpagă! Doar aşa veţi da definitiv dreptate ticălosului răposat care vorbea despre „stupid people”. Şi la sfârşit să nu uitaţi să vă miraţi că nu merge nimic în ţara asta de rahat.
10 Friday Sep 2010
Posted muzica mea, nostalgia
in10 Friday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
alin iordache, andrei craciun, aurolac, david copperfield, holden caulfield, invierea, lev tolstoi, nehliudov, oliver twist, vania
Copilul era România întreagă, pe linia de tramvai pe unde trece istoria, plângând isteric fiindcă nu-i mai dă nimeni niciun ban.
Vania nu este unul dintre marii copii tragici ai literaturii, nu este unul dintre adolescenţii ei, teribili în tăria viselor lor. El nu este Oliver Twist, el nu este David Copperfield, el nu va fi niciodată inclus într-o programă şcolară, el nu este nici măcar Holden Caulfield. El apare la pagina 110 din „Învierea” lui Tolstoi, ca sub o lupă, judecat aşa de Prinţul Nehliudov, care tocmai descoperă câtă nedreptate încape pe pământ: „Ar fi destul să se fi găsit un om căruia să-i fi fost milă de el şi să-l fi ajutat atunci când pornise, împins de sărăcie, de la sat la oraş. Sau chiar după ce ajunsese în oraş şi când, după douăsprezece ore de muncă la fabrică, se ducea la cârciumă, târât de tovarăşii lui mai vârstnici -, ar fi fost destul ca măcar un singur om
să-i fi spus atunci: «Nu te duce, Vania, nu-i bine!», că băiatul nu s-ar fi dus. Dar nu s-a găsit niciun om căruia să-i fi fost milă de el, în timpul când trăia în oraş, ca un animal mic, tuns ca un arici, ca să nu facă păduchi. Dimpotrivă, de când era în oraş auzise de la meşterii şi de la tovarăşii lui doar că e deştept acela care bea, înjură, bate şi e desfrânat. Când, mai târziu, istovit de o muncă nesănătoasă, de beţie şi de desfrâu, îndobitocit şi fără judecată, el a intrat prosteşte într-un şopron ca să fure nişte preşuri de care nu avea nimeni nevoie, noi, nu numai că nu ne luăm sarcina să stăpânim pricinile care l-au adus în halul de astăzi, dar vrem să îndreptăm răul, osândindu-l tot pe el! E înspăimântător”.
Tolstoi a publicat „Învierea” în anul 1900. În 2000, într-un iulie canicular, pe străzile murdare ale Bucureştiului, un fotograf român a surprins un băiat gol plângând în hohote. Din tramvai, oamenii îl priveau cu scârbă. Fotografia a făcut înconjurul lumii, s-a aşezat pe primele pagini ale ziarelor şi a fost folosită ca argument pentru amânarea integrării României în Uniunea Europeană. Copilul acela gol, un aurolac desigur, fugise dintr-un sat de lângă Roman. În Bucureşti, din cerşit, mânca zece îngheţate pe zi. Acasă nu mâncase decât bătaie. A locuit prin canale, a fost tuns, şi el, ca un arici, ca să scape de păduchi. Numele lui este Alin Iordache, dar acesta este doar un detaliu. Copilul acela era România întreagă, pe linia de tramvai pe unde trece istoria, plângând isteric fiindcă nu-i mai dă nimeni niciun ban.
Peste alţi zece ani, reporterii „Adevărul” l-au găsit şi au încercat să aşeze în cuvinte o poveste despre furie, despre deznădejde, despre orbire. Nu veţi găsi mâine în ziar ceva ce o să vă schimbe coşul zilnic, dar este posibil să găsiţi altceva, poate mai mult. Alin Iordache este închis într-un penitenciar, aproape de marea care nu mai ştie cum arată. A furat prosteşte ceva de care nu avea nimeni nevoie. Istoria lui, istoria „aurolacului simbol al României”, ne priveşte pe toţi. E o lupă sub care ne vom redescoperi mici, indiferenţi şi laşi.
* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 05.09.2010
10 Friday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
adevărul, costel orac, cupa uefa, dorel zaharia, dumitru gheorghe, forex brasov, hamburger sv, ion iliescu, liga campionilor, londra, unirea urziceni, zig-zag
„Connecting to Champions League”. Acesta era, până de curând, mesajul de intrare pe site-ul oficial al clubului Unirea Urziceni.
Site care acum patru ani nu exista pentru că, la drept vorbind, nici echipa nu prea exista. Unirea, fondată în acte la 1954, a început să fiinţeze în minţile microbiştilor în 2006, odată cu promovarea pe prima scenă fotbalistică. O echipă încropită de Costel Orac s-a chinuit pe fostul „Naţional” şi a reuşit să câştige barajul cu Forex Braşov şi FC Bihor. O formaţie în care vedete erau – Dumnezeule! – Dorel Zaharia şi Dumitru Gheorghe. Apoi, Orac a fost demis după primele meciuri ale echipei în Liga I.
A venit după el Dan Petrescu şi în Bărăgan a început să se joace un pic precum la Londra. Locul 10 pentru o nou-promovată este un frumos falset de la muzica ABBA, pe care o cântă în general echipele care se furişează pe prima scenă fotbalistică. A urmat, la finalul sezonului 2007-2008, un loc cinci în campionat plus medaliile de vicecampioni în Cupa României. Calificaţi în Cupa UEFA, jucătorii „Bursucului” au înfruntat în turul preliminar echipa Hamburger Sport-Verein. Un meci pe HSH Nordbank Arena l-a făcut pe patronul Dumitru Bucşaru să vadă faţa frumoasă a fotbalului, faţa rimelată a sportului rege, care-l face pe orice miliardar să-şi frângă gâtul. De aici a început drumul spre locul unde se învârtesc bogaţii în frac: Liga Campionilor.
