A plecat vagabondul vietii mele. Numai cu viata de actor, niciodata nu a glumit. A fost actorul pe care l-am iubit cel mai mult. Am vazut Filantropica de 12 ori. De opt ori pentru el. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Peter Fechter a murit şi a fost liber. Avea 18 ani şi mâinile mari, cum au muncitorii în construcţii. Era – ironie a unui destin de personaj tragic – zidar. Pe 17 august 1962, în ultima zi a vieţii sale scurte, a încercat să treacă dincolo de Zidul Berlinului, bariera care spintecase lumea. Dacă ar fi reuşit, în urma lui ar fi rămas marea închisoare comunistă, lungă de la Vladivostok la Berlin. A fost împuşcat lângă zid. Corpul său chircit de durere, ca un fetus avortat de o istorie absurdă, dăinuieşte într-o fotografie alb-negru. Peter Fechter a căzut la graniţa dintre comunism şi restul.
Prietenul său Helmut Kulbeik, cu care a început să escaladeze Zidul Berlinului, a trăit, a ajuns în RFG şi s-a pierdut, ca o fantomă cu sufletul amputat. Împuşcat de grănicerii est-germani, Fechter a sângerat până la capăt şi a strigat, fără ecou, după ajutor. Prietenul Kulbeik nu s-a întors. Gărzile vest-germane l-au văzut pe Fechter murind şi n-au făcut nimic. În trupul lui s-au găsit douăzeci şi unu de gloanţe. Mai târziu, est-germanii i-au ridicat cadavrul golit de sânge şi l-au târât înapoi printre oamenii noi. „Nu eram criminali, şi noi eram la fel de speriaţi“, a spus, peste decenii, la proces, unul dintre grăniceri.
Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. O bucată vizibilă şi hidoasă din Cortina de Fier. RDG-iştii care reuşeau să dispară în Vest erau declaraţi nebuni, căci ce om întreg la minte ar fi ales să fugă din raiul socialist? Libertatea începea cu o bornă cosmpolită: „Café Adler“. Era primul lucru normal pe care îl întâlneai dincolo de comunism. Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii au auzit la televizor că pot trece în Berlinul Occidental fără să fie împuşcaţi şi zidul a fost dărâmat de mulţimea ca un vapor căruia îi bate în pânze vântul schimbării. Un vânt aproape cald care mătura dârele de frig. Euforia a durat mai puţin decât o lună de miere. Oameni îmbrăcaţi în geci care par azi caraghioase nu se mai îmbrăţişau pe străzi după ce cozile, aglomeraţia, cenuşiul şi sărăcia veneau de la răsărit şi nu se mai opreau. Timpul le-a lămurit pe toate, Germania unită s-a vindecat şi este puternică.
Chris Gueffroy avea 30 de ani, nu era obişnuit să aştepte şi să îndure. A fost ultimul RDG-ist împuşcat pentru că nu credea în sârma ghimpată. Se întâmpla pe 6 februarie 1989. A primit 10 gloanţe. Toate în piept. Numele lui a fost scris pe una dintre cele o mie de cruci din memorialul dedicat celor care au încercat să se ridice dincolo de zid. Memorialul a fost unul temporar. A fost ridicat în octombrie 2004 şi demolat în iulie 2005. E şi aici o lecţie despre cât de puţin înţelegem din povestea celor care au murit şi au fost liberi.
* acest articol a fost publicat în ziarul adevărul, în data de 08.11.2009.
Mall-ul din Vitan nu e cel mai potrivit loc, dar trebuie sa fiu aici. Chiar trebuie. Povestea a inceput demult, odata cu 90, anii frumosi. A inceput cu o caseta audio, prima mea caseta audio, cu o coperta trasa la o imprimanta cu ace. Sunetul avea gajaitul acela care s-a pierdut. Muzica auzisem doar la gramofonul lui tata. Dansasem cu Elvis de cand nu stiam sa merg prea bine, il iubisem pe Freddie. Eram Freddie. Si eram pregatit. Cand m-am intalnit cu Michael inca impuscam copii pe scara blocului. Ziceam “pac-pac” si impuscatul se trantea la pamant, ca si cum ar fi murit. Eram in scoala primara, aveam blocul C2 si nu-mi trebuia mai mult. Nici acum nu mi-ar trebui, doar ca Dig, Cata, Costica, Adi sunt oameni mari, cu familii, si sunt asa cum sunt oamenii mari. Fabrica a murit pe bune, sirena nu mai suna in fiecare dimineata la 7 si, sincer, nu sunt toate chiar la locul lor. De fapt, ca sa va spun tot adevarul, umblam si pe dedesubt, prin canalizare, uneori cadeam toti in cacat, mergeam asa murdari si ne spalam la cismeaua de dincolo de calea ferata. De la Heal the world am stiut ca am gasit ceva ce nu se pierde.
