dela0(14) – Care este secretul lui James Joyce

Avea dreptate Richard Ellmann, „inca invatam sa fim contemporanii lui Joyce”. Pana la urma, ce ne-a spus, inaintea tuturor si mai bine decat ceilalti, dublinezul acesta cucerit de enigme?

Am ezitat cateva saptamani bune, sau mai degraba rele, inainte sa scriu textul care urmeaza, desi mi s-a tot cerut sa public mai repede “ceva”. Aveau dreptate si editorii – ce sa le spui? Nu mi se mai intamplase – nu eram pregatit. Si ce scuza sa invoci – ca in fata lui Joyce se impun pauze mai lungi de gandire? Mofturi!

Negasind, ca de obicei, repede solutii, l-am intors pe toate colturile frazelor, pana m-au lasat nervii – naiba sa il ia daca il inteleg! Si cum sa scrii despre ce nu intelegi? Despre ce nu intelegi e mai bine sa taci.

 Sa fie limpede: imi placea Joyce, dar nu stiam sa-mi explic de ce. Nu puteam sa rezum niciuna dintre povestirile lui – atat erau de perfecte si inaccesibile. Parca incepeam sa sufar de o boala incurabila. Doar in fata problemelor de sah in care negrul trebuie sa dea mat din exact acele doua mutari pe care nu le vezi am mai suferit asa.

Apoi, pe masura ce zilele treceau, fara sa fiu in stare sa leg un cuvant de alt cuvant, in tacerea agresiva care ma urmarea ca un negustor intr-un bazar din Orient, privind obsesiv aceasta pagina pe atunci goala, cred ca am reusit sa ma lamuresc. Este posibil sa fi aflat secretul lui Joyce. 

Portretele de la tinereţe

Textele din volumul “Oameni din Dublin” au fost scrise la inceputul secolului XX. Artistul era, deci, la tinerete – au fost decenii nebune in care si-a urat orasul, a fugit de el si de idealurile lui; l-a revizitat apoi, intai in memorie, fara furie, melancolic si poate resemnat in fata lipsei de glorie a farmecului sau.

Unele texte (“Eveline”, “Doi tineri galantoni”, “Un norisor”, “Un caz dureros”) sunt excelente, dar ar fi putut sa aiba si un alt autor. Ambitia declarata a volumului era sa dea acestui mare oras locul sau pe harta culturala a lumii.
 
Joyce admite ca a vrut sa scrie “o istorie morala a Irlandei”. A luat strazile, trasurile, felinarele, ploile, berile, rugaciunile, strigatele fara ecou, pasiunile si tradarile oamenilor din Dublin, le-a decojit nenorocirile cum decojesti o portocala, parca in gluma, i-a tarat prin slujbe care abia ii lasau sa nu moara de foame, i-a pus sa faca filosofia sangelui si a pacatelor, sa duca in spate mormintele stramosilor si sa-si bea visele de libertate, apoi a facut din toate astea o declaratie universala de iubire si de ura, adica a dat din nou viata, ca un Dumnezeu ceva mai tolerant cu viciile, poate chiar ceva mai intelept. Nu e putin, dar nici aici nu e cheia. 

Eternitatile care nu conteaza

Ganditi-va ca veacul cinematografiei abia incepuse. Acum ganditi-va ca Joyce face scurt-metraje, dar ca nu lucreaza cu imagini, sigur, acum descrie o mustata cocheta, acum un preot mort, acum mai multe smochine, dar nu, el nu traieste din aceste imagini, el monteaza emotiile care nu se vad. Isi intrerupe cuvintele chiar cand par ca, in sfarsit, s-au hotarat sa spuna ceva important.

 Ce il face pe Joyce sa fie unic si, asadar, atat de special este momentul, secunda, in care totul se termina. Literatura sa este autentica fiindca se sfarseste exact ca o viata, sub povara unui destin. Secretul prozei lui Joyce nu se ascunde in cuvintele scrise, ci in cele care nu au fost scrise, desi ar fi putut sa fie. El alege un timp, de obicei scurt, si arata ca timpul acesta scurt este, de fapt, o eternitate, nu intotdeauna cu logica, sens. Exista suficiente eternitati care nu conteaza.
 
De aceea, textele sale par uneori anoste, iar unele fraze inutile. Nu toate secundele ne aduc ceva, insa de fiecare data cand se intampla ca un moment sa fie magic sau grotesc, Joyce e acolo, filmandu-i inima. Colosala intimitate cu intelegerea deplina a fragilitatii existentei noastre! Insa, fara aceasta excesiva rapiditate postmoderna a oamenilor care isi dau seama ca viata nu le mai apartine, probabil ca Joyce nu ar fi fost resimtit atat de acut ca fiind genial. Dublinezul este, deci, inaintea tuturor, contemporanul sufletelor care traiesc, dureros, constiinta propriei morti.

De altfel, “Cei morti”, proza care incheie “Oameni din Dublin”, este o bijuterie fara greseala, o proba ca absolutul exista. Cele cateva ore din viata lui Gabriel Conroy aduna exact atata stralucire cata poata aduna literatura. Mai mult nu exista si nici nu e bine sa existe. Acolo, in “Cei morti”, Joyce face oricum totul. 

…
Inima Dublinului

 James Joyce (1882-1941) a ramas in memoria literaturii pentru modul original in care s-a folosit de limbaj, recurgand extensiv la monolog, dar si la intertextualitati mitologice si istorice.
Nascut la Dublin, Joyce a crescut intr-o familie saraca, dar care s-a luptat sa pastreze aparentele clasei de mijloc din care parintii scriitorului isi doreau sa faca parte.

 

Inca de la 6 ani, James Joyce a primit o educatie iezuita. A stat o vreme la Paris; pe urma, alaturi de Nora Barnacle  – partenera sa de viata –, a locuit in Trieste, pana in 1915. In 1914 reuseste sa publice volumul „Oameni din Dublin”, dupa sapte ani de refuzuri din partea editorilor care considerau stilul lui Joyce prea indraznet. De data aceasta, norocul ii suradea si chiar poetul Ezra Pound devine acum un fan al autorului. La scurt timp, intre cei doi se instaleaza o trainica prietenie. In timpul Primului Razboi Mondial, Joyce se muta la Zurich si pe urma la Paris. In 1916 publica „Portret al artistului la tinerete”. Incepe sa aiba probleme de vedere si cu greu lucreaza la cel mai extins roman al sau – „Ulise” – care va aparea in 1922. Curand, Joyce avea sa explice asa obsesia pentru orasul pe care il parasise: “Daca pot sa ajung la inima Dublinului, pot sa ajung la inima tuturor oraselor lumii”. In 1923 incepe sa lucreze la „Finnegan’s Wake”, care va aparea de-abia in 1939. La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial se refugiaza din nou la Zurich, unde moare pe 13 ianuarie 1941.

 Volumul „Oameni din Dublin” a fost recent reeditat de editura Humanitas, in traducerea lui Radu Paraschivescu. Pretul cartii este de 27 de lei.

* dela0.ro, 07.05.2012

dela0 (13) – Despre lumina. Radu Marculescu. Marturii pentru Judecata de Apoi

„Marturii pentru Judecata de Apoi” ar fi putut sa fie un mare roman, si ce bine ar fi fost sa fie asa! Radu Marculescu avea un talent exceptional, ar fi trebuit sa faca literatura, dar secolul XX i-a fost potrivnic. Din nefericire, „Marturiile” nu sunt fictiune, sunt rani adevarate. Citind aproape ca le simti cum dor.

I.

Nu stiu daca va amintiti cum se sfarseste „Ciuma” lui Albert Camus. Inainte de ultimele doua paragrafe se gaseste aceasta fraza: „(…)doctorul Rieux s-a hotarat atunci sa redacteze aceasta povestire care se termina aici, ca sa nu faca parte dintre cei care tac, pentru a depune marturie de partea acestor ciumati, ca sa lase cel putin o amintire a nedreptatii si a violentei care li s-a facut si ca sa afirme doar ceea ce se invata in timpul unui flagel, ca exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit”.

Sunt multi ani de cand am plecat in cautarea adevarului ei – multi ani de cand caut mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit in oameni. Am intalnit, de atunci, oameni cu adevarat mari, monumente aproape, oameni care nu s-au vandut, aparandu-si cu fanatism sufletele, drepti, morali, frumosi, oameni intregi, pe care ai fi putut, cu nadejde, sa te sprijini.

Pana la ultima celula

O singura data, insa, am simtit ca sunt aproape de fraza biblica – o singura data am simtit ca vad un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Se intampla in 2009 – eu imi gatam tineretea, Radu Marculescu avea deja 94 de ani. L-am ascultat indelung, caci nu se cadea sa vorbesc.

Eram uluit: indurase totul, se facuse si el tuturor totul, si iata-l intr-o liniste perfecta, de haiku. I-am exploatat amintirile intr-un anotimp fara griji. Am scris apoi, cu Vlad Stoicescu, cateva articole de ziar (aici, aici si aici), caci nu suntem din aceia care tac, ca sa depunem marturie de partea lui, sa lasam o amintire nedreptatilor pe care le-a traversat cu o putere pe care numai credinta o poate aduce.

Va spun toate acestea ca sa va avertizez ca voi fi subiectiv pana la ultima celula care da viata acestor cuvinte. L-am iubit pe Radu Marculescu.

II.

Editura Humanitas i-a republicat recent cartea „Marturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul romanesc”, care vine in continuarea „Patimirilor si iluminarilor din captivitatea sovietica”. Radu Marculescu a fost prizonier de razboi. A facut noua ani de lagar sovietic si, intors acasa, a mai strans si sase ani de gulag romanesc, in urma unui proces in care nu a putut fi condamnat (cinste martorilor care nu s-au vandut!).

„Marturii pentru Judecata de Apoi” ar fi putut sa fie un mare roman, si ce bine ar fi fost sa fie asa! Profesorul Radu Marculescu avea un talent exceptional, ar fi trebuit sa faca literatura, dar secolul XX i-a fost potrivnic.

Din nefericire, „Marturiile” nu sunt fictiune, sunt autentice, rani adevarate, citind aproape ca le simti cum dor. Radu Marculescu le-a pastrat in minte, le-a scris si le-a rescris de mii de ori, dar niciodata pe hartie inainte de 1990. Dar timpul din urma a fost bland cu el. Si-a implinit destinul: a lasat aceste doua carti care dau suferintelor sale un sens inalt, dar accesibil si noua, pacatosilor.

Ruleta ruseasca

La lansarea cartii, criticul Alex Stefanescu vorbea cu entuziasm despre talentul literar al lui Radu Marculescu, arma exceptionala neidentificata de niciun anchetator, fara de care am fi acum mult mai saraci. Cred si eu, alaturi de critic, ca profesorul a fost un ales. Avea dreptate Monica Lovinescu: „Radu Marculescu are si o memorie stapana pe timp. Gratie ei, zeci si zeci de nume pierdute in anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice”.

Personaj istoric este Nicolae Pascu, magistrat pensionar, coleg de celula cu Radu Marculescu in inchisoarea Uranus. Aventurile tanarului sublocotenent Pascu  in high-life-ul din Balti, printre nostalgici de pe vremea Tarului Nikolai I, ar trebui ecranizate. Sunt magnifice! „Ruleta ruseasca” este, de altfel, un capitol de o finete stilistica demna de un nobelizat.

Poezia si o aripa de inger

Radu Marculescu a fost poet. A scris, din cate cunosc, cea mai frumoasa pledoarie pentru poezie ca reazam cand te intalnesti cu noaptea si cu infernul. Poezia este cea mai curata dintre arte, iar Radu Marculescu stia asta. „Marturiile” lui salveaza si aceasta imagine poetica a detinutului Ion Stratulat, imagine de o forta colosala: doi indragostiti peste care se sparge clepsidra vremurilor, acoperindu-i treptat cu tot nisipul ei. Este o imagine care cine stie prin ce minune se regaseste si in filmul „Cainele andaluz” al lui Bunuel.

Apoi, este umorul. Pe un pat de spital, supus unei interventii chirurgicale, sub anestezie locala, Radu Marculescu recita in latina din Horatiu: „Vides ut alta stet nive candidum Soracte?”.

A mai retinut o fraza profesorul, o fraza spusa de un nefericit din gulag care a vrut sa se sinucida, dar nu a reusit. Spunea deznadajduitul: „M-am prins in cadere de o aripa de inger”.

Lumina

In ziua cand s-a intors acasa, Radu Marculescu a zabovit o ora in plus in gara, o ora doar, cat sa se intunece. Nu voia sa il vada lumea de pe strada sa in zdrente. Aceasta sensibilitate fata de lumina strabate intreaga carte. Inainte sa fie dus dupa gratii, pe drumul acela blestemat, sorbea soarele, incerca sa ii tina minte fiecare raza, sa stie de ce nu are voie sa moara.

