Tags

, , , , , ,

Ovidiu şi Roxana se iubesc, deşi nu s-au văzut niciodată. El e orb din naştere, ea a orbit acum cinci ani. În 2007, Roxana avea 17 ani. Să orbeşti la 17 ani! Imaginaţi-vă, doar, cititorilor, imaginaţi-vă! Dar lasă, Roxana, lasă, că Dumnezeu e sus şi vede! Urmează cronica celei mai frumoase poveşti din acest Bucureşti urât.

Prima dată o văd pe Roxana. Este o fată subţire, dacă aş invita-o la dans ar trebui să o ţin strâns, strâns, să nu zboare în timpul dansului! Mă uit bine la ea şi pentru prima oară în viaţa mea mă bucur că am libertatea simplă de a vedea. Mă uit bine, nu vreau să ratez nimic! Îi tremură uşor glezna când păşeşte, aşa, la braţul lui Ovidiu. Ce fată e Roxana! Are o sensibilitate complicată, se vede. Ovidiu, dimpotrivă, are o corpolenţă fermecătoare, e rotund ca un zâmbet şi foarte hotărât. Dacă ar vrea el, ar muta munţii din loc! Toată lumea din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă poate să îi întâlnească pe aceşti doi tineri, întâmplător, braţ la braţ pe stradă. Ai zice că e promenada unui cavaler cu o ducesă căreia abia i-a trecut adolescenţa. Dar povestea nu e aşa. Aşa, încet, merg cei orbi.

CUCU MIC

Ovidiu se uită la noi şi nu înţelegem cum ochii aceştia nu văd şi nu au văzut niciodată. Sunt ca ai mei, ca ai Ancăi, poate chiar mai blânzi. Are o privire de ridică omul de jos. Ovidiu e ceea ce se cheamă un băiat de treabă. Îşi desfăşoară bastonul, are rapiditatea unui expert în prestidigitaţie. „Ia zi, măi, Ovidiule!”. Şi zice Ovidiu. Tot zice! S-a născut nevăzător. Suferă de o boală care, ca toate bolile, în dicţionarele medicale ale lumii are un nume complicat, pe care nu are sens să îl numim într-o gazetă. De aceeaşi boală suferă şi fratele său, mai mic decât el. I-au studiat şi nişte canadieni, nu mai întâlniseră ca din două persoane văzătoare să se nască doi fii nevăzători cu problema asta a lor! Numele lui Ovidiu este Cucu, iar pentru că fratele său este mai mic, la şcoala de nevăzători de lângă „Stadionul Naţional” cum credeţi că îi spun? „Cucu mic”, da. Ovidiu zăreşte aşa, ca nişte umbre, distinge vag formele, dar dacă îl întrebi ce este „galbenul” sau ce este „roşul” nu va şti. Povesteşte Ovidiu, povesteşte cu poftă, are apetit pentru detaliu. „Zi, Ovidiule!”


Roxana şi Ovidiu, plimbându-se la braţ

Roxana, însă, e atât de timidă! Şi iată de ce: istoria ei parcă este cronica unui blestem, e ca în Cartea lui Iov! O fată orfană din Piteşti, crescută de o bunică. În anul 2007 face un vaccin antigripal. Începe să se simtă rău, îi plesneşte capul de durere, îi scade vederea, suferă un atac vascular cerebral, stă în comă, orbeşte. Când Roxana a văzut ultima dată stătea să ningă. Da, dragi cititori: o fată oarbă pe un pat de spital privind pe un geam dincolo de care nu mai e nimic. Voia atât de mult să vadă zăpadă! Şi acum când visează, tot zăpadă visează. Alb, mult alb. A fost ceva cu vaccinul acela, căci în acelaşi an, tot de la vaccin, un medic a rămas paralizat, iar o altă fată, de vârsta Roxanei, a orbit şi ea. A fost la o clinică în Germania: da, i-au spus, de la antigripalul ăla i s-a tras, dar nu vor putea să îi dea niciodată ceva oficial, un înscris, să îl aibă la mână. „Îţi dai seama”, zice Ovidiu, şi ce vrea să zică, de fapt, este că industria asta care trebuia să vindece omul e mai puternică decât omul. Speranţe? China, o clincă specializată în celule stem. „Destinul”, zicem noi, dar nici noi nu credem în ce zicem. Tragediei ei, Roxana îi spune altfel: „Accidentul”. Înainte de „Accident”, Roxana voia să se facă medic, mai exact neurochirurg.

SĂ NU FIE VREO GRASĂ, VREO NAŞPARLIE!