Unirea a pierdut frumos dubla cu Hamburg (0-0 şi 0-2), dar şi-a câştigat respectul în rândul microbiştilor. Toamna lui 2008 a venit cu deja firescul progres. Şi totuşi, nimeni n-a crezut până pe 31 mai 2009 că Unirea poate câştiga un campionat în care dinamovistul Borcea ar fi fost în stare să intre el însuşi pe teren (a intrat în final, disperat, pe pista de atletism, urlând la fotbalişti) pentru a se pregăti, în sfârşit, de Champions League. În Bărăgan s-a jucat, o vreme, fix ca la Londra. Unirea a fost, scurt timp, vectorul ce s-a depărtat constant şi de axa X, şi de axa Y. Restul se ştie: a plecat Dan Petrescu şi totul s-a prăbuşit ca, să spunem, piaţa imobiliară din Ialomiţa.
Unirea Urziceni e lăsată acum să moară singură în drum, ca un boschetar de care nimănui nu-i pasă. Veşti proaste, domnule Iliescu: nu există „dezvoltare durabilă” nici măcar în fotbal.
* Acest articol a fost publicat în “Adevărul” din 07.09.2010
10 Friday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
adevărul, adrian păunescu, delcea, pensiile nesimtite, platica-vidovici, recalcularea pensiilor, sectioara, voinea
Foştii parlamentari sunt indignaţi că nu mai beneficiază de privilegiile pe care şi le-au votat singuri. Rămas cu 1.414 lei din 5.596 de lei, fostul senator Ilie Plătică-Vidovici spune că va da statul în judecată.
Beneficiarii de pensii „nesimţite” se revoltă împotriva Guvernului. După ce s-au bucurat de privilegii pe care şi le-au votat singuri şi care le-au adus pensii de mii de euro, demnitarii consideră că este strigător la cer ca pensiile lor să fie calculate după aceleaşi criterii ca în cazul oamenilor de rând.
Fostul parlamentar (59 de ani) primea o pensie lunară de 5.596 de lei, iar după recalculare a rămas doar cu 1.414 lei. Regimul pensiilor speciale, de care a beneficiat şi fostul senator de Galaţi, a fost reglementat de şapte legi, toate aprobate după intrarea în vigoare a Legii pensiilor 19/2000. Cinci dintre ele au fost aprobate în timpul Guvernului Năstase, când Ilie Plătică era parlamentar PSD. Acesta afirmă că existenţa pensiilor speciale nu era un lucru rău: „Deştepţilor, nu mai militaţi pentru uniformizare că nu e bine!”.
Supranumit în trecut „baron de Galaţi”, Plătică, un apropiat al fostului preşedinte Ion Iliescu, consideră că nu făcea parte din categoria beneficiarilor de pensii „nesimţite”. „Pensia pe care o aveam înainte mi se părea rezonabilă, nu nesimţită. Nesimţiţi sunt Boc şi «Băse». Acum îmi dau 1.414 lei, dar, dacă facem nişte calcule, nu prea bat pe acolo. Nu ştiu cum au calculat. Prin 2006 mi-a venit o hârtie cu cât am avut salariu, cât am plătit impozit, câte puncte de pensie. Erau vreo trei-patru puncte lunar şi, dacă mi-ar fi calculat salariul pe anii ăia, ar fi văzut că în raport cu cât impozit am plătit în ăia 15 ani pensia trebuia să fie cam pe acolo. Oricum, pe la vreo 4.000 de lei tot ducea”, ne-a declarat fostul parlamentar.
Ilie Plătică-Vidovici s-a bucurat de pensia de 5.596 de lei (din care încasa 4.648 de lei- restul mergea la Casa de Asigurări de Sănătate) numai patru luni. A ieşit la pensie în mai, anul acesta. Anterior, mai exact din 2004, a beneficiat de o pensie pe caz de boală: aproximativ 3.800 de lei pe lună. Fostul senator a fost diagnosticat cu probleme la cap: i-ar fi explodat un vas de sânge. Totuşi, nu a fost nevoie de operaţie. „Am rezolvat-o cu medicamentaţie”, spune el. Plătică locuieşte într-un imobil de lux din centrul municipiului Galaţi. Susţine că nu are niciun cont la bancă şi că trăieşte doar din pensia lui şi a soţiei.
La Senat „am muncit Şi ziua, şi noaptea”
Fostul senator nu crede că era nevoie de încă un împrumut la FMI pentru a fi susţinut sistemul de pensii. „La idioţenia din căpăţâna lui Băsescu şi a lui Boc, atât i-a dus mintea. Să se împrumute de la FMI ca să aibă ce să le dea lui Cocoş şi la alţii să facă asfaltări şi borduri. E vrăjeală că s-au împrumutat ca să poată achita pensiile”, spune Plătică.
Reducerea drastică a pensiei a trezit spiritul justiţiar în Ilie Plătică-Vidovici, care va da statul în judecată. El crede că România se face încă o dată de râs prin modul în care îşi tratează foştii demnitari:
„Sunt supărat principial, nu pentru banii ca atare. Ideea unui stat de drept e că, printre altele, pensia e o proprietate privată pe care numai idioţii gen Boc şi «Băse» pot să ţi-o ia. Sub alt aspect, pare umilitor pentru România ca un fost parlamentar să aibă o pensie de vreo 250 de euro. Când eram senator am lucrat de multe ori până noaptea târziu, că eu nu eram dintre ăia chiulangii. Şi pe acte apare că am muncit opt ore pe zi. Bătaie de joc!”. Conform site-ului Camerei Deputaţilor, Plătică a luat cuvântul în Plenul Camerei Deputaţilor şi Senatului de 11 ori. În 14 ani.