„Marturiile” se incheie cu aceasta fraza pe care sunt sigur ca a repetat-o anul trecut, cand s-a infatisat asa cum l-am cunoscut, intelept si plin de lumina, la Judecata de Apoi: „Doamne, cum sa-Ti multumim ca nu ne-ai incercat peste puterile noastre?”.

…

Despre Radu Marculescu, Monica Lovinescu scria, odata, ca a uitat sa imbatraneasca. Nu s-a inselat: profesorul de limba romana, intrat fara voia sa in malaxorul represiv al secolului trecut, avea ceva din gratia omului insotit mereu de eroii uitati ai amintirilor sale.

Nascut in 1915, la Bucuresti, Marculescu isi obtine licenta in litere si filosofie cu un an inainte sa izbucneasca al Doilea Razboi Mondial. Preda, intre 1939 si 1942, limba romana la liceele „Gheorghe Lazar” si „Aurel Vlaicu” din Capitala.

Trimis pe front, cade in captivitate sovietica dupa batalia de la Cotul Donului si refuza sa revina in tara dupa 23 august 1944, pe tancurile sovietice. Refuza sa fie incadrat in celebrele divizii „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”. Alege, in schimb, detentia in lagarele sovietice. E eliberat abia in 1951.

Intors in tara ca un proscris, Marculescu este incarcerat pentru a doua oara, in urma unui simulacru de proces desfasurat la finalul anilor ’50. Iadului sovietic ii urmeaza temnitele romanesti, pana in 1964.  Apoi anonimatul si tacerea. Nu si uitarea. Dupa Revolutie, Radu Marculescu isi dedica timpul relatarii experientelor carcerale, scriind doua volume memorialistice fundamentale pentru intelegerea universului concentrationar comunist. Moare in iulie 2011, la 96 de ani. E doar un numar de buletin. Radu Marculescu uitase, oricum, sa imbatraneasca.

* dela0.ro, 05.04.2012

Secţioara (82) – Aceşti politicieni care s-au aliat cu poezia

„Weekend Adevărul“ vă prezintă câteva exemplare reprezentative din regnul animalelor politice îmblânzite de fiorul liric.

Nu v-aţi aştepta, dar politicienii sunt şi ei oameni, ba mai mult, unii sunt chiar poeţi. Le dă ghes fiorul, aştern versuri pe hârtie, le publică, au ambiţii literare, unii s-au afirmat deja, ceilalţi încă mai speră, căci poezia nu cunoaşte termen de valabilitate. În săptămâna în care s-a aniversat Ziua Internaţională a Poeziei, „Weekend Adevărul” face un scurt inventar al politicienilor cu înclinaţii lirice.

De la deja consacraţii Radu Vasile (Radu Mischiu), Markó Béla şi Valeriu Stoica la aspirantul  Nicuşor Păduraru, e plină politica de poeţi minori publicaţi în volum, de oameni dedaţi frumosului artistic, care tresar când aud versuri de George Bacovia sau Ştefan Augustin Doinaş. Suflete sensibile, înrobite de esteticul textual. Informaţie: Radu Vasile, poet notoriu sub pseudonimul Radu Mischiu, a fost interpelat în calitatea de poet inclusiv pe stadionul Giuleşti! Le place românilor, le place micobiştilor poezia – acesta este adevărul!

Vicepremierul României Markó Béla a fost poet publicat în volum cu mult înainte să fie politician publicat pe primele pagini ale ziarelor. Aşeza în strofe cuvinte cu umlaut pe „o” şi accent pe „e” şi trebuie s-o fi făcut bine, căci, în prezent, Béla este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Ungaria şi a fost premiat în repetate rânduri de către cele două
instituţii.

Markó Béla separă însă activitatea politică de literatură, pentru că cele două „meniri” sunt incompatibile. „În poezie, trebuie să fii tot timpul foarte personal, foarte individual şi, dacă se poate, cât mai original. În politică, te subordonezi unor decizii colective, trebuie să fii atent şi la opinia comunităţii pe care o reprezinţi, e altceva. Politica nu e un joc, iar literatura nu e un job”, încearcă vicepremierul un joc de cuvinte.

De aceea, nu s-a întâmplat niciodată, spune Béla, ca şedinţele de partid să aibă iz de cenaclu, nu s-a discutat niciodată, relaxat, despre metafore şi rime încrucişate. Nu-i interesează pe colegii de partid ce versificaţie foloseşte acesta şi nici el nu se dă în vânt să le arate ultimele poezii. E treabă serioasă politica în UDMR, nu-i răgaz de visare, sunt multe de făcut, despre poezie nu se vorbeşte prea mult. „Pentru mulţi dintre ei probabil că este aşa, o culoare interesantă în ce priveşte biografia mea, dar nu prea discutăm. Nici cu domnul Kelemen Hunor (n.r. – poet şi el) nu prea discut, să ştiţi. Discutăm problemele legate de politică. Nu cred că majoritatea colegilor mei sunt foarte interesaţi de ce fac eu în literatură”, explică Béla.

UDMR-istul este autorul a 26 de volume de poezii şi semnează şi 3 volume de eseuri şi analiză literară. Zâmbeşte atunci când i se spune că este „om de litere”, căci aceasta este meseria lui de bază. „Atunci când m-am implicat în politică aveam deja o activitate literară destul de bogată, aveam multe volume apărute. În politică, e important să ai şi altă menire, pentru că asta îţi dă o siguranţă. Nu-mi plac politicienii de profesie care, cu orice preţ, vor să rămână politicieni”, spune vicepremierul.

Sonetele din „Erotica Grădinii”

De unde se inspiră poetul Markó Béla? Pe cine apreciază el, cu cine concurează, pe cine vrea să depăşească, cine este, aşadar, etalonul său în poezie? „Mă simt în continuare cel mai apropiat de poeţii din generaţia mea, generaţia lui Mircea Dinescu. La fel şi în poezia maghiară. Dar dragostea mea nu e poezia vreunui poet anume, ci, în general, poezia şi literatura, dacă vreţi”.

Ultimul volum publicat de Markó Béla este „Erotica grădinii” – o colecţie de sonete despre care criticul literar Alex Ştefănescu spune că sunt „o dovadă clară că autorul s-a realizat în timp ca poet, optând pentru o combinaţie goetheană de reflecţie şi joc, de observare a naturii şi metafizică. Atunci când vede o gâză zbătându-se în mâna unui copil, el se gândeşte la fiinţa omenească prinsă în mâna lui Dumnezeu”.

“Politica nu poţi s-o faci opt ore pe zi şi, după aceea, să nu te mai preocupe problemele care apar. Practic, politica te implică 24 de ore din 24. Cu literatura e acelaşi lucru. Aceasta este problema. ”
Markó Béla Vicepremierul României

DNA i-a citit poeziile lui Béla

În anul 2006, Markó Béla a fost anchetat de către DNA după ce a trecut, în declaraţia de avere aferentă anului 2005, venituri mai mari în calitate de scriitor decât în calitate de politician. Potrivit documentelor, Markó Béla ar fi câştigat 90.000 de lei şi 16.000 de forinţi în 2005, deşi nu publicase nicio carte. La acel moment, conform declaraţiei de avere, Markó Béla era cel mai bine plătit poet român în viaţă.

„Istorii duminicale” cu Valeriu Stoica

Valeriu Stoica, vicepreşedinte PDL, fost ministru al Justiţiei, avocat şi profesor în drept civil, este poet. A scris demult, în studenţie, inspirat de Ştefan Augustin Doinaş şi de mama sa. N-a mai legat de atunci cuvintele cu ritm şi rimă, dar pasiunea pentru literatură – şi, mai ales, pentru poezie – a supravieţuit oricăror dogme stricte ale ştiinţelor juridice. „Am scris pentru că am moştenit de la mama mea puterea extraordinară de a contempla lumea şi, mai ales, puterea de a mă rupe de realitatea imediată pentru a înţelege ordinea mai profundă a lumii”, motivează Valeriu Stoica.

Poetul Valeriu Stoica are evidente tendinţe poporaniste  Foto: Lucian Muntean

În fapt, Valeriu Stoica are o frumoasă explicaţie despre legătura vitală dintre poezie şi politică, aşezată într-o schemă logică specifică unui avocat experimentat: „În măsura în care cei care fac politică îşi propun să slujească binele public, înseamnă că ei încearcă să realizeze o anumită ordine în societate. Or, asta înseamnă că, aşa cum se întâmplă şi cu ordinea universului, ordinea socială ar trebui să stea sub semnul frumosului”. De drept, singurul său volum, „Istorii duminicale”, a fost publicat într-o ediţie privată şi difuzat doar prietenilor şi familiei.

Totuşi, cum poate un politician, o persoană ancorată, deci, prin definiţie, în prezent să se detaşeze, ce-i trebuie lui să lase politica şi să-şi simtă inima bătând în vârful peniţei? Valeriu Stoica este intransigent: „Nu cred că sunt în măsură politicienii să înţeleagă acest lucru dacă nu au o minimă educaţie literară, artistică şi dacă nu au fost exersaţi în această cultivare a frumosului artistic”. Nu se aşteaptă, aşadar, să fie citit de colegii de partid, nici nu crede că a fost, căci nu mulţi se interesează, nu mulţi înţeleg, e mai dificil.

Bacoviană

Dacă ar fi să bea o cafea cu un poet, cu oricare, dacă s-ar putea, Valeriu Stoica l-ar invita pe George Bacovia, mai mult şi mai mult pentru că maestrul simbolismului e cel care ar aprecia cel mai bine gustul amărui al unei cafele bune. Nu i-ar refuza însă nici pe Ştefan Augustin Doinaş, pe Nichita Stănescu ori pe Emil Brumaru, chiar dacă ultimul e la Iaşi, iar ceilalţi nu mai sunt. „Sunt însă şi poeţii mai puţin cunoscuţi, dar foarte apropiaţi mie, cum este Virgil Mazilescu”, completează juristul-poet. Există multe prejudecăţi cu privire la avocaţi şi, mai ales, cu privire la politicieni – nu au suflet, nu le e frică de nimic, nici de Dumnezeu, aşa se spune!

Valeriu Stoica, poetul, contrazice însă acestea preconcepţii născute de filmele americane şi, câteodată, de realitate: „În lumea modernă, mulţi dintre noi au pierdut legătura cu Dumnezeu. Omul are nevoie însă de transcendenţă, există multe căi de a participa – chiar şi sporadic, efemer – la această comunicare cu o lume mai pură şi mai frumoasă, de dincolo de noi. Această aptitudine ne îmbogăţeşte sufletul şi cred că, în egală măsură, emoţia estetică, religioasă şi să nu mai vorbim de emoţia iubirii, toate acestea la un loc ne dau şansa de a ne găsi echilibrul sufletesc”.

Totuşi, se poate supravieţui din poezie, doar aşa, transcendental? Ce ar trebui să facă un poet ca să nu moară sărac, cum poate un poet să rămână poet şi să nu devină politician sau, cine ştie?, jurist? „Eu cred că un poet adevărat n-are această preocupare. Aşa cum călugărul trăieşte în mănăstire şi face un jurământ de castitate, supunere, sărăcie şi credinţă, tot aşa marii artişti fac un jurământ asemănător”, spune Valeriu Stoica, deşi el a preferat acel jurământ care se termină cu „aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

“Aşa cum călugărul trăieşte în mănăstire şi face un jurământ de castitate, supunere, sărăcie şi credinţă, tot aşa marii artişti fac un jurământ asemănător.”
Valeriu Stoica poet

Treieriş

Cât aerul pe arii mai cântă în pendule,
La gurile batozei să m-aşteptaţi cu jind
 şi încărcaţi cu sacii, să aduceţi în pătule,
Poemele nescrise atâţia ani la rând.
Să măcinaţi la moară, nu mai târziu de mâine,
Doar câteva cuvinte, iar ţestul suferind
Să-l dezgropaţi din tainiţi, să coaceţi noua pâine
şi numai cu vin roşu să o stropiţi în gând.
Când lacome batoze îmi vor zdrobi o coastă
În care stai închisă, în spicul cel mai plin,
 Iubita mea, de mine te vei desprinde castă,
 Primind în dar grădina şi-un şarpe mai puţin.

de Valeriu Stoica

Pe cine inspiră Cătălin Cherecheş?