Şi s-a trezit oarbă şi a ajuns la şcoala de pe Vatra Luminoasă, a reluat clasa a X-a şi într-o zi a apărut Ovidiu. „Era serios, voia să mă impresioneze”. Eh, dar nu era chiar aşa serios, că uite ce povesteşte: „Noi, în vara aia am fost la mare cu psiholoaga şcolii, doamna Cristina. Şi eu eram peste tot, unde se mergea, în cluburi, oriunde, eram şi eu! Şi doamna profesoară Cristina a prins drag de mine şi când a venit Roxana tot căuta să mi-o prezinte. Uite aşa, aşa. Şi Roxana… ba era plecată, ba nu ştiu unde. Şi eu eram cu un prieten, Mihai, şi îi tot ziceam: Hai, mă, să o cunoaştem şi noi pe aia nouă! Chiar i-am zis profei: să nu fie vreo grasă, vreo naşparlie!”. Nu era nici o grasă, nici o naşparlie. Era Roxana. S-a îndrăgostit Ovidiu al nostru, cum să nu te îndrăgosteşti? Că uite-o cât e de cochetă! „Am grijă de imaginea mea”, râde Roxana. Şi cuvintele acestea te lovesc. Asta e! E o glumă, dar e o glumă care ascunde toată realitatea. Lumea în care trăim noi este o lume de imagini, există chiar experţi care să aibă grijă de imagine! Ce porcărie! Dar tinerii aceştia, scutiţi de grija pentru ce se vede, duc o altă viaţă, paralelă, în adâncul lor. Nu ei, ci noi am rătăcit drumul! Noi nu mai ştim să ne descurcăm în labirintul din noi şi din afara noastră. Nu întâmplător profeţii obişnuiau să fie orbi şi să vadă totul.

ZECE CU FELICITĂRI!

Când a venit la şcoala de nevăzători, Roxana nu ştia nici să citească şi nici să scrie folosindu-se de alfabetul Braille. A învăţat în două săptămâni. I-a uimit pe toţi! „Dirigu’, domnul Cornel Ispas, printre primii nevăzători din ţară care au făcut facultate, i-a dat zece! Şi dirigu’nu dădea zece nici să îl pici cu ceară!”.
Ne cumpănim cuvintele, dar trebuie să spunem: Roxana e atât de inteligentă! Uite, când a fost marele miting USL pe „Arena Naţională”, i-au ţinut încuiaţi pe copiii nevăzători în şcoală, să nu iasă, să nu se plimbe aiurea prin jurul stadionului. S-a înfuriat atunci, că a auzit şi la televizor o voce: „Nu ştiu cine vorbea, nu i-am văzut pe oamenii aceştia, dar cum putea să mintă unul, Dumnezeule! Zicea că o să crească salariile, o să crească pensiile, o să… Aiurea! Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată”. I s-a făcut greaţă.

“Sunt împăcat cu viaţa mea şi mulţumit de ce am făcut în condiţiile date. Singurul defect pe care îl aveam până în vara asta: îmi era ruşine să merg cu bastonul. Dar acum merg, e mult mai bine pentru mine, mai ales la traversări.”

Parcă e prea urât să fii tot timpul serios. Eram mai serios înainte, dar când am văzut în spital pacienţii îmbufnaţi, dacă mă mai duceam şi eu nervos, mai rău făceam! Te deprinzi cu chestiile astea, fără să vrei.

Ovidiu Cucu, tânăr nevăzător
Viaţa în lumină

E o zi de vineri acum, la berăriile proletarilor din Pantelimon, ca în poezii desigur, e muzică de danţ, deşi nimeni nu dansează. Iar toamna, cum spun toţi meteorologii, nu se lasă dusă. Mergem cu Roxana şi cu Ovidiu într-un parc. Le place lor acolo. „La lalele”, îi zic ei, şi nu înţelegem de ce. „Ce lalele, măi, Ovidiule?”. „Cum, nu le vedeţi?”. Nu prea. „Mai uitaţi-vă!”. Şi să ştii că are dreptate: în mijlocul parcului sunt lalele din tablă sau ceva, sunt argintii şi foarte frumoase cum se înalţă spre cer. E ca un fel de monument. Monument pentru lalele! E pusă şi o plăcuţă pe care sunt scrise versuri din George Coşbuc: „O luptă este viaţa, deci te luptă!”. Ca să vezi!