“Nu se impunea o recalculare a pensiilor mari, categoric nu. În Uniunea Europeană, o pensie de o mie de euro e una normală, nu nesimţită.”
Ilie Plătică-Vidovici
fost senator PSD
“Are şi soţia mea pensie şi ne mai strâmtorăm, sănătate să fie. Dacă o fi nevoie, ieşim la colţul străzii la cerşit, ne adaptăm, ce să facem? “
Ilie Plătică-Vidovici
fost senator PSD
Revoluţia îi rotunjeşte veniturile
Plătică îşi mai măreşte veniturile şi din indemnizaţia de revoluţionar: aproximativ 1.800 de lei. În timpul Revoluţiei, Ilie Plătică-Vidovici era maior în Armata Română şi comandant al garnizoanei Galaţi.
În primăvara anului 1990 şi-a depus cererea de trecere în rezervă şi a intrat în politică (în FSN), bifând patru mandate de senator. Plătică a fost implicat direct şi în Mineriada din iunie 1990, când a trimis în Bucureşti o garnitură de tren plină cu muncitori gălăţeni care au pus umărul, alături de mineri, la restabilirea ordinii în Capitală.
Adrian Păunescu: „Nu mai am din ce trăi”
Un alt fost parlamentar atins de recalcularea pensiilor este poetul Adrian Păunescu, care, cu trei mandate de senator la activ, depăşea 5.000 de lei pe lună.
„Nu ştiu exact cât îmi vor tăia, dar am fost anunţat că o să primesc mai puţin. Sunt disperat. Am devenit prizonierul situaţiei-limită în care mă aflu, nu mai am din ce trăi. Am fost afectat şi de recalcularea pensiilor, şi de legea impozitării drepturilor de autor. Eu, la 67 de ani, nu mă pot apuca de dulgherit. Din ce să trăiesc? Din ce să plătesc curentul electric? Cu ce să o ţin în facultate pe fetiţa mea? Este cumplit. Voi scrie cele mai grele pamflete la adresa acestor nemernici care ne-au distrus”, ne-a declarat fostul senator PSD.
Adrian Păunescu e de părere că eliminarea pensiilor speciale este, de fapt, o operaţiune de imagine a actualilor conducători: „Problema pensiilor speciale este o chestiune falsă. Dacă doreau să facă ceva, trebuiau să-şi taie privilegiile lor, nu pe ale celor de dinainte”.
Recalcularea a decimat pensiile de lux
De la 14 septembrie, 5.505 de foşti parlamentari, piloţi civili, foşti lucrători în aparatul diplomatic, personal de specialitate din instanţe şi de foşti consilieri de conturi de la Curtea de Conturi vor primi pensii diminuate şi de 10 ori.
La aviatori, de exemplu, pensiile care depăşeau luna trecută 30.000 de lei coboară, din septembrie, la numai 2.000 de lei, nivel ce corespunde contribuţiilor virate la fond. Diferenţa dintre 2.000 şi 30.000 de lei era subvenţie de la buget.
Aceste pensii erau stabilite prin legi speciale, ca procent de peste 80% din veniturile realizate în ultimele luni de muncă. La personalul navigant, pensia se calcula ca 80% din media veniturilor brute realizate în ultimele trei luni, în venituri intrând salariul, 14 sporuri şi diurnele.
Cu complicitatea colegilor şi a şefilor, cel care urma să se pensioneze stabilea un număr-record de curse în cele trei luni, astfel încât, din 2007, când a apărut legea, toate pensiile au sărit de 20.000 de lei. Au scăpat de la recalculare cei 2.751 de foşti magistraţi, deoarece Curtea Constituţională a declarat ilegală reducerea pensiilor de procurori şi judecători.
Economii semnificative
Bugetul va economisi peste 80 de milioane de lei, în 2010, prin desfiinţarea pensiilor de lux. Cei afectaţi de recalculare s-au organizat în asociaţii şi au anunţat că vor contesta în instanţă diminuarea. Până la 1 ianuarie 2011 urmează să fie recalculate şi pensiile celor 168.000 de foşti militari şi poliţişti.
* Acest articol, scris de Cristian Delcea şi Mihai Voinea, a fost publicat în “Adevărul” din 10.09.2010
La Galaţi, unde Casa Judeţeană de Pensii a anunţat încheierea recalculării pensiilor speciale, 71 de foşti senatori, deputaţi, grefieri şi aviatori vor primi mai puţin cu 90-95%. Unii pierd chiar şi peste 10.000 de lei pe lună!
Unul dintre pensionarii grav afectaţi de recalcularea pensiilor este Ilie Plătică-Vidovici, maior în rezervă şi fost senator între anii 1990 şi 2004.
Plătică – pensie mică
07 Tuesday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
adevărul, botosani, casa de copii de la trusesti, epoca de aur, jurnalul national, sectioara, viorel ilisoi
Ziaristul Viorel Ilişoi a crescut, între anii 1975 şi 1982, la un cămin de copii din judeţul Botoşani. Mai jos e o bucată din viaţa lui Viorel Ilişoi, întâmplări vesele şi triste, mai ales triste, din „raiul comunist“.