Cătălin Cherecheş, primarul municipiului Baia Mare, are o altfel de legătură cu poezia, mai degrabă lipsită de profunzimea şi cântecul liricii.  În campania electorală pentru primăria oraşului, pe unul din afişele de promovare ale social-democratului se afla figura unui bărbat şi mesajul „Eu sunt poet. Mă inspiră Cătălin Cherecheş, care pune suflet”. Potrivit unei publicaţii regionale din Maramureş, imaginea lui Istvan Balazs, poetul care zâmbea de pe stâlpii din Baia Mare, a fost folosită în mod fraudulos de către Cherecheş. Balazs este, de fapt, un respectabil sculptor din Sighetu Marmaţiei, care expune lucrări la festivalurile internaţionale de poezie din oraş.

Fotografia de pe afişul de campanie i-a fost făcută însă la un festival din localitatea Deseşti, spune sculptorul, care şi-a recunoscut hainele în care era îmbrăcat la eveniment. Artistul spune că actualul primar din Baia Mare nu-i inspiră mai mult decât „un gust amar”.

„Mischiu, mai scrii poezie?”

Fostul premier al României Radu Vasile crede că o persoană care are deschidere către lirism şi, în general, către literatură poate înţelege cu siguranţă mai bine mecanismele puterii, deci ale lumii politice. „Are o altfel de deschidere, are un univers mai larg, ambele domenii sunt de natură relativ imediată. Nu există, aşadar, o diferenţă în sens blamabil între politică şi poezie”, explică economistul.

Cătălin Cherecheş, un şarmant şi un drăguţ, alături de Elena Udrea  Foto: MEDIAFAX

Radu Vasile a scris două romane – „Fabricius” (4,66 lei) şi „Buricul preşedintelui” (12 lei) – mai multe cărţi în domeniul economic. „Sunt un om care a scris la viaţa lui”, nu se fereşte să recunoască, şi e normal să nu ascundă. Totuşi, cartea cu care a surprins cel mai mult fostul premier este volumul de poezii „Echilibru în toate”, apărut în anul 1999 la Editura Cartea Românească şi semnat cu pseudonimul Radu Mischiu.

Au fost bune, au fost rele versurile fostului pre­mier în exerciţiu? Radu Vasile are două exemple care ilustrează perfect calitatea poeziei sale, că nu scrie rău: „Când a apărut volumul, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus aşa: «Domnul meu, nici nu ştii mata ce ai scris!». Adică nici eu nu eram conştient că acele versuri sunt, într-adevăr, valabile. Pe de altă parte, au comentat tovarăşii din partide, cei care m-au şi dat, în final, la o parte. «Uite, domnule,
ce-i arde lui, să scrie poezii!», spunea unu. Nici nu mai contează cine, că e o persoană  mică şi încă mai există în natură”, explică Radu Vasile.

Radu Vasile

Plachetele

Contestat de Opoziţie şi lăudat de apropiaţi, Radu Vasile a continuat să scrie versuri. Cu sufletul deschis, cum se scriu adevăratele poezii. Mai are câteva plachete cu care se mândreşte, dar eşecul comercial al volumului „Echilibru în toate” l-a determinat să nu le mai publice. „De ruşine nu e. Faţă de ordonanţele de urgenţă, sigur e un progres”, spunea şi regretatul George Pruteanu despre opera semnată de Radu Mischiu. Chiar şi cetăţenii simpli, fără culoare politică, i-au sugerat să mai scrie. „În mod curios, eram la un meci al Rapidului şi acolo, pe stadion, un suporter a strigat la mine «Mischiu, mai scrii poezii?». Aceasta a fost singura dată când am fost interpelat în calitate de poet, după mandatul de premier”, îşi aminteşte Radu Vasile.

Mazilescu din drăgăşani

Are o listă lungă de poeţi care l-au inspirat, pe care i-a citit şi i-a plăcut, de care a fost apropiat, ca înţelegere şi stil, şi pe care ar fi vrut să-i întreacă sau măcar să scrie în aceeaşi manieră. Cei mai importanţi sunt „Virgil Mazilescu din Drăgăşani – oraşul care a dat doi premieri, pe mine şi pe Mugur Isărescu -, Mircea Dinescu, pentru că îmi place radiografia lui oarecum ironică a sentimentelor şi a realităţii, şi Nichita Stănescu, pentru stilul lui extraordinar”.

De ce sunt tocmai aceştia în capul listei? „Vedeţi, mie mi-au plăcut mereu scriitorii şi poeţii care folosesc sau, mă rog, utilizează, ca unul dintre elementele caracteristice, ironia, detaşarea şi limbajul modern”, explică Radu Vasile. Deşi este un poet la început de drum, Radu Vasile este, cu siguranţă, un artist mai bun decât politicianul care a fost. Vasile a condus Guvernul României între 17 aprilie 1998 şi 22 decembrie 1999, ani grei, de suferinţă, buni pentru poezia mizerabilistă, căci aici nu există demagogie literară.

“Când a apărut volumul, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus aşa: «Domnul meu, nici nu ştii mata ce ai scris!». Adică nici eu nu eram conştient că acele versuri sunt,  într-adevăr, valabile.”
Radu Vasile poet

Fragmente din volumul „Echilibru în toate”

„A stat el (instalatorul) în baie / reparînd / preţ de o săptămînă / Timp în care / Noi / neavînd nimic de pierdut, / Ne-am format o nouă speranţă / Despre cum va fi / Cînd apa va curge.”

„Ne doare aşteptarea / departe în zări / ni se roagă sfinţii / prin lumînări”

„Am spus bună ziua frumos / spre colegi şi colege / mi-am luat servieta / să merg la masă / am stat la coadă / şi m-am aşezat / cu o farfurie de ciorbă.”
de Radu Vasile

Păduraru, politicianul, bloggerul, poetul

Neînfricatul Nicuşor Păduraru Foto: Mediafax

Deputatul PDL Nicuşor Păduraru a fost prefect de Iaşi, este politician, poet şi blogger. Deşi specializarea sa este în inginerie tehnologică – lucrează la teza de doctorat „Analiza criteriilor de calitate ale prelucrărilor prin aşchiere”, democrat liberalul s-a remarcat şi în poezie, cu volumul „Creioanele de nuc”, pentru care a primit chiar un premiu special, oferit de revista „Vatra”. Nicuşor Păduraru se pricepe la cuvinte. A mai făcut el şi gafe – chiar în urmă cu un an, vrând să-l laude pe preşedintele Traian Băsescu i-a spus personal că „rar creşte şi iarba” în jurul şefului statului.

Păduraru spune că pasiunea pentru literatură oferă o mulţime de avantaje în comunicarea publică, esenţială pentru un politician. „Mie îmi este uşor să explic pe înţelesul ascultătorului folosind uneori jocuri de cuvinte. Veţi fi surprinşi însă să aflaţi că genul de demnitar pasionat de literatură este unul dificil, concesiile politice fiind greu de acceptat de oameni care au profunde standarde de ţinută şi principii bine definite”, se alintă deputatul, încercând un exerciţiu de bravadă politicianistă.

Aluneca spre versul alb

Pasiunea sa pentru literatură a fost mai mult ridiculizată, privită cu egoism, mai mult din perspectiva competiţiei politice, se lamentează Nicuşor Păduraru. Chiar şi ziarele au privit cu ironie gustul său pentru lirism, au încercat să-i prezinte preocupările ca şi cum ar fi o slăbiciune, aşa au făcut!  „Asocierea unui om politic cu lumea literară a fost prezentată în caricaturi sau texte asociate pamfletelor. Se poate să fi fost o problemă de buget, textele respective apăreau gratis, fără intervenţia mea”, le râde Păduraru ziariştilor răuvoitori.

Colegilor de partid le impune însă, prin calitatea de om de litere, mai mult respect, căci nu mulţi se încumetă la dialoguri complexe, se laudă deputatul. „Au reţineri în a folosi citate sau în a se lansa în retorici contradictorii. Doar unii, evident, cea mai mare parte a colegilor mei, au calităţi literare remarcabile. Încercaţi să citiţi declaraţiile politice, vă rog însă să nu asociaţi cu lecturi din Kafka, Froid (n.r.- Sigmund Freud!) sau cu discursurile din fosta «Scânteia»”, le răspunde Păduraru şi politicienilor rău intenţionaţi.

Nicolae Robu cel dur

Vă întrebaţi, poate, ce aprinde pasiunea pentru poezie, când îl vizitează, pentru prima dată, muza pe poet şi cum se educă stilul liric pe care-l emană Nicuşor Păduraru. „Încercam jocurile de cuvinte alunecând spre versul alb. La sfârşitul anilor de liceu, puteam scrie suficient de frumos încât să câştig o întâlnire la o prăjitură cu o fată frumoasă!”, explică deputatul. Anii de studenţie, continuă acesta, au fost însă adevăratul început pentru serioasa pasiune pentru literatură, iar bibliotecile Iaşiului i-au oferit bucuria întâlnirii cu lecturile care i-au format stilul.

Podul „Gheorghe Vieru”

„În urma unui demers al parlamentarilor din Parlamentul României, podul inaugurat de curând peste Prut (n.r. -  Podul Rădăuţi Prut – Lipcani) va primi numele de Gheorghe Vieru”, a spus în plen preşedintele Camerei Deputaţilor Roberta Anastase, în aprilie 2010, în prezenţa preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu. „Gheorghe Vieru” este de fapt regretatul poet basarabean Grigore Vieru, care n-a cântat niciodată păunii.

Ardeau cărţile

Ardeau cărţile
şi se făcea că ardeau cărţile
şi câinii cuvintelor muşcau
flăcările cu ciuda
şi se făcea că trupul meu
mistuit de dorinţă
se transforma uşor în cenuşă
şi desena hieroglific
umbrele morţii
se facea că nu mai eram eu însumi
şi doar el
Cuvântul
plutea fierbinte deasupra cărţilor arse.
Depunere
cortine căzute
aşteaptă flămânde
paşii trişti
palmele cuvintele
praful din mine
undeva timpul îşi ronţăie liniştit
secundele crude
o sală pustie
atât

de Nicuşor Păduraru

Alianţă politică pentru „Căţeluşul cu părul creţ”

Deşi nu este om de litere, senatorul liberal Nicolae Robu, rectorul Universităţii „Politehnica” din Timişoara, se arată profund îngrijorat de absenţa pildelor moralizatoare din poeziile copilăriei. Potrivit demnitarului, cel mai bun exemplu este frumoasa poezie „Căţeluş cu părul creţ”, din cauza principiilor necorespunzătoare promovate în rândul copiilor de numai 3 ani de către această creaţie populară.

„Eu am analizat poezia asta. De demult mă tot frământă. Mi se pare aşa o tâmpenie să înveţi copiii, mai ales la vârsta la care ei nu înţeleg foarte multe lucruri, această poezie, în primul rând pentru că începi să le vorbeşti despre furat, de la 3 ani. Ce face acest personaj (n.r. – căţeluşul cu părul creţ)? El mai şi minte: se jură că nu fură!”, spunea iritat parlamentarul într-o conferinţă de presă susţinută anul trecut la Timişoara. Robu oferă şi soluţia pentru această inadvertenţă etică: introducerea unei noi strofe, care să vorbească, aşa cum se cuvine, despre pedeapsa căţeluşului prins „cu raţa-n gură” – „să se prezinte că de la Sfatul Popular a ieşit scărmănit bine, pe trei cărări, încât altă dată nici să nu mai fure, nici să nu mai mintă”, crede senatorul.

Analiza aproape literară făcută de Nicolae Robu l-a inspirat pe prim-vicepreşedintele PRM Timiş, Liviu Ţîrnea, care a propus varianta salvatoare. Astfel, celor 6 versuri clasice ale poeziei despre căţeluşul mitoman ar trebui să-i fie alipită această pildă organizată în 16 versuri: „Îţi urăm Popor Român / Să nu mai creşti şerpi la sân,/ Să dai de pământ cu hoţii/ Şi cu toţi fanarioţii./ În pragul unui An Nou,/ Fă-ne, Doamne, un cadou:/ Bate-i cum ştii Tu mai bine,/ Fă-i în lume de ruşine./ N-au ei milă de Popor?/ N-ai nici Tu de neamul lor./ Arză-n cazne şi sudori/ Jugul lor de lipitori/ Pot s-aleagă, vorba aia:/ Balamucul sau pârnaia./ Bate-i Doamne pe golani/ La anul şi La mulţi ani!”. Rima este, evident, împerecheată, iar ritmul – iambic.

* Adevărul, 22.03.2012

People (34)- Heinrich Petra. Leagănul respiraţiei

Inginerul Heinrich Petra a fugit din Romania in 1971 si a facut cariera in industria auto, coordonand echipele care au facut posibile modelele BMW Z3, X5 si relansarea Mini. L-am regasit pe Herr Petra, dupa 41 de ani, in Munchen, pe ploaie.