Saptamana trecuta cand am vazut This is it n-am vazut un barbat slab, muribund si aproape fericit. Am vazut caseta mea Dangerous. Si mai departe l-am vazut pe tata dandu-mi primul meu disc de vinil, un Thriller adus de la bulgari, primul meu CD, Blood on the dance floor. Un player pentru CD-ul asta mi-am luat cativa ani mai tarziu.
Michael e batran, are peruca, vorbeste politicos, repeta cuvinte ca in prostiile motivationale cu care isi trateaza oamenii noi depresiile. Eu nu vad asta. E un sfarsit de octombrie, 1992, eu sunt intr-un spital de langa Sinaia si vad la un televizor mic, alb-negru, ca el a venit la Bucuresti. Nu voi fi acolo, cateva minute mai tarziu merg la baie si plang asa cum baietii nu au voie sa planga.
Michael e tot batran si slab, poarta multe haine sa ascunda asta, cum am purtat si eu toata adolescenta, pana tarziu, cand am depasit 50 de kilograme.
Am 13 ani si n-am curaj sa o invit pe Felicia la dans. E ziua colegului, se aude “What about sunrise?”. A inceput Earth Song si eu nu am curaj. Pe un perete, intr-un apartament din judetul Prahova, un poster cu Michael Jackson inca negru a stat pe perete pana cand hartia s-a ingalbenit si s-a rupt singura. Michael Jackson, batran, canta Human Nature. Eu ascult The girl is mine cu Razvan. El e deja a opta si tot ii place. Human Nature nu s-a terminat. Vizitez casa lui Catalin Dinu, fanul perfect, asa cum vizitezi un muzeu.
Michael danseaza, duce o mana la spate. E multa durere in This is it si eu nu o simt. E 14 septembrie 1996 si sunt, cu tata, pe cel mai frumos stadion din viata mea. Am o geaca neagra, de piele, singura mea geaca neagra de piele si parul aproape lung. El e acolo, pe scena, in hainele lui rosu si negru, si opreste un tanc. Nici concertul History nu s-a terminat. Urmeaza amanuntul patetic: si nu se va termina niciodata. De aceea am plans pe 25 iunie 2009, de dimineata, cand Madalina m-a sunat si mi-a spus asa: “Tu ai auzit ca a murit Michael Jackson?”, si mai tarziu, in ziua aceea, in redactia ziarului meu si intr-un studiou de televiziune.
Sunt multi tineri acolo, pe ecran, il aplauda. Michael e tot timid, se fastaceste. Eu umblu pe o strada din Paris si citesc “Nous n`avons plus Paris Match. Michael est mort, mais la vie continue. Yuppi”. Zambesc. Acum poarta ochelari si priveste cum ar fi trebuit sa fie showul de la Londra, eu sunt aproape de metrou, la gara, muzica lui vrajeste sufrageria. Urmeaza niste colinde. Laura rade. Michael vorbeste despre cei cativa ani pe care ii mai avem ca sa salvam lumea, eu le vad pe toate femeile pe care le-am iubit razand asa cum au ras doar cand maimutaream moonwalkul. Urc pe o scena de karaoke, incerc o melodie cu Daniel si nu prea ne iese. Ne intoarcem la berile noastre, privim inapoi spre o vacanta de vara, apoi pe telefonului lui sofisticat. E un flashmob din Stockholm.
Curg toate literele pe ecran, ma ridic si ma sprijin de un perete alb. Pe fotolii, printre pungi de popcorn si cutii de cola goale, au mai ramas sapte oameni. Pe penultimul rand, o fata, n-are mai mult de 20 de ani, plange. In primul rand, trei pustoaice aplauda si incearca un sincron. C eilalti nu fac nimic. Tac si privesc in gol, ca la o inmormantare. Sunt si nu sunt acolo, peste ei cad orele acelea cand am asteptat pana s-a auzit “Nevinovat” la toate capetele de acuzare. Cred ca a fost dragoste, pentru ca nu m-am indoit, nu m-am temut si am crezut. Colectia de intamplari bune si rele care se cheama ca a fost viata mea a avut nevoie de vocea lui. A fost fondul sonor pe care am iubit, am sperat si am visat. “Asta fac eroii”, spunea o cantareata de succes. Michael Jackson a fost eroul meu imperfect si fantastic.