Viorel Ilişoi (42 de ani) este reporter la ziarul „Jurnalul Naţional”. Textele scrise de el în ultimii 20 de ani în presa locală şi centrală i-au adus multe premii, bani de patru biciclete (primele trei i-au fost, mişeleşte, furate), felicitări de la cititori şi admiraţia colegilor de breaslă.
Trebuie ştiut că Viorel Ilişoi a pornit de acolo de unde se termină lumea, de la sărăcia satelor din Botoşani, că a fost trimis de părinţi la casa de copii fiindcă nu aveau cu ce să-l ţină. Şi acolo a citit Ilişoi prima sută de cărţi, acolo a mâncat prima portocală, dar tot acolo a luat o bătaie cruntă cu coada de mătură, din lemn de fag. Acolo a fost martor la cele mai mari orori care i se pot arăta unui copil: moarte şi viol.
La începutul anilor ’60, în satul Tudor Vladimirescu, din judeţul Botoşani, mama lui Ilişoi s-a măritat cu un cioban care a lăsat-o cu trei copii şi a fugit. Iar tatăl său, care se trăgea dintr-o familie penticostală, s-a căsătorit cu o penticostală de-a lui şi a făcut patru copii. Dar „pocăita” a murit repede. „Aşa s-au căsătorit părinţii mei, care se iubeau de când erau mici. Iar când s-au luat, aveau deja şapte copii. Şi au mai făcut cinci, ca să aibă ăştia şapte cu cine să se joace. Eu sunt numărul nouă”.
Anii au trecut repede. Când ai 11 fraţi nu ai cum să te plictiseşti. Dar când Viorel avea şapte ani, tatăl său s-a prăbuşit la pământ şi nu s-a mai putut ridica. Avea o tumoare pe creier. S-au chinuit doctorii de la Iaşi cu el câţiva ani, apoi l-au dat să moară acasă. Bărbatul n-a murit, trăieşte şi azi, dar, căzut la pat, nu şi-a mai putut întreţine copiii. A fost momentul în care familia s-a rupt în două. Şase dintre Ilişoi au mers la casele de copii din judeţ. Viorel a nimerit la căminul din Truşeşti. Terminase clasa I. Era 1975.
300 – eroii de la Truşeşti
Pentru el un an n-a fost mult. Ştia că după un an, mama îl va lua înapoi, acasă. Numai că directorul căminului, Teodor Onciu, un bărbat chel, care-şi acoperea pleşuvia ca Băsescu pe vremuri, i-a spus femeii să-l lase pe băiat acolo, fiindcă era mai bine. În satul Tudor Vladimirescu nu era nici măcar electricitate, iar profesorii predau mai mult beţi. La cămin, în schimb, se mai făcea carte. Directorul a luat-o pe femeie de mână şi i-a arătat panoul de onoare, unde apărea şi fotografia lui Viorel. O ispitea ca Diavolul pe Isus după postul de 40 de zile. Şi a convins-o. Viorel s-a îmbufnat căci ar fi vrut acasă. A rămas însă la căminul de copii din Truşeşti până într-a opta, când a mers la liceu, la Pedagogic, în Botoşani. Au fost ani urâţi. „Ce am trăit la cămin nu m-a pregătit pentru viaţă. Din contră. M-a făcut un solitar. Toţi eram dezorientaţi. Nu ştiam să ne purtăm cu fetele”. Pentru că la Truşeşti era cămin de băieţi. 300 de băieţi, cei mai mulţi – singuri pe lume.
Moldova şi Gomora
Între cei 300 era o ierarhie ca la puşcărie. Cei mari făceau sclavi din cei mici. „Pe un amărât de opt ani l-au pus să-şi mănânce căcatul, ca să-l umilească”. Şi ororile continuă. „Păi vreţi să vă spun că un băiat de clasa a
VIII-a a fost prins când îl f… în cur pe unul de-a doua, într-un veceu? Sau că Dănuţ Chihaia, un ţigănuş fără părinţi, a fost lovit de un profesor şi a murit?”. Când spui „profesor”, avertizează Viorel, trebuie să decojeşti de pe cuvântul acesta tot ce înseamnă vocaţie. „Profesori” erau oameni din sat care mai făceau şi ei un ban de pe urma copiilor de la orfelinat. Pe Dănuţ Chihaia au vrut să-l bage în groapă în costum de pionier, iar preotul a făcut scandal, că „nu intraţi la mine în cimitir cu ăsta cu cravata diavolului la gât!”. Pe profesorul care a trântit copilul de l-a dat cu capul de balustradă nu l-a luat nimeni la întrebări.
„Tovarăşa, Oiţă se închină!”
Viorel Ilişoi a mâncat bătaie pentru că s-a dat pe gheaţă. Erau bocancii statului şi el le tocea talpa. A mâncat bătaie fiindcă citea după stingere cu o lanternă improvizată sub pătură. A mâncat bătaie fiindcă a fost cu colinda în vacanţa de iarnă. „Iar pe Marcel Ciobanu, poreclit Oiţă (câtă imaginaţie!), l-au bătut pentru că îşi făcea cruce seara. L-a pârât unu’: «tovarăşa, Oiţă se închină!». L-au bătut, săracul, ca pe martirii de la începuturile creştinismului. Şi el a continuat să se roage”.