• SUMAR. Inginerul Heinrich Petra a fugit din Romania in 1971, construindu-si o cariera stralucitoare in industria auto si coordonand echipele care au facut posibile modelele Z3, X5 sau relansarea Mini. L-am regasit dupa 41 de ani in Munchen, pe o ploaie asezandu-se fara miza peste geometriile neobisnuite ale Muzeului BMW. Au trecut patru decenii si peste Romania. Cand a fugit Heinrich, granitele erau ferecate, iar comunismul parea fara sfarsit. S-a mai schimbat cateva ceva, deci, si la Bucuresti, si la Sibiu, unde odata pentru Petra era “acasa”. Astazi, acasa e la Munchen si niciuna dintre cele trei fete ale inginerului nu vorbeste limba romana. S-a scris mult despre ruinele lasate in urma de disparitia comunitatilor de etnici germani, a venit la Bucuresti si Herta Muller, rostind cuvinte putin magulitoare despre Romania. Povestea care urmeaza nu este, insa, despre cum ar fi putut sa fie. E despre cum a fost pentru ca, iata o concluzie grea!, Heinrich Petra n-ar fi putut fi ceea ce este decat parasind Romania pentru Germania, Sibiul pentru Munchen, comunismul pentru libertate, viata de-atunci pentru cea de-acum.

In 1982, cand i-a murit tatal, Heinrich Petra a zburat de la Munchen la Bucuresti pentru doar a doua oara de cand fugise din tara. Era un om liber de aproape 11 ani, isi luase doctoratul in inginerie in Republica Federala Germana si incepuse deja sa lucreze pentru producatorul de automobile BMW. In capitala Romaniei, l-a intampinat un februarie rece, atat de rece incat pana si in garniturile de tren trase in Gara de Nord inghetase jegul. Imaginea aceasta, cu mizeria tinuta captiva de o pojghita de gheata inca il bantuie pe inginerul Petra. Poate pentru ca ii aduce aminte de moartea tatalui lasat in urma in 1971, cand a ales sa evadeze din Romania comunista fara sa anunte pe nimeni. Sau poate pentru ca ii intareste convingerea ca a facut alegerea corecta plecand.

In sala de conferinte spartana a Muzeului BMW din Munchen, concluzia se strecoara printre cestile albe in care a atipit cafeaua: Romania a pierdut in ultimii 50 de ani mii, poate zeci de mii de Heinrich Petra, sasi alungati de conditiile teribile ale comunismului. S-a scris cu generozitate si inima despre ruinele lasate in urma de disparitia comunitatilor de etnici germani, a venit la Bucuresti si Herta Muller, rostind cuvinte putin magulitoare despre Romania. Vazandu-l insa pe Heinrich Petra incepi sa crezi si altceva. Tolstoi scria ca toate fericirile sunt la fel. Importante, diferentiatoare, sunt doar nefericirile. Si daca nu e asa? Inginerul Petra a vrut sa fie fericit si a reusit sa faca asta intr-un mod cu totul exceptional. Notam intr-un carnetel: povestea sa nu e despre cum ar fi putut sa fie. E despre cum a fost pentru ca, iata o concluzie grea!, Heinrich Petra n-ar fi putut fi ceea ce este astazi decat parasind Romania pentru Germania, Sibiu pentru Munchen, comunismul pentru libertate, viata de-atunci pentru cea de-acum.

Inginerul Petra a atins cea mai inalta pozitie detinuta vreodata de un roman in industria auto globala. A fost responsabil de coordonarea echipelor care au dezvoltat in laboratoarele Grupului BMW marci recunoscute la nivel mondial precum Z3 sau X5 si a coordonat relansarea modelului Mini. A iesit la pensie in 2004, dar continua sa fie implicat in industrie, lucrand pentru un producator finlandez de nisa. La aproape saptezeci de ani, in costumul sau slim fit, cu privirea albastra si limpede, inginerul Petra pastreaza insa ceva dintr-un trecut marcat de istorii si sensibilitati romanesti. Ti l-ai putea imagina coborand dintr-un BMW Z3, potrivindu-si cu miscari studiate ochelarii si rostind intr-o romana ferma cateva cuvinte. Ar face-o, oricum, mai bine decat media parlamentarilor care se plimba zilnic prin studiourile televiziunilor de la Bucuresti.

 

Neobrazarea unui valah

In 1944, cand s-a nascut, intr-o familie cu un tata roman si o mama nemtoaica, viitorul lui Heinrich Petra arata altfel. Bunicul patern, Niculaie, studiase la Budapesta si Viena, devenind doctor in avocatura, iar fratele tatalui, Nicolae, detinuse functii importante in administratiile Romaniei interbelice, ajungand chiar, la un moment dat, subsecretar de stat in Ministerul Economiei. Despre bunicul din partea tatalui circula inca o anecdota de la inceputul anilor 1900, cand, ducandu-se la o frizerie in Targu Mures, s-a adresat in romaneste frizerului. A doua zi ar fi aparut in jurnalul local „Turnul de Veghe” urmatorul anunt: „Neobrazarea unui valah, candidat pentru a fi lasat sa fie avocat in Transilvania:a cerut in limba valaha frizerului pentru a fi tuns!”. Valahul avea sa puna pe picioare o institutie de credit la Sibiu si sa ofere propriei familii promisiunea unui viitor lipsit de griji.

La mijlocul anilor ‘40, insa, cand tavalugul comunist a venit peste Romania, familiei Petra i s-a luat tot. Nicolae, fratele tatalui, a fost mai inspirat, parasind tara si stabilindu-se, in etape succesive, in Belgia, America si Mexic (unde a ridicat, in La Puebla, o casa romaneasca in stilul rustic specific zonei Sibiului; acest Niculae, un literat, a legat prietesug si cu Virgil Ierunca – au scos impreuna revista „Limite”, la Madrid). Oprea, tatal, a ramas insa in urma, bunicul la fel, trecand prin inchisorile comuniste, dar supravietuind. Un alt unchi a facut cinci ani de Canal. Asa s-a trezit Heinrich dintr-un posibil rasfatat al soartei, intr-un element nesanatos, privit cu suspiciune de regimul democratiei populare. Si asa a inceput sa se infiripe in mintea sa gandul plecarii.

O lectie pe care romanii au uitat-o

Dupa scoala urmata la Sibiu si facultatea la Cluj si Brasov, Petra a fost repartizat la mecanica, desi isi dorise sa faca electronica. Apoi a ajuns in Bucuresti, cu ajutorul unei cunostinte, pentru a lucra ca technician la o firma de constructii speciale. Faceau beton precomprimat si asamblau hale pentru producatorul de cauciucuri Danubiana. S-a mutat apoi la Ploiesti si la Brasov, dar a prins august 1968 in Bucuresti, participand la mitingul organizat dupa invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varsovia.

“Am fost la adunarea aceea, in Piata. M-am dus de buna-voie, oamenii s-au dus de buna-voie, eram ingrijorati ca ar putea intra rusii. Am simtit pentru prima data ca exista o solidaritate. Si solidaritatea asta a dus la libertate, e o lectie pe care oamenii au uitat-o insa repede”, isi aminteste Petra. Apoi, toate sperantele ca ar fi putut fi altfel s-au prabusit. Ceausescu a inceput sa se apropie de dictaturile asiatice, iar Petra, deja casatorit si devenit tata in 1970, a hotarat ca e vremea sa plece. Se gandea de mult la asta, “inca din perioada liceului”, pentru ca informatiile furnizate de rudele din afara granitelor il convinsesera cum arata cu adevarat prapastia cascata intre Romania si lumea occidentala.

Cum se fugea in RFG

In 1971, prin intermediul unui prieten, Petra a primit o invitatie din Iugoslavia, in baza careia i s-a acordat permisiunea de a trece, “in interes de concediu”, Dunarea. Cererea i s-a aprobat, oricum, abia dupa ce a dat spaga la Militie cateva camasi. Inainte sa paraseasca Brasovul, unde locuia, Petra a primit si o ultima vizita de la oamenii de ordine. Voiau sa se asigure ca nu vanduse nimic din casa si ca nu are intentii sa nu se mai intoarca. Heinrich insa stia ce urma. Avea sa mai revina in Romania abia peste sapte ani, in 1978, deja ca cetatean german, pentru a-si vedea parintii.

Dupa trecerea granitei, impreuna cu sotia a mers la Ambasada RFG din Belgrad si a primit un pasaport. Folosindu-se de el si de complicitatea nemtilor a putut sa iasa din Iugoslavia cu trenul fara ca sarbii sa suspecteze ca ar fi vreo problema. “Rudele sotiei mele erau deja plecate in Germania. Sotia e nemtoaica, suta la suta, iar nemtii care traiau in strainatate erau inregistrati in arhivele statului. Eram in evidenta germana, fiindca tatal sotiei mele avea frati care erau in Germania si Austria”, explica Petra. Si continua: “Daca ar fi aflat iugoslavii, ne inchideau. In momentul in care am iesit din Iugoslavia, cel putin formal eram cetatean german. Dupa un an si ceva am renuntat la cetatenia romana”. Daca nu ar fi facut-o, ar fi riscat sa nu-si mai vada niciodata parintii: o reintoarcere in tara ca cetatean roman le-ar fi putut da autoritatilor de la Bucuresti ocazia de a-l aresta.

Ajuns in Germania, Petra a solicitat primirea copilului din Romania. Fiind prea riscant, preferase sa-si lase fetita de un an in grija parintilor, stiind ca autoritatile romane vor ceda pana la urma presiunilor de a o trimite in RFG. Regimul fusese infrant. Nu-i mai ramasese decat posibilitatea de a ancheta parintii si rudele lui Heinrich cu privire la fuga acestuia din tara. “Au spus ca n-au stiut de intentia noastra si asa si era. Noi nu am anuntat acasa, fiindca nu stii cum se scapa un cuvant”.

De ce a plecat, pana la urma? De ce visa inca din liceu sa treaca dincolo de Cortina de Fier? “Cand am trecut granita dintre Austria si Germania, m-am simtit liber, nimeni nu controla un pasaport! Cand am plecat din Romania aproape ca ne-au dezbracat! Trebuia in fiecare zi sa ai grija ce spui. Daca faceai un banc – la inchisoare pe ani de zile!”, explica Petra. “Repetam minciuna, linia Partidului, fiecare facea asa ca sa poata supravietui”.

Dragoste la prima vedere

In RFG, la inceput, Petra a primit ajutor social si a locuit cu sotia si prima fata (acum are trei fete si doi nepoti) intr-o singura camera. S-a angajat repede la o fabrica de cutii de viteze din Stuttgart, “nu stiam nimic, trebuia sa invat totul de la zero”, si un professor inginer l-a remarcat, recomandandu-l Universitatii din Munchen. Asa a ajuns in 1977, in capitala Bavariei, pentru a urma cursurile doctorale. “Scoala pe care am facut-o in Romania era foarte buna, din punct de vedere teoretic. Practica, insa, mizerabila. Nu stiam ce fac cei de jos, in hala. Am invatat asta in Germania”.

Prin 1981, a vazut un anunt intr-un ziar, s-a dus la interviu, i-au pus cateva intrebari, i-au multumit si i-au promis ca revin cu un raspuns. Peste o saptamana, Petra primea vestea: era angajat al BMW. A plecat de la grupul german abia in 2004. Iesise la pensie.

Amintirea angajarii la producatorul de automobile din Munchen ii deschide inginerului Petra o alta fereastra din memorie. Prima masina nemteasca pe care a vazut-o in viata lui fusese un BMW 1600. Se intampla spre sfarsitul anilor 1960. Era a unui refegist care vizita o fabrica in Brasovul comunist. Petra avea douazeci-si-ceva de ani si era inginer intr-o intreprindere. Bineinteles ca s-a indragostit.

“Mi-au trebuit cam zece-cincisprezece ani sa simt ca sunt de-al locului in Germania. Asta se intampla pentru fiecare. Gandesti altfel, mananci altfel, mirosi altfel. Nu stiam sa mananc nici macar carnati bavarezi in 1977. Iar ei, germanii nativi nu intelegeau si nici nu ii interesa ce se intampla in rasaritul Europei”,
Heinrich Petra, inginer

CA LA 6 DIN 49

Bornele unei cariere

Heinrich Petra a ajuns, deci, la BMW in anul 1981, dupa ce a terminat un doctorat la Universitatea din Munchen. Sotia lucra deja in oras, unde sa mai plece? Petra povesteste in felul sau asezat, ardeleneste, despre aceste inceputuri, folosind la fiecare propozitie pronumele de politete „matale”, pe nedrept iesit din uz in mediul urban romanesc. „Am fost la personal, ce vrei matale, ce stii, cum nu stii? Mi-au dat raspunsul repede, aveam avantajul de a fi lucrat intr-o firma germana, aveam deja o baza – zece ani in Germania in care dovedisem ca sunt serios”. La inceput a avut zece oameni in subordine. Cu anii au devenit tot mai multi, sute. A lucrat in cercetare, in departamentul consacrat strategiilor, stabilind directiile de dezvoltare a grupului.