Ovidiu povesteşte ce fac acum, sunt la postliceală, se pregătesc să devină maseuri profesionişti, terapeuţi vor lucra în spitale şi vor face oamenii bine. Au făcut şi practică în vara asta. Au fost şi la Spitalul Poştei, şi la Militar. Roxana a lucrat la „Filantropia”. Ovidiu spune că e priceput şi îl credem: „Mi-a venit un tip paralizat, nu vorbea, făcea masaj cu mine şi în trei săptămâni a început să meargă singur pe coridor. Cum te simţi când faci aşa ceva?Zi-mi, cum crezi că te simţi?”. Am vrea să răspundem „Bine”, dar nu ştim ce să răspundem. Noi n-am făcut niciodată asemenea minuni.

OVIDIU ÎNVAŢĂ ISTORIA!

Roxana şi Ovidiu au stat, vara asta, cu chirie pe strada Chişinău. S-au gospodărit mai mult singuri, deşi i-au ajutat şi părinţii lui Ovidiu, şi-au făcut de mâncare, şi-au trăit iubirea, au mers şi la cârciumă, să le cânte lăutarii!, deşi el e cu muzica pop, iar ea a fost în adolescenţă rockeriţă, ba chiar şi punkeriţă!, au fost în parcuri, le place Herăstrăul, nu Tineretului, că acolo sunt multe scări, şi Roxana le urcă greu, intră pe internet, stau pe Facebook, pe messenger ( n.r. – pentru nevăzători există aplicaţii audio), peste tot.  Ovidiu a cunoscut-o şi pe bunica Roxanei, bineînţeles, se plac, tinerii noştri vor să se căsătorească şi să aibă copii! Fireşte, vor face un test înainte. E posibil să afle dinainte dacă fiii sau fiicele lor vor vedea. Dacă vor fi probleme nu vor mai face copii.

Vor să îşi ia casă. Casa lor! Ovidiu e şi la facultate, învaţă Istoria la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, alături de studenţi care văd! Are o memorie, Dumnezeule! Nimic nu uită. „Păi, ce să fac, nu pot să văd, trebuie să ţin minte ce şi cum!”. Îl cheamă şi Vasile, şi uite cum e cu numele astea, ne spune, că îi place mai mult Ovidiu, deşi vine de la oaie, decât Vasile, care e nume de om mare! Este şi bărbierit acum. Cum naiba s-a bărbierit aşa de bine? Ar fi bun să facă reclamă la lame de ras! Cavaler, ce să mai! Păi voi ştiţi că de un 14 februarie a urcat, aşa, orb, într-un autobuz, s-a dus până la un supermarket şi s-a întors cu cel mai mare urs de pluş pe care l-a găsit?

Altădată a stat pe internet opt ore să compileze din mai multe declaraţii de dragoste, să facă una frumoasă, amuzantă. A spus-o în faţa întregii clase. Ar fi vrut să râdă toţi, să se simtă bine, şi chiar au râs că s-a încurcat Ovidiu de s-a ales praful din toată declaraţia! Uite că nici nu i-am întrebat. „Tu, Roxana, cum îl vezi pe Ovidiu?”. „Gras”, răspunde tot el. „Am 98 de kilograme”. Domnişoara se revoltă: „Lasă-mă şi pe mine!”. Opa! Îl vede înalt, puternic şi bun. Aşa şi e. Acum, la sfârşit, o energie ciudată coboară aici, între lalele. E frumos, frumos ca în dragoste! Mai punem o ultimă întrebare: „Ovidiu, spune drept, ai călcat strâmb?”. „Nu, asta nu”, şi iar râdem toţi. E seară de-acum. Ne despărţim de Ovidiu şi de Roxana. E întuneric, dar poate că, de fapt, greşim. Ce ştim noi? Tinerii aceştia trăiesc în lumină cea mai frumoasă poveste de dragoste din oraşul acesta urât. Nu i-am spus încă Roxanei, dar când va ninge îi vom dărui un bulgăre de zăpadă; da, aşa vom face.

ROXANA RADU, IMAGINEA CENTRULUI DE REABILITARE

Roxana a mai apărut în presă. A fost şi la o emisiune la Mihaela Tatu. Roxana este imaginea unui Centru de Reabilitare pentru persoanele care rămân nevăzătoare pe parcursul vieţii şi care trebuie să ia totul de la zero, cum a reuşit ea. Centrul este încă în construcţie, tot aici, în Vatra Luminoasă. Participă la teledoane, la strângeri de fonduri, a fost şi la TVR 1, ba a trimis chiar şi o scrisoare către Avocatul Poporului!

Adevărul, 07.11.2012