„Nomazii”, în furcile caudine
„Păsăroi” erau numiţi cei care evadau din casa de copii. Acolo, la Truşeşti, s-a petrecut o bătaie epocală încasată de unul, Mihăiţă Ungureanu. „Copilul ăsta nu apuca să mănânce un meniu complet, că dispărea, fugea. Când îl aducea Miliţia înapoi, era trecut prin furcile caudine ale bătăii domestice. Directorul îl bătea în faţa noastră cu o vână de cauciuc, el dădea să fugă înspre noi, unde noi îl băteam cu pumnii şi cu picioarele şi fugea înapoi spre director şi tot aşa. Mihăiţă era nomad, ce puteau sa-i facă?”.
L-a înnebunit ochelarista
În cei şapte ani de acasă, Ilişoi a văzut o singură carte: „Era o carte de colorat”. Cărţile de citit le-a descoperit la casa de copii. Prin clasa a cincea s-a deschis o uşă, a intrat logopeda şi bibliotecara Elena Niţă şi nimic nu a mai fost la fel. Tovarăşa Niţă, o ochelaristă, l-a copleşit pe imberbul Viorel: „Când îmi dădea carte parcă îmi dădea ţâţă”.
Femeia avea masa în uşa bibliotecii. În spatele ei – stivele de cărţi. Copiii nu aveau voie să intre înăuntru. Luau ce cărţi li se dădeau, o dată pe săptămână. „Pentru că m-a văzut că-mi place să citesc, Elena Niţă m-a pus să trec pe sub masă, într-un ritual aproape bisericesc, apoi m-am înălţat christic de sub masă în faţa cărţilor. Alegeam cărţile după miros, ca un câine. Nu aveam niciun fel de cultură”.
Povestea a durat până în clasa a şaptea când logopeda şi bibliotecara Niţă a plecat. Lectura a rămas însă ca un drog pentru Ilişoi, îi umplea timpul, altfel, ar fi înnebunit. Dacă ar lua doar trei cărţi cu el de pe lumea asta, una ar fi „Toate pânzele sus!”. Cu ea a început el să viseze că o să călătorească şi o să vadă lumea. Dar nu toate visele erau aşa.
„Visam că mă pişam pe mine şi mă pişam!”
La casa de copii toţi aveau porecle. Lui Ilişoi îi ziceau Răţoi, fiindcă rima cu Ilişoi. Şi când făcea pe el, în pat, îl găseau dimineaţa într-un lac de urină, ca un răţoi, băltind. Până în clasa a patra a făcut pe el, de la neadaptare. Stătea la „stropitori”, un salon unde erau izolaţi copiii cu chinuri din astea. „Nu visam urât. Visam că mă pişăm şi mă pişam!”. Mirosea puternic a urină, iar dimineaţa, pişăcioşii îşi luau saltelele în cap şi le puneau la soare, la uscat.
Poezia „Noi, patria”
Despre copiii crescuţi la cămin s-a spus la Revoluţie că formează armata fidelă lui Ceauşescu, îndoctrinată, devotată… „Fals!”, strigă Ilişoi. „Eram îndoctrinaţi şi noi la fel ca ceilalţi. La Plenare ne aduceau la televizor. Nu înţelegeam nimic”.
În clasa a şaptea a câştigat, totuşi, un concurs de „istorie a Partidului Comunist” şi a primit un abonament pe şase luni la cinematograful din sat iar în clasa a şaptea a scris o poezie dedicată partidului unic: „Se numea «Noi, patria». A apărut la gazeta de perete a căminului. Asta e, sunt compromis!”.
2010 – o mică întâmplare
Ne aflăm în faţa Teatrului de Comedie, la o terasă. Ilişoi povesteşte grozav. E seară. Pe masă avem un pachet de ţigări. Doi copii ai străzii se apropie şi cerşesc câte o ţigară. Ilişoi se repede la pachetul de ţigări (care nu e al lui, că el nu mai fumează) şi-l bagă în buzunar: „Plecaţi, bă, de aici, că nu dau ţigări la copii. Când o să mă vedeţi cu napolitane, atunci să veniţi să cereţi!”.Viorel nu a mai fost de ani buni în satul natal. Şi nici la Truşeşti, unde era căminul. Nu îl trage aţa acolo. În tinereţe a compus această scurtă poezie: „Nu-mi place să mă duc la ţară/ Să dau cu sapa prin culturi/ Făcînd în palmă bătături/ Care apoi or să mă doară”.
Traficul de râie
La cămin, copiii se spălau o dată pe săptămână (joia, cei din clasele I-IV; vinerea – cei de V-VIII). „Ne mai luau la cules de struguri sau la tăiat lemne. Ne făceam numai zoaie. Şi stăteam aşa, cu noroi sau zeamă de must pe noi, câte o săptămână. Puţeam, când ne dezbrăcam trăgeam cămăşile de pe noi cu patentul. Aveam periuţă de dinţi dar nu şi pastă. Eram plini de râie şi de păduchi. Dar nu tot timpul. Veneau, aşa, nişte valuri. Asta era şi bine, pentru că ne izolau şi nu mai mergeam la şcoală. Ba, câteodată cumpăram râie scarlatină şi alte boli infecţioase. Cele mai bune erau astea de piele. Îi dădeam posesorului de râie suplimentul de hrană pe mai multe zile ca să ne lase să ne frecăm de el şi să luăm şi noi. Ce imagine: două corpuri goale care se freacă unul de altul. Dar nu era ceea ce părea!”, râde, amar, Viorel Ilişoi.
„Ne puneau să ne batem între noi, ca în experimentul Piteşti. A fost îngrozitor!”