Lucruri pe care poti sa pui mana

Dupa un an in care si-a folosit mai mult latura academica si-a zis asa: „Asta de acum stiu, ma duc sa invat si cum se fac lucrurile pe care poti sa pui mana”. Si s-a mutat la sectia de cutii de viteze si sasiuri. Apoi, departamentele acestea s-au integrat in departamentul care se ocupa special de motoare. A lucrat aici pana in 1992. „Atunci, BMW a inceput sa faca departamente pentru fiecare model sau combinatii de modele, serii de modele. Erau specializate pentru toate aspectele dezvoltarii – departament care dezvolta motorul, altul care dezvolta sasiul si tot asa. Peste ei era o sectiune care coordoneaza tot. Prima masina la care s-a lucrat asa a fost Z3 si m-au intrebat daca nu vreau sa ma ocup de asta”. A vrut. Primul model de Z3 a aparut cam prin 1995. „Practic, am avut raspunderea sa se faca masina – proiectarea, fabricarea, totul impreuna”. O munca similara a desfasurat pentru modelul X5. Calatorea in America la fiecare doua saptamani, caci acolo se facea productia.

Probabil insa ca proiectul cel mai de succes din cariera lui Heinrich Petra a fost relansarea marcii Mini. „Cand BMW a cumparat firma Rover, directorii au zis OK, marca Mini e foarte valoroasa. Seful dezvoltarii a fost un om foarte capabil si a vrut sa dezvoltam mai departe modelul. Nu mai fusese dezvoltata de 50 de ani. Daca e posibil, hai sa il facem din nou – au zis. Poti tu sa te ocupi de dezvoltarea Mini? Si am inceput sa dezvoltam Mini in 1996, la Munchen. Am avut mare raspundere, apoi proiectul a fost mutat in Anglia. Si iar am fost desemnat sa ma ocup. Am lucrat pentru Mini One, Cooper S si Cabrio”. La care dintre aceste proiecte a tinut cel mai mult? „Toate mi-au placut, desi sunt lucruri care din afara nu sunt foarte vizibile. Oricum, a fost o mare sansa pentru mine sa lucrez aici, a fost fantastic, a fost ca si cum as fi castigat la loterie, la 6/49”.

 „La Mini a fost foarte greu, dupa 50 de ani sa faci din nou o marca, sa o pui pe piata, o asemenea posibilitate nu o ai decat o data in viata”,
Heinrich Petra, inginer

VIATA SPRE 70

Randuri din care se afla starea de sanatate a reporterilor si a intervievatului

Nu mai e mult si Herr Petra va implini 70 de ani. Nu a obosit, nemtii nu obosesc, dar e mai intai om si a cam inceput sa se gandeasca sa termine, totusi, candva cu munca. E bine de stiut: conditia fizica a reporterilor care va scriu aceste cuvinte lasa mult de dorit. Suntem la pamant, ce sa mai! Ne manifestam invidia pentru forma excelenta in care se prezinta Heinrich Petra. Are vreun secret, altul in afara de ce recomanda si medicii – mult sport?  N-are. Alearga in padure de cate ori are timp, schiaza, merge pe munti, face drumetii ca acasa, la Sibiu, joaca tenis. Nu insa si golf, „sunt o catastrofa! nu e pentru mine!”. Nu merge nici pe stadion, la fotbal, dar se uita la televizor. Este fan FC Bayern si o vede in finala Ligii Campionilor, care se va juca in mai pe Allianz Arena din Munchen, o arena ca o farfurie zburatoare, nu departe de cladirea in care suntem acum. Sport, asadar. Te face fericit. Iar Bayern, Herr Petra ati incercat vreodata la loterie?, chiar s-a calificat in finala Ligii.

LA CADEREA CORTINEI DE FIER

Sfarsitul comunismului. Plus un final de un realism magic

Am pus intrebarea asta impostorilor, securistilor, eroilor, pana si curvelor, colegilor, prietenilor, familiei. A venit randul sa il intrebam pe inginerul Petra: „Ce ati facut in decembrie 1989, la Revolutie?”. S-a temut si s-a bucurat pentru Romania. „Imi aduc aminte foarte bine, fiindca varul meu din Freiburg, Iancu Bidian (n.r-lider al romanilor din exil, directorul Bibliotecii Romanesti din Freiburg), a tinut o conferinta cu romani aici la Munchen, imediat dupa evenimentele de la Timisoara, cu evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Ne-am uitat tot timpul la televizor, ne-am tot interesat. Probabil stiam mai mult decat cei care erau in Romania”. Se auzea in Occident ca Revolutia fusese pregatita, dar era asteptata pentru primavara. Crede ca oamenii care au iesit in Piata Operei din Timisoara au grabit evenimentele cu cateva luni, dar ca sfarsitul comunismului ca sistem politic era inevitabil. De „Brasov 1987” nu stia. A auzit acum prima oara, de la noi – „A fost ceva intern, nu? A musamalizat Securitatea, probabil”. Intelesese insa ca sistemul se va prabusi inca de cand la Kremlin a ajuns Mihail Gorbaciov.

A venit timpul – moartea acasa

Dupa ’89, a trimis ajutoare in tara si a tot asteptat ca Romania sa se schimbe. A revenit in Sibiu abia in 2001. Mama sa se mutase in Germania inca din 1988, la sase ani dupa moartea tatalui. De ce a asteptat atat? Nu a vrut sa plece, voia sa se duca la tata la cimitir, sa faca ce trebuie sa faca un crestin. In `88, insa, deja nu se mai putea trai in Romania lui Ceausescu, nu se mai gaseau medicamente, nu mai gasea nimic. Mama lui Petra, sasoaica get-beget, a venit la Munchen, dar – uite cum e si viata asta! – inima ei a ramas in Romania.

Urmeaza o secventa de roman sud-american: s-a trezit intr-o dimineata si a spus gata. Venise timpul sa se intoarca, sa moara acasa. Si s-a intors. S-a stins nu peste mult timp de la acea zi, la Bucuresti, unde sora mai mica a lui Heinrich avea o casa. Este ingropata unde si-a dorit, in cimitirul de la Sibiel. Ca sa intelegeti despre ce fel de om vorbim, cu o saptamana inainte sa moara comunica pe Skype in Germania cu fiul, cu nepoatele si cu stranepotii. Isi lua la revedere. Avea 92 de ani.

 „Nu m-am gandit sa imi recapat cetatenia romana, ce sa mai fac cu ea, in Europa nu mai e nevoie”,
Heinrich Petra, inginer

DESPRE…

> …CRIZA

Heinrich Petra este relaxat financiar. Asa arata sfarsitul normal pentru o cariera bazata pe munca si seriozitate, intr-o societate cu adevarat civilizata. Criza financiara? Care criza? „In Germania nu au fost probleme mari, tara e stabila, e o chestiune de educatie. Grecii nu-si platesc taxele si se mira ca nu functioneaza sistemul. Societatea functioneaza pe baza de ordine. Am citit si eu ca la nivel macro, financiar, Romania arata bine, balanta se zice ca momentan e mai buna decat in Ungaria sau in alte tari vecine. La masurile de austeritate au ajutat. Se pare ca economia incepe sa se miste in partea pozitiva”. Totusi!, „problemele mari ale Romaniei tin de infrastructura – autostrazi, transport feroviar si aerian. Primul lucru pe care l-a facut Germania Federala pentru Germania Rasariteana a fost sa faca strazi. In Romania vorbesc de atatia ani de autostrada Bucuresti-Arad si ce-au facut? N-au facut nimic, niciun kilometru! E o rusine”.

>…FAMILIE

Heinrich Petra are trei fete si doi nepoti, ambii baieti, de la fata cea mare. Toti poarta numele Petra, caci ginerele sau a luat numele sotiei. „Mi se pare normal”, rade doctorul in inginerie. „Ma bucur ca nu mi se pierde numele, caci e un nume frumos, rar”.

De mostenirea familiei, ce s-a ales, insa? Rudele lui Petra au revendicat cateva dintre proprietatile pe care le-au detinut inainte de razboi. Heinrich nu a vrut nimic: „Au primit o casa, eu nu m-am amestecat. Casa respectiva era buna: o facusera comunistii sediu de securitate”.

>…COPILARIE

Heinrich Petra are si amintiri splendide din comunism: copilaria. „Am fost intrebat de mai multe ori daca a fost grea viata in comunism. Cand esti copil nu iti dai seama. Am avut o copilarie frumoasa, cu verii impreuna, la tara, cate zece deodata. A fost foarte frumos, nu am stiut daca am miere sau unt, dar nu ma interesa. Nu simti lipsa daca nu ai posibilitatea sa compari. Compari aici cand vezi ca unul are Ferrari si altul Polo. Acolo aveau toti la fel. Asta a fost sansa sa imi dau seama, mai tarziu, ca la noi e gresit. Aveam rude in strainatate si am inteles repede ca nu e bine. Acasa, parintii vorbeau, aveau informatii din lume”.
>…POEZIE

Heinrich Petra nu este doar inginer, este si un cititor pasionat, la zi cu toate marile dezbateri de idei din lume. Nici nu stiu cum facem ca ne trezim vorbind despre poemul scris de Gunter Grass, poem care l-a facut persona non-grata in Israel. Ajungem la Holocaust. „E parerea lui Grass, o luam asa cum e, dar reactia Israelului a fost, cred, putin exagerata si inutila, caci va continua sa alimenteze o situatie care putea fi usor stinsa, izolata. Holocaustul este un subiect foarte sensibil in Germania. Va mai trece inca o generatie pana se va vorbi mai mult despre asta. E un tabu. Nimeni nu stie daca ce spune e bine sau nu e bine, asa ca prefera sa taca. Copiii vostri vor vorbi”.

OSTALGIA

Ce avantaje economice are  fostul RDG in fata RFG. Si nevoia de imigranti

Herr Petra crede ca RDG e acum integrata total in noua Germanie Unita in 1990. A fost cu sotia intr-un voiaj in Rasarit, anul trecut, cu o caravana de rulote. A fost incantat sa constate ca Dresda si Leipzigul si toate celelalte mari orase est-germane si-au revenit si arata splendid. A vazut si el ca exista o nostalgie pentru Est printre cei trecuti de cincizeci de ani („Ostalgie”, cum ii spun germanii), dar o gaseste fireasca, fiindca multi au avut pozitii si le-au pierdut – in nomenklatura, in STASI. Convenim impreuna ca „cei trecuti de 50 nu se mai fac bine”. Si in Romania a reintalnit nostalgia dupa comunism in general, si Ceausescu in special. „Ma mira ca romanii nu au inteles nici acum ca economia lor era in faliment, ca nu puteau conta pe piata internationala. Am auzit ca tara a fost distrusa intentionat, si tot felul, dar eu chiar cred ca economia era in faliment. Oricum, acum cand vin acolo sunt ca un strain, nu mai inteleg problemele, societatea”. In loc de concluzie, o amintire: „Am fost in Berlinul de Vest, inainte de caderea Zidului. In Vest erau tribune langa Zid, puteai sa te uiti peste el. In partea de Rasarit erau numai soldati si sarma ghimpata”. Ceea ce spunea totul despre cele doua lumi.

Petra nu vede o avalansa de imigranti in Germania, ba dimpotriva. „Mai avem nevoie, avem probleme ca nu gasim suficient de multi ingineri cu care putem intreprinde. Din pacate din Romania au venit anul trecut 32.000 de romani. Putin! Nu e mult! Avem nevoie de mult mai multi oameni bine calificati”. Politica? Nu e nici de stanga, nici de dreapta, uraste dogmele si ideologiile fara nuante care „te blocheaza mintal”. Are doctrina lui, care se poate rezuma in aceste trei cuvinte: „ lucrul bine facut”.

 „Am fost surprins ca Germania de Est arata foarte bine – orasele sunt foarte frumos renovate, strazi renovate. E un exemplu de integrare de succes. Au avut avantajul sa aiba un neam care are bani si care a platit si pentru ala care nu avea. Strazile arata mai bine ca in RFG – avantaj economic, nu?”
Heinrich Petra, inginer

Disparitia unui tezaur uman din Romania

La inceputul anilor 1930, peste 4% din populatia Romaniei era compusa din etnici germani. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, procentul scazuse la 2,2%, iar in 2002 pragul se fixase la 0,3%. Disparitia comunitatilor de sasi din Romania a venit ca urmare a deportarilor fortate petrecute la finele anilor 1940, a exodului fugarilor sau, pur si simplu, a vanzarilor la bucata operate de regimul comunist.