Sunt ultimul care iese din cinematograful acesta si n-am vazut filmul This is it. Poate ca magia de aici vine.Au rulat amintirile noastre cu Michael. Ceva intim, o melancolie cumplita, care n-are nevoie de cuvinte. La urma s-a lasat o ceata urata. Am adormit tarziu ascultand asta. Cred ca am omorat cativa pirati in noaptea aceea.
emilia sercan si-a facut blog. de investigatii. a inceput cu o mai veche specialitate de-a ei: matusile din familia nastase.
În familia Năstase, este o tradiţie ca mătuşile să fie generoase cu nepoţii lor. Precedentul creat de Tamara Cernaşovschi este dus mai departe de Dana Barb, sora lui Adrian Năstase, dar şi de Rodica Odobescu, sora Danei Năstase, cu nepoţii lor, Andrei şi Mihnea.
puteti sa o cititi pe emilia direct aici.
Au trecut patru ani de când am scris primul „Colţ roşu” în „Evenimentul zilei”.
Textul pe care îl citiţi acum este ultimul. Între iarna caldă a lui 2005 şi toamna rece a lui 2009 am fost, împreună, într-o lume specială, într-un joc de şah în cuvinte.
Eu am deschis cu o opinie în ziar, cel mai des cu piesele întunecate, voi mi-aţi răspuns pe forum, pe mail, câţiva, cei mai conservatori şi mai politicoşi, chiar pe adresa redacţiei. Unii dintre voi au sunat să mă felicite, să-mi dea ponturi şi idei sau să mă invite la o bere, alţii, mai nervoşi, să mă expedieze înapoi la origini ori să-mi propună mici corecţii fizice. O cititoare mai în vârstă a vrut chiar să mă înfieze.
Cumva, am câştigat: nu m-a bătut nimeni şi m-am ales şi cu o mână de prieteni care încă se îmbată cu iluzia că putem salva lumea. Am aflat şi că sunt, pe rând, ţigan, evreu, homosexual, ţăran, moldovean şi, desigur, un bou.
De multe ori m-aţi enervat rău şi tot de atâtea ori cred că v-am înjurat, discret, în gând. Mi-a venit să scriu, ca altcineva înainte, „Dragi cititori EVZ, sunteţi mai proşti ca mine”, să vă declar un caraghios şi inutil război, să-l pierd previzibil şi să vă ignor. Numai că nu e chiar aşa de uşor.
„Evenimentul zilei” are un fel de magie care vine de la voi şi se întoarce la voi. Dincolo de pătura primară de mitocani vizibili şi zgomotoşi, există o majoritate educată şi rezervată. De acolo am primit o întrebare la care m-am gândit mult şi la care tot nu ştiu să răspund: „Tu, Andrei, crezi în destinaţie?”.
Era pe la jumătatea drumului meu fericit la „Evenimentul zilei” (am fost un norocos să încep de aici), când cineva mi-a scris: „Prin anii ’80, călătoream pe rupte într-un autobuz arhiplin. Ca de obicei, călători agăţaţi de scară. Şoferul opreşte din cauza uşii din spate des chise. Lumea zbiară la cei atârnaţi să se desprindă. Atârnaţii imploră «Insistaţi puţin, să încăpem şi noi». Dilemă grea. Şoferul porneste smucit, accelerează, şi-apoi pune brusc frână, dupa tehnica obştească a aşezării cartofilor… Prin compresarea icnită a pasagerilor, se face loc, dar, şi loc de «Vălei, ne omoară! ». Cineva din spate, scos din minţi, strigă şoferului: «Baga-ţi-aş…». Deasupra feţelor schimonosite de-nghesuială, şoferul se ridică de pe scaunul său, semeţ, şi răspunde, printrun apel la grămada de martori, insultei: «Auziţi, bă, ce-mi zice ăla din spate… Ia transmiteţi- mi-o voi până aici!». Gloata, hohotind, devenise mai egală decât era. Eu, însă, nu credeam în egalitate şi nici în drum bun. Credeam în destinaţie. Şi uite, am ajuns, Andrei. Am ajuns să te întreb: Tu, Andrei, crezi în destinaţie?”.