Viorel Ilişoi ziarist
LEUL ŞI GIRAFELE
La casa de copii, Viorel Ilişoi a avut un coleg mai special: Demco. Băiatul ăsta aproape împlinise 18 ani şi tot clasa a treia era. Îi speria pe copii, mai ales când se nimereau împreună la baie. Îi plăcea lui să îi sperie arătându-le cât de dezolvat fizic e în zonele intime, dar nu le făcea niciun rău. „Era un retardat blând. Îi plăcea să se joace cu noi un joc inventat de el, care se numera <<Leul şi girafele>>. El era leul şi ne alerga pe noi, nişte girafe pitice. După ce ne prindea, mergea aşa cu noi, sub braţ”. Astăzi, Demco e cizmar în Dorohoi.
„Mi-am acuzat părinţii iar când m-am căsătorit am luat numele soţiei, Iluţă, ca un act de revoltă: <<M-aţi dat la casa de copii, nu vă mai port numele!>>. Târziu am realizat că a fost mai bine că am fost acolo şi n-am rămas la mine în sat, unde s-a tras curent electric când am împlinit eu 18 ani”.
Viorel Ilişoi ziarist
*Acest articol, scris în colaborare cu Cristian Delcea, a fost publicat în “Adevărul” din 06.09.2010
07 Tuesday Sep 2010
Posted muzica mea, nostalgia
in07 Tuesday Sep 2010
Posted din ziar
inTags
adevărul, alin ioradache, andrei craciun, aurolac, barul luiza, cristian delcea, Der Tagesspiegel, florin salam, Frankfurter Allgemeine Zeitung, mugur isarescu, nu te las, poarta alba, Süddeutsche Zeitung
În 2000, Alin Iordache a fost fotografiat gol. Plângea isteric într-o staţie de tramvai din cartierul bucureştean Rahova. Imaginea a făcut înconjurul lumii şi a definit România în tranziţie. Zece ani mai târziu, „Adevărul“ l-a găsit pe copilul străzii. Este la închisoare, numără zilele până la liberare şi speră la un nou început.
Imaginea copilului gol, plângând într-o staţie de tramvai din Bucureşti, face parte, vrem-nu vrem (nu vrem), din “albumul de familie” al României. E greu de crezut că un asemenea instantaneu dezolant se află la numai zece ani distanţă de noi. Imaginea surprinsă la 24 iulie 2000 de Eugen Salabaşev, fotoreporterul român al „Associated Press”, a fost preluată de ziarele din Occident şi prezentată ca simbol al României în tranziţie.
Deznădejdea
Era 24 iulie 2000, o zi de luni, când Alin Gheorghiţă Iordache, copil al străzii, fugit dintr-un sat de ţigani de lângă Roman, şi-a dat hainele jos de disperare. Avea 13 ani şi cerşea deja de mai mult de doi ani prin Bucureşti. Inhala aurolac, trăia prin canale şi cânta manele în tramvaiul 32, pe traseul Piaţa Unirii – cartierul Rahova. În acea dimineaţă nu avea niciun ban iar oamenii din vagoane îl priveau nepăsători. Era vară, se terminase Campionatul European de fotbal, se terminase „Generaţia de Aur”, se terminase Hagi, se terminase tot. Răsărea Vadim, apunea FNI, venea deznădejdea. Oamenii voiau doar să fie lăsaţi în pace. La Piaţa Rahova din Bucureşti, dement de aurolac şi disperat, Alin Iordache şi-a dat hainele jos, le-a pus pe şinele de tramvai şi a început să plângă nervos. Primul tramvai a trecut peste hainele lui şi le-a făcut zdrenţe. Abia atunci şi-a dat seama Alin Iordache că se află gol, în mijlocul unui oraş căruia puţin îi pasă.
Zece îngheţate pe zi
Eugen Salabaşev, fotoreporter la redacţia din Bucureşti a agenţiei de presă „Associated Press”, mergea la serviciu când a văzut un copil dezbrăcat, privind cu lacrimi în ochi către călătorii dintr-un tramvai oprit în staţia „Parc Rahova”, azi „Piaţa Rahova”. L-a fotografiat şi s-a apropiat apoi de el.
„L-am dus la un second-hand cu «orice articol două mii».I-am luat un tricou mai lung ca să-i acopere goliciunea, pantaloni de mărimea lui nu am găsit. Dar i-am lăsat nişte bani ca să-şi ia el. Am vorbit un pic cu el. A zis că a fugit de acasă pentru că oricum în Bucureşti trăia mai bine decât în satul lui şi că în Bucureşti, din cerşit, mânca şi zece îngheţate pe zi. La Roman nu mâncase nicio îngheţată”, şi-a amintit Salabaşev.
Alibiul pentru izolarea României
După ce a ieşit din „second-hand”, fotograful şi-a văzut de viaţa lui. A trimis poza la „Associated Press”. Poza a fost imediat cumpărată de mai multe ziare din Europa. Printre ele şi cel mai cunoscut ziar din Germania, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Tot în Germania, în ziarul münchenez „Süddeutsche Zeitung”, fotografia a apărut pe prima pagină cu titlul „Lăsat singur” şi cu explicaţia: „Premierul român, Mugur Isărescu, a încercat să rezolve problema copiilor străzii, însă birocraţia din România face ca banii să nu ajungă la cei care au nevoie”.
În Germania, fotografia a făcut mare vâlvă, în contextul în care nemţii se opuneau cu stoicism integrării României în structurile europene. În articolul „O fotografie care naşte întrebări”, jurnaliştii de la „Der Tagesspiegel” se întrebau „cum e posibil să existe asemenea scene în capitala unei ţări care bate la uşile Uniunii Europene?” şi „Preşedintele Constantinescu trebuie blamat de Europa fiindcă nu are grijă de copiii din ţara sa. Românii câştigă lunar între 50 şi 170 de mărci germane în condiţiile în care un kilogram de cafea costă 20 de mărci”.