Numai in 1989, 8.287 de germani au parasit ilegal Romania, potrivit datelor Biroului federal de statistica german. Lor li se adauga peste 15.000 de etnici care au emigrat legal in ultimul an al dictaturii ceausiste in RFG. De la Heinrich Petra la Herta Muller, trecand prin mii si mii de nume, disparitia etnicilor germani din Romania e o poveste despre succes si drama. Prima, de cele mai multe ori, a celor plecati. Ultima, adesea, a celor ramasi in urma. Inginerul Petra, jumatate roman, jumatate neamt, omul provenit dintr-o familie de finantisti si poeti care au contribuit la ridicarea Romaniei interbelice, vorbitorul de limba romana care nu mai are aproape nicio legatura cu tara in care s-a nascut, explica simplu: „Matale sa nu uiti, astia toti au fost impotriva comunistilor”.

„Romanii din Marginime au fost liberi, independenti ca mentalitate. Au gandit mai departe mereu, e o problema de educatie. Aici nu au putut sa le faca nici colective, ca nu au avut terenuri. Comunistii au vrut sa ii distruga si sa le faca blocuri undeva, sa ii controleze, dar nu au reusit”. In parte, n-au reusit pentru ca au plecat aproape toti. Unii cautand, pur si simplu, fericirea, precum Heinrich Petra. Altii purtand pentru totdeauna cicatricile istoriei, precum Herta Muller, careia suferinta i-a luat forma unei carti de Nobel. Petra i-a citit cartile doamnei Muller, i-a placut „Leaganul respiratiei”, povestea poetului Oskar Pastior, intim al scriitoarei, dovedit ulterior colaborator al Securitatii. Nu impartaseste insa viziunea radicala a Hertei impotriva aparatului represiv. Nu, prefera sa judece inginereste, de la caz la caz, de la om la om, de la nuanta la nuanta.

EPILOG
Cateva lacrimi

In 2004, Heinrich Petra s-a pensionat. Ajunsese top-manager la BMW. Drumul fusese si lung, si greu, dar a muncit mereu, asa ca nu a avut timp sa observe. In ziua aceea, Herr Petra a plans. Cateva lacrimi, nu mai mult, nemteste.  I-au organizat o petrecere supriza, s-au tinut discursuri lungi si sincere. Si el a plans – era prima data cand plangea la serviciu. Era in companie de 23 de ani, promovase constant, avusese sute de oameni in subordine pe ambele maluri ale Atlanticului, si mai ales fusese dintre oamenii-cheie care au facut din nou din Mini o masina de success, dupa cincizeci de ani in care modelul nu mai fusese dezvoltat.

Minunata lume noua: ce ne va face tehnologia

Este 2012 si la Munchen ploaia cade fara miza peste geometriile inedite ale Muzeului BMW. A venit momentul pentru intrebarea aceasta pe care o purtam cu noi din tara superstitiilor marunte: vine sfarsitul lumii? E doctor in inginerie, a ajuns om mare in Bavaria, trebuie sa stie! Nu vine, sa stam linistiti, „eu ti-am zis matale ca nu respect dogme, ma duc in America si imi spune cineva ca vine pe 21 decembrie 2012, eu rad si il invit la un pahar de vin sau de snaps, si rad iar, ca am auzit atatea prostii in viata asta, cum sa vina sfarsitul lumii?, e absolut o prostie!“. Herr Petra se amuza si il lasam sa se amuze. Se mira apoi cum e posibil ca in Romania sa mai existe din aceia care cred in ghicitoare si in vrajitoare: „Cum poate sa existe asa o prostie?“.

Omul va invinge

Vor ajunge oamenii sa lucreze pentru masini, nu invers, ca pana acum? „Nu se va intampla in timpul vietii noastre, iar voi sunteti tineri“. Daca omul nu e in stare sa lucreze cu masina, sa se adapteze, daca se implica prea mult in relatiile cu gadget-urile, daca ajunge sclavul lor, e doar vina omului”, spune Herr Petra. Nu inainte de a avea aceasta indoiala: „Nu cred ca majoritatea populatiei e in stare sa inteleaga toate evolutiile tehnologice“.

Vom trai toti intr-un mediu steril, departe de emotii, intr-o fericire conectata la aparate complicate, divortati de propriul suflet, ca de un produs deja depasit? Vom trai toti in „Minunata lume noua“ imaginata de Aldous Huxley? E posibil, dar nu e probabil, pare sa ne spuna Petra.

Pe internet totul se intampla in viteza, in viata nu e la fel, oamenii nu mai au rabdare, stie ca asa e, dar omul va invinge – „el va fi mereu partea creativa care va face sistemul, robotii vor executa“. A lucrat o viata in industria auto, care e mai conservatoare, timpul de dezvoltare al unei masini fiind de patru ani, iar viata ei medie de sapte ani. Aici lucrurile se misca mai incet ca in IT, asa ca nu are de gand sa se grabeasca nicaieri, desi admite ca e vitezoman, „cu respectarea tuturor regulilor“.

La aproape saptezeci de ani, in costumul sau slim fit, cu privirea albastra si limpede, inginerul Heinrich Petra, german cu trecut si sensibilitati romanesti, are o incredere contagioasa in institutia viitorului. Mereu a fost asa, altfel noi nu am fi fost acum aici.

La Munchen, continua sa ploua sporadic printre razele iesite la apus. Incercam sa trezim cafelele atipite in cestile albe. Ploua, si nu e Bacovia, nici Rilke, dar ceva in ploaia asta iti spune ca la fel au cazut picaturile de apa si acum un mileniu si tot asa va ploua peste inca un mileniu. Herr Petra isi fixeaza, cu gesturi exersate, inca o data, nodul oricum impecabil al cravatei.

Corespondenta din Munchen
Fotografii de Bogdan Baraghin

* dela0.ro, 26.04.2012

People (33) – Fericirea fetei din căruciorul cu rotile

Andreea Muşatescu are aproape 24 de ani. Este imobilizată într-un fotoliu rulant, dar acesta este doar un detaliu. Atenţie!, urmează o poveste neobişnuită pentru un ziar: povestea unui om fericit.

Andreea Muşatescu a făcut o facultate şi două mastere, are două joburi, a scris piese de teatru premiate internaţional şi are acelaşi iubit de şapte ani. Nu a renunţat niciodată să alerge după fericire, deşi, ştiţi, ea nu poate să alerge.

Aţi văzut vreodată fluturi prinşi în chihlimbar, fluturi cu aripiri frumoase, dar inutile, rămase captive, înconjurate într-o capsulă a timpului de culoare indecisă, cafenie? E inexplicabil cât pot fi de vii, aşa-i? Andreea Muşatescu e un astfel de prizonier, e prizonierul unui fotoliu rulant, cu suporturi laterale rigide pe care-şi poate sprijini umerii şi pe care-l manevrează cu o mişcare greoaie a degetului.

Un scaun pe care a agăţat câteva animale de pluş, ca fetele. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii: Andreea este, poate, cea mai liberă persoană din lume. Trebuie să ştiţi de la început că domnişoara Muşatescu vorbeşte cum vorbesc tinerii de azi – jumătate în română, jumătate în engleză. Se entuziasmează des cu „Wow!” şi se enervează rar cu „What the fuck!?”, şi nu e nimic rău aici, nu se moare din atât. După multe dintre cuvinte aşază substantivul comun „gen”. Aşa fac tinerii azi.

Despre albastru, gen

Ne primeşte cu acea privire care arde, adesea neînţeleasă, privirea oamenilor care au ajuns dincolo de limite şi, de acolo, se uită altfel la ceilalţi. Andreea are ochii albaştri, prea frumoşi pentru a putea fi reproduşi în fotografii.  V-am spus că fetei cu ochii albaştri îi plac metaforele, că Andreea scrie şi poezii pe blogul ei (www.ozanessme.blogspot.com), că îi place muzica bună şi că, cel mai mult, îi plac oamenii care zâmbesc? Pare incredibil, dar chiar e fericită.

Despre moarte, gen

Andreea s-a născut în anul 1988 cu o boală care nu are nume. I s-a spus atunci „distrofie musculară”, deşi, mai târziu, doctorii şi-au dat seama că au greşit diagnosticul. Încă nu ştiu exact ce are. Mamei nu i s-a spus niciodată cât este de grav. Tatăl a încasat de la început aceste cuvinte: „Ar fi cazul să faceţi altul, că ăsta vă moare”. Atât!

De la început, mama şi-a dat seama că nu e ceva în regulă cu acest copil: Andreea nu întindea mâinile după jucării. Îi plăceau, râdea mereu, era atentă, dar voinţa se oprea în buricul degetelor. „Pentru că nu se ştiau foarte multe lucruri despre boală, medicii i-au băgat maică-mii în cap ideea că trebuie să mă forţeze, să fie exigentă, pentru că mie mi-e lene să fac anumite lucruri. Eu chiar nu puteam!”

Despre tineri, gen

Ne-am întâlnit într-o cafenea din zona centrală a Capitalei. Deea purta haine ciudate, se revărsase peste ea un curcubeu de culori, şi părul i se aprinsese! – doar semilunile unghiilor îi erau sobre, negre. Cea mai bună prietenă a ei, Adelaida, îi dădea să bea cafea. Am ajuns la orele prânzului. Le aşteptau doi cartofi goi, despuiaţi de coajă, căci sunt vegane amândouă, vegane adică rudele mai radicale ale vegetarienilor (nu mănâncă nici carne, nu beau nici lapte). Andreea Muşatescu e o apariţie! Atât de graţios poartă inelul în ureche – dacă vrea ea, e cea mai frumoasă din oraşul aceasta!

Iubitul Andreei, Vlad, se apleacă pentru a fi alături de ea

Te copleşeşte doar din privire, căci e ceva magic în albastrul acesta. Ştie că vrem să îi auzim povestea vieţii, dar – de la început! – ne avertizează să nu scriem lacrimogen, să nu facem din viaţa ei un „bullshit” (n.r. – rahat), să nu fim „lame” (n.r. – patetici). Nu râdeţi, mă, că nu glumeşte, să ne băgăm minţile în cap! Aşa facem.

Uite: Andreea a copilărit la începtului anilor ’90, dacă vi-i mai amintiţi, anii nenorociţi ai tranziţiei noastre, primii ani ai unei democraţii care-i menaja pe cei puternici – mândria! – şi îi ignora pe cei slabi – ruşinea! – indiferent de slăbiciune. În clasa I a fost înscrisă la o şcoală specială, pentru copiii cu probleme locomotorii şi cei cu probleme pshice, pentru copiii cu probleme în general. Pe atunci totul era gri şi isteric, fără nuanţe. Cum să meargă la o şcoală „normală”, dacă nu era ca toţi ceilalţi?

„Erau copii cu retard, erau bale pe jos, eram speriată de toţi! Învăţătoarea a încercat să mă înveţe, totuşi, limba engleză. Şi ce să vezi? Am învăţat imediat! Apoi, wow!, ştiu să desenez, wow!, ştiu să scriu, wow!, sunt exact ca un copil normal!” . Până la urmă au izbutit să o mute la Liceul Mihai Eminescu, chiar în spatele blocului unde locuieşte: „Am reuşit să impun respectul instant, nimeni nu s-a luat de mine”. A fost un copil cu note bune, a luat Bacul uşor, cu graţie. „Sunt deşteaptă, de ce vă miraţi?”

Despre viaţă, gen

Încercaţi să urmăriţi această cronologie: 1996, Andreea n-a mai putut merge. De atunci, nu a mai mers niciodată. 1999, Andreea şi-a pierdut mama; cancer. 2000, un incendiu pornit de la o lumânare izbucneşte în apartamentul în care se afla doar ea. A fost salvată de vecini. 2000, Andreea a trecut milimetric pe lângă moarte – a făcut o pneumonie gravă, pentru că unul dintre plămâni era presat, din cauza poziţiei coastelor. 2001, s-a întâmplat, a câta oară?, un miracol – Andreea s-a operat de scolioză, acum are două tije prinse de coloană. 2002, Andreea n-a mai putut ţine creionul în mână. 

Altfel, în clasa a VI-a s-a îndrăgostit prima dată. Tot atunci a fost şi primul sărut – „Băiatul venea pe la mine şi ne jucam pe Nintendo, aveam casete din alea galbene”. În clasa a IV-a a cunoscut-o pe mama sa vitregă, care a devenit cea mai bună prietenă a ei – „Am mers împreună, singure, pe jos, încet-încet, de la Piaţa Unirii până la Obor. Am mers de mână, ca două piţipoance.” În clasa a X-a şi-a făcut primul piercing – are cercei şi în buze, şi în nas, şi ce dacă? În clasa a XI-a l-a cunoscut pe Vladimir (Vlad), prietenul ei de atunci înainte. Tot în clasa a XI-a a mers pentru prima dată cu autobuzul.