Acum, când plec, văd că lucrurile pe care le-am strâns în ultimii patru ani încap, toate, într-o cutie de carton. Mai e ceva, o filă care cântăreşte greu. Sunt frazele cele mai sensibile şi mai complicate pe care mi le-au scris cititorii de-a lungul timpului. Le-am printat.
Sunt singurele repere că nu am irosit timpul tuturor. Sună a campanie umanitară, dar nu e decât un apel la înţelepciune: cumpăraţi ziare. Costă mai puţin decât tonele de SMS-uri cu care ne lovim fără să simţim. Poveştile bune merită să rămână pe hârtie. Vă mulţumesc. La revedere.
* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 25.10.2009.
Mizerabilă și explicativă atitudinea președintelui Băsescu față de trecerea generalilor de la PSD la PDL. Concluzia: oamenii ăștia sunt la fel, nu există nicio diferență între ei, pot fi orice pentru că nu cred în nimic. Partidele astea două sunt feliile aceluiași măr și mărul stricat e într-o ladă unde nu sunt decât mere stricate (sau care urmează a fi stricate).
„Politicieni” ca aceștia sunt doar niște paraziți perfecți. Îi unesc funcțiile, interesele, privilegiile, plătite din banii noștri, ai proștilor. Între timp, românii vor răspunde la întrebările din sondaje că mai mult și mai mult ei cred în Biserică și în Armată. Dumnezeu să ne apere.
Uite aici.
Sub fereastra mea se află o cabină telefonică. E inutilă ca un guvern pe timp de criză, întrucât nu prea mai există bucureştean care să nu deţină două sau chiar trei telefoane mobile, după cum nici ţara nu se poate mărgini în a avea un singur executiv.
Un excelent articol de analiză și previziune politică găsiți aici, opera maestrului Georgescu.
La aproape 90 de ani s-a dus soldatul Nistoresc A. Aurel. A fost vreme de patru ani doar soldat in razboiul germano-rus. Apoi soldat al pamantului. A plecat pe front cu trupele germane, a ajuns la Cotul Donului si s-a intors singur, prin paduri, ranit, cu urechile inghetate si cu venele picioarelor umflate de mers.
Un articol tulburator scris de Cornel Nistorescu gasiti aici.
De la sfârşit la început. Dan Petrescu, după Scoţia: „Acum le-am spus jucătorilor: capul jos şi la muncă .
Nu trebuie să ne lăudăm prea mult”. Nu e nimic aici din ce ne-am obişnuit să fie. Mândria clişeizată în cuvinte abandonate de sens, ca „Am scris istorie!”, e ridicolă, periculoasă şi preferată de o presă mică şi oportunistă.
Petrescu a adus la Urziceni raţiunea în detrimentul extazului tâmp. E singurul antrenor care a nimerit la intersecţia fericită între un proiect ambiţios şi condiţiile decente pentru a fi împlinit. În România, în fotbal şi aiurea, asta înseamnă un lux, o excepţie şi o explicaţie pentru degradarea constantă a sistemului.
Petrescu a pus diagnosticul corect: ce s-a întâmplat la Glasgow este un succes de parcurs, fără consecinţe imediate. „Nu e o minune, ci un rezultat bun. Când ne vom califica, atunci victoria va deveni istorică”.
Specialiştii vor face observaţiile lor punctuale: Unirea a câştigat pentru că a făcut presing şi când conducea cu trei goluri, pentru că a fost echipa mai disciplinată şi mai norocoasă. Miza rămâne alta: impunerea „modelului Petrescu” (disciplină, anularea zgomotului de fond, solidaritate).
Victoriile celor de la Urziceni sunt nule, dacă mângâie doar orgoliul naţionaliştilor excitaţi. Ele contează cu adevărat (mult dincolo de aria limitată a fanilor) când (şi dacă) probează eficienţa „modelului Petrescu” şi-l răspândesc. Dacă tot mai mulţi se vor converti la religia competenţei fără ifose. Altfel, jucători şi mai talentaţi decât Bilaşco sau Varga vor strânge vagi momente de glorie. Şi atât.
* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 22.10.2009
SocialVibe