Mecanismul milei
Salabaşev continuă povestea lui Alin: „Ziua următoare mi-au spus să găsesc băiatul şi să fac povestea lui. L-am căutat o zi întreagă prin cartierul Rahova şi până la urmă l-am găsit. L-am dus la un centru de copii ai străzii de pe lângă Parcul Carol”. În săptămânile care au urmat, reporteri din Germania şi Austria au venit în România pentru a scrie povestea lui Alin Iordache. Televiziunea „Pro 7″ a filmat un documentar. Cum-necum, povestea a fost romanţată: copil român, cerşind în tramvai, bătut de călători şi azvârlit pe trotuar ca un câine.
Pentru occidentali, România a căpătat chipul şi asemănarea copilului tuns „castron”, care plânge cu mâinile prinse de cătuşe invizibile. România era, aşadar, o junglă.
Povestea pozei
Imaginea copilului român a ajuns inclusiv într-un studiu despre nuditate în imaginarul colectiv, scris de etnologul german Gottfried Korff. În România, însă, poza a fost publicată o singură dată, în august 2000, în ziarul „Evenimentul zilei”. „Le-am dat poza fără nicio pretenţie”, spune fotoreporterul Eugen Salabaşev. „Întâmplarea face că în ziua respectivă era şi o grevă a angajaţilor de la RATB şi mi-au zis că ar vrea să folosească poza pentru a ilustra articolul cu greva de la RATB, fiindcă acest copil apărea într-o staţie de tramvai. Le-am zis că mi se pare stupid, că nu are nicio legătură şi că îmi strică poza. Până la urmă, a fost prezentată într-un articol de sine stătător”.
Articolul din „Evenimentul zilei” s-a intitulat „Destin schimbat de o fotografie – imaginea unui aurolac care plânge a emoţionat Germania”. Pentru câţiva ani, soarta lui Alin Iordache s-a schimbat.
“Cum e posibil să existe asemenea scene în capitala unei ţări care bate la uşile Uniunii Europene?”
„Der Tagesspiegel” ziar din Germania
„A plecat fără să-şi ia rămas bun”
După ce a stârnit atenţia occidentalilor, Alin Iordache a fost preluat de Asociaţia „Concordia”, înfiinţată în anul 1991 de către preotul austriac Georg Sporschill, care avea ca scop ajutarea copiilor fără adăpost din Europa de Est. Alin a stat în casele Concordia din Bucureşti şi de lângă Ploieşti vreme de şapte ani. A mers la şcoală până în clasa a şaptea. În cei şapte ani a evadat de mai multe ori, revenind pe străzile din Bucureşti. Era dependent de aurolac şi de libertate. Se întorcea, însă, de fiecare dată, flămând. George Zaharia, unul dintre coordonatorii Asociaţiei „Concordia”, şi-a amintit de Alin: „A fost prima mea provocare pentru că el nu era ca ceilalţi copii cu care mai lucrasem.
Era hiperactiv, dezinhibat, nu cunoştea cenzura, căuta tot timpul să capteze atenţia, accepta greu activităţile, regulile, era agresiv în momentele de frustrare, avea un limbaj vulgar, era instinctual, instabil, cu tendinţe exhibiţioniste. Era însă comunicativ, prietenos, avea un suflet bun şi mai avea un mers al lui amplu-legănat şi foarte amuzant. Cânta, avea o voce bunicică, dar fuma şi apoi marea lui problemă era aurolacul. Am încercat să-l integrăm în sistemul nostru de formare profesională, dar a plecat din nou. Treptat, drogul l-a controlat tot mai mult, iar revenirile la noi au fost tot mai rare. Ultima oară ne-am văzut acum vreo doi ani, a venit la mine, era foarte drogat cu aurolac. L-am găzduit peste noapte, iar a doua zi a plecat fără să-şi ia rămas bun”.
Reîntors pe străzi, Alin Iordache s-a aciuat pe lângă borfaşii care trăiesc în pasajul de la Mărăşeşti. De acolo a fost ridicat de către poliţişti anul trecut, după ce o prostituată l-a acuzat de tâlhărie. A spus despre Alin că a bătut-o şi i-a furat telefonul mobil. Astăzi, Iordache îşi ispăşeşte pedeapsa de doi ani şi două luni în secţia „Valu lui Traian” a Penitenciarului Poarta Albă, din judeţul Constanţa.
Curiosul caz al lui „Salam Boschetaru'”
În august 2010 l-am găsit pe Alin Iordache, ajuns acum la 23 de ani, după gratiile penitenciarului de la Valu lui Traian. Cântă în continuare manele printre deţinuţi (e poreclit Salam boschetaru’), s-a umplut de tatuaje (pe un braţ are tatuat un om care urinează) şi nu mai suportă detenţia. Vrea să o ia de la capăt încă o dată, să se angajeze, neştiind că şi pentru desfundat WC-uri îţi trebuie un cazier curat.
Peste câteva săptămâni intră la o comisie care va decide dacă poate fi eliberat pentru bună purtare sau îşi ispăşeşte toată pedeapsa de doi ani şi două luni. Mai jos sunt gândurile şi aspiraţiile unui om care a fost copil al străzii dar şi emblemă a României. Când ai zece ani, îţi moare o soră aruncată în fântână iar tatăl sfârşeşte beat, cu capul într-un piron, şi toţi în jurul tău sunt beţi şi mănâncă mămăligă stricată, înseamnă că nu te afli la locul potrivit. Şi atunci fugi la Bucureşti, tragi aurolac, te complaci în concubinaj de la 12 ani şi încerci să trăieşti. Despre asta este vorba.