În urmă cu patru ani, o piesă de teatru scrisă de ea a fost pusă în scenă la Teatrul Bulandra din Capitală şi în Austria. Acum trei ani s-a angajat PR la o companie care importă jucării în România, fiindcă îi plac mult copiii. Acum o lună a acceptat oferta de angajare pentru cel de-al doilea loc de muncă – redactor pentru un site de ştiri.  Şi o concluzie, deloc prematură: „Dacă aş fi pe două picioare, n-aş face nimic în plus. E OK aşa”.

Deea şi mama sa vitregă, Tuţi

Cariera

Deea lucrează mai mult de acasă, pe internet. A absolvit Facultatea de Psihologie şi are două mastere: în publicitate şi comunicare mediatică, respectiv psihologie clinică şi consiliere.

Deea şi Vlad. Dragostea

Diagnosticul Andreei nu este clar. Are o problemă cu metabolismul celulelor musculare. În urmă cu trei ani a făcut un implant cu celule stem la o clinică din străinătate. Niciun rezultat. Prietenii au ajutat-o, prin campanii desfăşurate on-line, să strângă banii necesari. Şi tot ei, prietenii, au strâns şi banii pentru căruciorul cu rotile performant pe care îl are acum.

Andreea nu-şi vede boala ca pe un handicap decât în anumite cazuri când rămâne suspendată pe bordură şi tot ei, prietenii, uită să o coboare şi traversează strada fără ea. „E atât de funny, că eu fac pe proasta şi îi văd cum ajung pe partea cealaltă speriaţi: «Aoleu, am uita-o pe Deea!»”.

Momentul critic a fost la 18 ani, când nu se ştia dacă boala îşi va opri dezvoltarea sau nu. Dar s-a oprit. O să rămână aşa. Da, îi e frică de moarte, căci vrea să mai facă „chestii”, vrea să aibă casa ei, să călătorească la Londra şi să vadă din nou marea. 

Ştie cum se moare: când a făcut pneumonia, chiar a văzut-o cu ochii ăştia albaştri. „N-au vrut să mă intubeze, ştiau că nu mă mai scot vie. Aveam un aparat care piuia la cinci minute pentru că îmi scădea aerul în plămâni. Şi secţia unde eram era plină de bebeluşi. Cum pornea aparatul, se trezeau bebeluşii. Aţipeam două minte şi începea aparatul să urle, mă trezem în plânsetele copiilor. Horror!”. Atunci când au operat-o de scolioză, doctorii de la „Grigore Alexandrescu” nu au vrut să îşi asume riscurile, dacă le murea sub anestezie, pe masă?

„Căcăcioşilor!”

După vreo trei luni în care au ţinut-o în spital degeaba a deschis uşa salonului însuşi doctorul Radu Macovei, de la „Floreasca” – care s-a enervat când a văzut-o acolo. S-a enervat şi a vorbit aşa: „Unde p… mea e dosaru’ lu asta? Ce căcat faceţi aici, de ce n-o operează nimeni? Vă e frică să nu moară, căcăcioşilor!, lasă că o fac eu!”. Şi a făcut-o. Faptul că vorbise aşa, deschis, i-a dat încredere Deei. Şi a fost bine.

Şi, cu toată boala, Andreea iubeşte şi este iubită. Vlad, un băiat normal, fără probleme de sănătate, este prietenul ei de şapte ani. El e venit din Iaşi. Nevoia de dragoste i-a unit şi deşi mulţi nu pot înţelege asta – între ei se întâmplă una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din Bucureştiul ăsta încâlcit şi meschin. 

Deea merge cu autobuzul şi, mai nou, de când au pus lifturi, şi cu metroul. Cu autobuzul e greu: „Au rampă, dar oamenii nu au mai văzut persoane în cărucior, aşa că nu se dau la o parte, nu ştiu că acolo e o rampă. Trebuie să ai răbdare şi să nu iei nimic personal”. Dar Deea o ia, câteodată, personal. Fiindcă şoferii de autobuz de pe linia cu care merge nu ştiau să parcheze lângă trotuar, ca să se poată şi ea urca, a sunat acolo, la RATB, a făcut plângere. „Şi, n-o să crezi, wow!, m-a sunat RATB-ul înapoi. Au făcut cursuri special ca să înveţe să parcheze şoferii!”.

Da, domnişoara Muşatescu schimbă lumea. Da, merge şi la biserică fiindcă îi place „vibe-ul”, energia, care se creează acolo. La sfârşit o umplu babele de covrigi şi de bani, dar ea nu e acolo să cerşească. Râde, ce să facă? Şi apoi mai sunt şi unii de pe la şcoală, ofticaţi că nu a dat pe la facultate iarna asta, când cu zăpezile. „Cum, eu, studenta în cărucior, care nu poate să scrie, am două joburi? Mă luau cu da’ doamna directoare nu mai are timp de facultate? Băi nene, ninge afară!”.

Deea nu regretă nimic din viaţa ei. Uite aşa, pur şi simplu. Are un câine, un golden retriever. Îl cheamă Amun, ca pe o zeitate egipteană. Deei îi place când e caniculă afară şi e un bun organizator. Gata, ne-a spus tot, ce mai vrem? Gata, ne apucăm să scriem. Şi n-o să fie nici „bullshit”, nici „lame”. O să fie bine.

“Viaţa nu e grea.E cu obstacole,dar fugi, le ocoleşti.”

“Nici când eram mică nu prea alergam. Un bobârnac dacă îmi dădeai, cădeam ca buturuga.”
Andreea Muşatescu Tânără imobilizată într-un fotoliu rulant

Ca-n telenovele: cea mai bună prietenă e nepoata vitregă

Andreea locuieşte cu tatăl său, octogenar, şi cu mama sa vitregă, trecută de 60 de ani. O cheamă Eugenia, dar îi spune „Tuţi” şi o iubeşte. Înainte de a se muta cu Andreea şi tatăl ei, Tuţi a fost asistenta care a îngrijit-o pe mama naturală a Andreei, în cele mai cumplite momente ale unui bolnav de cancer.

Cine o duce pe Deea în club

Tuţi este cea mai frumoasă întâmplare din viaţa Andreei, pentru că a rămas lângă ea, a susţinut-o şi a înţeles-o. Tuţi o machiază pe Andreea, îi face coafuri tinereşti, îi vopseşte unghiile „french”, cu modele, îi cumpără jucării de pluş, şi nu doar atât. Tot Tuţi o ajută pe Andreea să ajungă în cluburile frecventate de prietenii săi, o coboară scările în spirală şi se întoarce, dimineaţa, când se termină petrecerea, să o aducă acasă.

Tuţi este bunica Adelaidei, cea mai bună prietenă a Andreei de la 10 ani. Iată-le: îşi completează una alteia propoziţiile, îşi aranjează părul la fel şi nu le stă deloc rău, merg împreună la concerte, la teatru, chiar şi la operă!, şi au aceleaşi gusturi la actori străini. Pe scurt, e simplu, deşi pare că e complicat ca într-o telenovelă: Andreea este cea mai bună prietenă a nepoatei sale vitrege! 

Regizor pentru Teatrul Bulandra

Andreea e pasionată de teatru – „Eram tripată (n.r. – hotărâtă) să fac actorie” -, voia să fie studentă la UNATC, scria pe forumuri, întreba dacă se poate, dacă se găsesc roluri pentru fete în scaun cu rotile, dacă are rost. A renunţat însă la actorie pentru a studia psihologia şi publicitatea, însă pasiunea pentru scenă a rămas – scrie scenarii şi le scrie bine pentru că una dintre piesele sale a fost premiată în Austria şi jucată de actorii de la Teatrul Bulandra. „E o piesă abstractă. E vorba de o tipă într-o cafenea, îndrăgostită de un băiat. Ea merge pe o bicicletă suspendată, care e o metaforă pentru căruciorul meu, fata are în păr ace colorate.” Şi uite cum dăm şi de Flaubert, şi de Doamna Bovary: „Da, tipa din cafenea sunt eu”.

* Adevărul, 03.05.2012

Adevărul (125) – Ziua Inimilor Frânte

Pe mapamond tocmai ce s-a cinstit Ziua Mondială a Libertăţii Presei.

Frumoase cuvinte – frumoase, dar degeaba. Să ne gândim puţin la presa scrisă, căci televiziunea este o altă lume – şi să ne ferească Dumnezeu de dictatura telefrazei şi a teleconsumatorului! E adevărat că nu există democraţie fără o presă liberă, însă în România şi democraţia, şi presa liberă sunt încă goale de conţinut; ce naiba să sărbătoreşti? Ziua Mondială a Libertăţii Presei a ajuns doar un prilej pentru jurnalişti să îşi etaleze supravieţuirea. Un paradox: ne încăpăţânăm să supravieţuim separat, deşi murim împreună. De ce? Degradarea până la grotesc a gazetăriei în România este de istorisit (fapte, date, nume!), chiar dacă această istorie deja nu mai interesează un public obişnuit să fie manipulat sau indiferent sau zadarnic revoltat, dezobişnuit oricum să mai plătească pentru informaţii. Iar informaţiile sunt înlocuite de conspecte jalnice de pe Wikipedia,  de filmuleţe stupide, de joculeţe în care se omoară găini, de fotografii cu potenţial porno. Asta să fie soarta presei scrise? Să ajungă o simplă ipoteză a onanismului, o oarecare consecinţă a oligofreniei conectate la internet? La  început a fost cuvântul, iar la sfârşit va fi o imagine fără nicio explicaţie?

Gazetăria clasică era bună ca metodă, dar este, iată, depăşită ca formă. Tehnologia a învins şi din această victorie rezultă câteva direcţii care au mutilat presa. Întâi, goana după audienţă cu orice preţ – aici şi acum. Deşi se spune că vine din viitor, în presa de net, aşa cum se practică aici şi acum, nu există cuvântul „mâine”, deci nu există orizont. O biată, tâmpă survolare deasupra realităţii a luat locul lucrului temeinic făcut. Nu mai e timp. Să producem vid în serie! Şi din această isterie se nasc somaţiile către cititor, acel perpetuu penibil prin care se mai cerşeşte un click, să mori tu dacă nu dai, trăiască familia ta! O capodoperă între aceste titluri rămâne, totuşi, recentul: „Dacă un român ar fi văzut aşa ceva, ar fi exclamat ‘Ai, să-mi bag p***!’ Uite cum un avion F18 sparge bariera sunetului deasupra unei plaje”. Apoi – blogăreala asta generală. Cu largul concurs al unor „oameni de marketing” şi PR-işti la fel de proşti, blogării pişcotari ajung să aibă acces la surse de finanţare care le permit să îşi propage blaturile şi să facă şcoală.

Redacţiile vechilor ziare s-au sinucis deja tolerându-şi conducătorii laşi, gângavi, vânduţi, oamenii de nimic care nu au făcut niciodată nimic sau au făcut totul greşit, penibilele ustensile ale unor patroni care au înţeles la timp cât de periculoasă este presa liberă. Excepţiile, în loc să stârnească admiraţie, nasc milă. E exact ca în aceste rânduri pe care Emil Cioran i le trimitea, de la Paris, tatălui său: „Cruţă-te! Atâta zel într-o ţară de chiulangii mi se pare inexplicabil”. Să nu fim însă excesivi.  Din aceste ruine, câţi or mai fi rămas ziarişti zeloşi în ţara asta de chiulangii vor lua, poate, totul de la capăt – altfel. Ziua Mondială a Libertăţii Presei? Deocamdată, mai degrabă merită consemnat că, tot pe 3 mai, în India s-a sărbătorit Ziua Naţională a Inimilor Frânte.

* Adevărul, 03.05.2012

Adevărul (124) – Raul

Dintre toate fotografiile acestui sfârşit de sezon fotbalistic european, nu Mourinho în genunchi, şi nici Messi, geniul privind gol spre prima capodoperă pe care o iroseşte, nu vor dăinui.

Mourinho se va ridica şi va continua să fie superior, Messi îşi va tot trăi legenda. Dintre toate fotografiile, una merită mai mult decât a primit şi va primi: Raúl şi cei patru fii, Jorge, Hugo, Hector şi Matteo, Raúl şi mezina Maria, mână în mână şi inimă lângă inimă, salutând suporterii lui Schalke 04, acum, la despărţire. 