„Adevărul”: De ce ai fugit de acasă?
Alin Iordache: Am fugit de la zece ani de acasă, din judeţul Neamţ, Valea Ursului, satul Chilii. De sărăcie, de ce să fug? Trăiam numai printre ţigani acolo. Eram şapte fraţi când am plecat. Dar două surori au murit. Una de cancer la sân şi alta, săraca Agripina, a fost aruncată în fântână. Cine a aruncat-o… nu ştiu. Şi tata a murit. Era beat şi a căzut cu capul într-un piron. Şi la zece ani am plecat de acasă. M-am trezit în Gara de Nord, nu ştiam nici să vorbesc bine, grăiam moldoveneşte. „Şe ie, aişea, hăi? Undi mi-s?”. Mi-a zis un om: „Măi băiatule, coboară! Aici e Bucureşti, e piaţa României, e bine”. M-a găsit Poliţia şi m-a trimis la mama acasă. M-au bătut toţi ai mei de m-au făcut una cu pământul aşa că am luat din nou trenul şi m-am întors la Bucureşti. Am început să mă droghez cu aurolac. Se cumpără de foarte mulţi ani de la Piaţa Progresul, la capătul lui 7 (n.r. – tramvaiul 7), de la barul Luiza. O sută zece mii costă un kilogram. Asta îţi ajunge trei zile… lejer.
Te-ai obişnuit repede în canal?
Da. Păi, aveam nişte condiţii superlux în canal! Pe la Unirea era gura de canal, acolo unde întoarce tramvaiul 32. Televizor color aveam, covor persan aveam, eram în contact prin canal cu magazinul Unirea, de unde un băiat fura tot felul de lucruri. Eu îi ziceam: „Bă, stai cuminte, bă, că ne bagă la bulău şi pierdem”.
Îţi aminteşti când un bărbat te-a fotografiat dezbrăcat într-o staţie de tramvai?
Da, la Rahova. Plângeam de ciudă că nu îmi dă nimeni bani. M-am dezbrăcat, eram… independent, mă halucinam, eram ameţit de bronz (n.r. – aurolac), că ăsta m-a distrus. M-a luat fotograful, mi-a dat să mănânc, foarte bun om a fost el cu mine. După aia au venit televiziunile să mă filmeze, m-au dus prin Austria, prin Luxemburg. Nu mi-a plăcut acolo, erau numai case mici, ca la ţară, numai vaci. Urât.
Cine crezi tu că e de vină pentru viaţa ta chinuită?
Eu sunt vinovat, dar vreau să mă eliberez. Nu mai suport. Dacă nu-mi dau drumul în septembrie, trebuie să mai stau şapte luni şi înnebunesc. Vreau să încep să lucrez în construcţii, oriunde. Am putere, trag de fiare, vreau „să fac braţe” până ies.
Ai 23 de ani… Ai votat vreodată? Cum ţi se pare ţie că e lumea?
Am votat… cu Băsescu. Nu îmi place de el, dar ce pot să fac eu? Mă gândesc şi eu că unii băieţi de la „Concordia” au ajuns la casa lor, cu familii… Eu sunt la puşcărie.
Ai copii?
N-am, că nu sunt pregătit să ţin copii. Mi-au plăcut fetele, am avut concubină de la 12 ani dar nu am lăsat nicio fată grea. Am iubit nişte femei, uite tatuajele! IZ e de la Izaura, o ţigancă frumoasă, dar s-a măritat. Iar pe mâna astalaltă e „Flori”. Pe Floarea o iubesc, nu m-a vizitat până acum dar nu-mi fac griji. Sigur mă aşteaptă.
De ce eşti la puşcărie?
M-a pârât o proastă, Vanda, o curvă, că am bătut-o şi i-am luat telefonul. Dar nu am fost eu. Poate era cineva care semăna cu mine. Păi, eu n-am dat în concubina mea şi dau în altele? Am luat doi ani şi două luni dar puteam să iau şi şapte ani. M-am pus în genunchi în faţa judecătorului şi am început să plâng. Prima dată m-au dus la Rahova, după aia m-au dus la Poarta Albă. Mă băteau colegii de celulă. Ziceau că le e scârbă de mine că sunt boschetar. M-au bătut cu taburetul în cap şi cu firul de la televizor pe pielea goală, cum vezi în filme. Aici, la Valu lui Traian, e mai bine. Mă apără Suli, un băiat mai mare din celulă, un băiat de nota o mie. Dau concerte în celulă, cânt din Florin Salam şi Adrian Minune. În Bucureşti mă ştie toată lumea de Salam Boschetaru’. M-a şi ascultat odată Florin Salam şi mi-a zis să mă las de aurolac, talent am, cânt cu ecou, ca lăutarii ăia mari. Îmi pare rău că ne-a scos „Taraf tv” de pe televizor. Mai învăţam şi eu manele noi. Dacă aud de două-trei ori, ţin minte versurile. Mă gândesc că, poate, când ies din puşcărie mă aude şi pe mine cineva şi mă lansez în muzică. Doamne-ajută!
La final, Alin Iordache a avut o rugăminte: „Vă rog frumos, pot să vă cânt ceva?”. Ne-a interpretat maneaua „Nu te las” din repertoriul lui Florin Salam.
* Acest articol, scris în colaborare cu Cristian Delcea, a fost publicat în “Adevărul” din 06.09.2010