Ce este excepţional la această familie fericită în decorul postmodern al unui stadion german? Mai departe, Raúl va alege petrodolarii şi va deveni atât de bogat încât fiecare dintre cei cinci copii, precum şi copiii copiilor lor, vor fi bogaţi până la sfârşitul lumii. Nu este nici prima şi nu va fi nici ultima carieră care se va sfârşi aşa. Altceva: în urma lui Raúl rămâne sentimentul acut că nu şi-a vândut sufletul şi o senzaţie de normalitate rar întâlnită la ceilalţi mari fotbalişti care i-au fost contemporani. Despre artişti se spune că au o parte întunecată, cel puţin un dezechilibru major, că sunt nebuni şi excesivi, dar poate că nu trebuie să credem tot ce se spune. Încercaţi să vi-l amintiţi vulgar sau lovind sau trişând nu veţi reuşi. Îl ştiţi doar în aceste secvenţe: marcând de parcă a marca meci de meci ar fi cel mai simplu lucru din lume, sărutând apoi verigheta, ducând pumnul la inimă şi, la urmă, înălţând braţul şi privirea spre Cer. Raúl a lăsat dintotdeauna impresia că a fost binecuvântat şi că acel 7 de pe tricoul său de la Madrid nu a fost o cifră aleasă la întâmplare.  Pentru cei născuţi mai târziu: Raúl a fost probabil cel mai mare atacant al vremurilor sale. Cu toate acestea, el nu a fost nici campion european, nici campion mondial cu Spania, căci s-a întâmplat ca steaua sa să apună când se iveau zorii în Barcelona. Raúl a fost un golgheter, fără să fie din acei boemi care beau de sting, şi fără să se claustreze, la bătrâneţea gloriei, în refuzul de a mai alerga. Raúl nu e ca un toreador oarecare din „Fiesta” lui Hemingway, şi abia de la această realitate ar trebui să înceapă elogiile.  

În urma lui nu vor rămâne doar golurile, recordurile, trofeele, în urma lui va rămâne moştenire această scandaloasă normalitate a privilegiatului care nu se lasă pradă voluptăţii de a se autoadula. I-am vorbit o singură dată, după un meci din Liga Campionilor, în 2006, pe „Santiago Bernabeu”, în ceea ce se numeşte „zona mixtă”, unde fotbaliştii-vedete şi ziariştii-oarecare se întâlnesc pentru câteva minute, înainte ca ei să spintece noaptea cu bolizii, iar noi să ne trimitem repede textele spre redacţii. Eram un reporter tânăr dintr-o ţară mică, el era marele Raúl – un gigant la apogeu. Nu credeam că se va opri, când l-am rugat, dar s-a oprit şi a răspuns tuturor întrebărilor, fără emfază şi fără scârbă. Mi-am spus atunci, ca orice gazetar sceptic, că poate e doar un ipocrit cu rutina civilizaţiei, apoi alte voci au ajuns pe reportofonul acela şi cumva am uitat.  Privind fotografia acestui sfârşit de sezon – Raúl, înconjurat de cei cinci copii ai săi – înţeleg până la capăt că am întâlnit atunci unul dintre ultimii oameni întregi.

Adevărul, 01.05.2012

Adevărul (123) – Incredibil!

Aţi aflat probabil ştirea despre balonul de fotbal luat de ape din curtea unei şcoli japoneze distruse de succesiunea de calamităţi din martie 2011.

Mingea a fost purtată treisprezece luni de ocean. Incredibil! Acum e bine, a ajuns la ţărm, în Alaska. Alături de mingea de fotbal, cu bine la Middleton Island, insulă izolată din Golful Alaska, a ajuns şi un mai modest balon de volei. Mai demult, după cum ştim, când un vapor naufragia, exista obiceiul să fie scris un bilet, să fie lăsat într-o sticlă şi în voia sorţii. Puţine asemenea bilete au fost găsite. Nu există un mare muzeu global al acestor mesaje abandonate în voia valurilor, deşi ar trebui să existe. Avem motive să credem că am găsi ceva între aceste strigăte de disperare. Am găsi ceva. Tehnologia a evoluat, iar obiceiul mesajului în sticlă nu a supravieţuit acestei evoluţii. Ultima mare referinţă culturală pe această temă este, probabil, melodia „Message in a bottle” a trupei Police. A trecut ceva de atunci. Sting era încă tânăr, purta papion şi părul vâlvoi.

Este, deci, o simplă întâmplare călătoria de cinci mii de kilometri a celor două baloane? În urma dezastrului din 11 martie au rezultat 25.000 de tone de, să le spunem, deşeuri. Puţine deşeuri au supravieţuit întregi Apocalipsei. Poate că istoria acestor două baloane, furate jocului unor copii, nu este o întâmplare.

Pedro Muagura din Mozambic îşi are şi el locul său în paginile dedicate „faptului divers internaţional”, deşi ce face Pedro Muagura din Mozambic nu este chiar un fapt divers. Cu mâna lui şi cu mâinile voluntarilor din programele pe care le-a coordonat, Pedro Muagura a plantat aproape o sută de milioane de copaci în 12 ţări diferite.  Nu este spaţiu aici pentru a spune suficient despre Muagara, despre cum a dresat el pisici care au stârpit cobrele din satul mozambican Guro, cum a obligat el angajaţii unui aeroport din Africa de Sud să ude florile, dar trebuie să ştiţi că, în prima oră după ce ajunge într-o ţară, Muagura plantează un copac. Nu poate altfel. A primit un singur refuz, la Londra. Acolo a văzut el oameni ciudaţi: a aterizat şi a început să dea bună ziua primelor persoane întâlnite. Primii doi nu i-au răspuns, al treilea l-a repezit „Ce vrei?”. Ce să vrea? Nu voia decât să dea bună ziua. A întrebat apoi unde poate planta un copac, i s-a răspuns că nicăieri, aşa că nu a mai vorbit cu nimeni şi a plecat acasă. Pedro Muagura duce alte războaie: se luptă pentru elefanţii din Gorongosa şi iubeşte mai mult natura decât oamenii, şi nouă asta ni se pare incredibil.

Adevărul, 24.04.2012

Adevărul (122) – Libertatea

Reportajul celor de la „International Business Times” despre „cel mai izolat om din lume” arată mult, dar reuşeşte, totuşi, să ocolească gheţarul unei mari întrebări legitime: „Şi dacă domnul Nagasaki are dreptate şi noi, toţi ceilalţi, greşim?”.

Jurnaliştii şi-au făcut datoria: l-au găsit pe niponul Masafumi Nagasaki care trăieşte singur, de mai mult de douăzeci de ani, pe insula Sotobonari, în largul oceanului, l-au filmat şi l-au convins să îşi spună povestea.

Am aflat că acest bărbat bronzat şi cu dantură relativă are 76 de ani, că a fost fotograf şi entertainer (!), că insula este locul pe care l-a ales pentru a muri (nu îşi imaginează că ar putea exista un loc mai bun unde să mori), că se îmbarcă o dată pe lună pe unul dintre vapoarele care trec pe lângă insulă, că merge în cel mai apropiat oraş să ia echivalentul a 120 de dolari americani pe care îi trimite fratele său, că din banii aceştia îşi cumpără apă şi mâncare, că ziua îi trece pregătind mâncarea, făcând curăţenie, spălând apoi găleţile, iar nopţile – ascunzându-se în cort de asaltul insectelor. La început, când se apropiau vapoare, mai lua pe el o haină să îşi acopere goliciunea. Între timp, s-a dezinhibat – despuiat a dat interviul şi părea extrem de amuzat de toate convenţiile moderne.

Au fost, desigur, şi evenimente teribile pe insulă. Câţi ani să fie de atunci? Uite că nici nu mai ştie! Era, parcă, al doilea an de când s-a stabilit aici – atunci a venit un taifun atât de puternic încât a distrus orice formă de vegetaţie. „N-am avut pic de umbră, a trebuit să stau numai în soare”, spune Nagasaki râzând râsul zgomotos al oamenilor liberi. Acesta nu este un haiku, aceasta e o viaţă: o insulă, un ocean, un om singur şi soarele. V-aţi dat deja seama că domnul Masafumi Nagasaki s-a refugiat fiindcă nu vrea să respecte legile societăţii. Respectă însă legile naturii, căci nu există libertate absolută. Laşitate sau înţelepciune sau câte puţin din fiecare? „Dacă nu te poţi pune cu natura, trebuie să i te supui”. Nimic mai mult, dar şi nimic mai puţin, şi apoi, la sfârşit, râde din nou. Domnul Nagasaki, aşa radical şi izolat, este, vedeţi bine, foarte fericit.

Acesta este Masafumi Nagasaki, dovada că în esenţă oamenii au fost la fel şi acum un secol, şi acum zece secole. Lumea nu se opreşte pentru un nebun? Bineînţeles că nu se opreşte lumea pentru un nebun – va continua explozia înfrunzirii în fiecare primăvară – dar din nou: domnul Nagasaki este acel nebun? Omul de pe insulă nu o spune, dar ne lasă să o înţelegem: nu îmi place încotro vă îndreptaţi, eu rămân să mor aici, e mai bine aşa. În felul său, domnul Nagasaki este ultimul mare contemporan care reuşeşte să facă din viaţa sa o operă de artă în care să încapă şi libertatea, şi fericirea, şi singurătatea. Când va muri [(va fi ucis, stupid şi fantastic, de un biet arici de mare (echinus melo) sau de o rudă mai îndepărtată şi mai agresivă de-a lui?], ziarele îi vor consacra poate, din nou, câteva rânduri.

Adevărul, 19.04.2012

Reportaj (9) – Ai carte, n-ai parte. Cum ne-am vândut cărţile

Românii practică o soluţie discutabilă în faţa crizei economice: vânzarea volumelor din bibliotecile personale. Câştigaţi ies anticarii şi buchiniştii stradali.

Într-o bună zi, aflat la un anticariat, George Bernard Shaw a avut surpriza să descopere un volum pe care i-l dăruise unui prieten, cu dedicaţia „lui… , cu stimă”. Fiind o persoană dotată cu mult umor, a cumpărat imediat cartea şi i-a trimis-o prietenului, adăugând „cu înnoită stimă, …”!

Poate avea loc o poznă similară în Bucureştiul de azi, în plină criză financiară, când oricine poate fi ispitit să se gândească la noi modalităţi de a scoate un ban în plus? Merită să îţi vinzi cărţile vechi ori cele de care te poţi dispensa cu inima uşoară, deşi îţi poţi da seama încă de acasă că e improbabil să scoţi pe ele cât ai investit cândva?

Cum i-a influenţat criza pe buchiniştii stradali şi care ar fi locurile din Bucureşti în care – ca pe malurile Senei sau ale Begăi – ai putea veni cu o sacoşă de cărţi şi să pleci cu câteva zeci ori chiar sute de lei? S-a schimbat, în vremuri de restrişte, deverul în anticariatele bucureştene, unele situate chiar acolo unde nu pare deloc că e criză, adică în exuberantul Centru Istoric din Capitală? Fără pretenţii exhaustive, „Weekend Adevărul” a încercat să schiţeze nişte posibile răspunsuri la aceste întrebări. I-am căutat pe buchinişti, am vândut nişte cărţi şi am aflat cum s-ar putea scoate nişte bani, nici prea-prea, nici foarte-foarte, din bibliotecă.

Cum să renunţi la Dudu?

Ca ziarist, rare sunt documentările în care personajul principal al viitorului articol să nu îţi ofere o carte despre el însuşi, căci nu există stavilă mai bună în calea timpului. Această meteahnă o au, de asemenea, să nu credeţi că nu o au, şi personajele secundare din articole. Şi uite aşa am strâns, an după an, carte după carte. Ne-au dat cărţi securiştii Revoluţiei, istorici mai mari, dar şi mai mici, cercetătorii serioşi şi cercetătorii cocalari, cam toţi.

Dragi cititori, se scrie enorm în România! Chiar şi acum, după ziua aceea, mai avem cărţi. Iată, întindem mâna, survolăm biroul, deschidem la întâmplare: Honorius D. Rişcuţa, „Lampa lui Aladin se află în România”, volum apărut la Piatra Neamţ, în 2009, şi dedicat „tuturor celor care au dorinţa de a trăi mai bine”. „Lampa” are acest motto: „Omul îşi face norocul cu mâna sa şi cu ajutorul puterii universale”. A fost tipărită în 300 de exemplare, iar ilustraţia este făcută de Dudu, probabil un domn. Este lesne de înţeles de ce nu ne-a lăsat sufletul să o înstrăinăm. Suntem totuşi oameni.

Eroarea

După o „pre-documentare” care a durat în jur de 10 minute, au fost alese 18 cărţi necesare îndeplinirii planului de rotunjire a veniturilor. O mulţime de volume au fost cruţate, în special cele necesare reporterilor „Weekend Adevărul” pentru continuarea dezvăluirilor senzaţionale despre evenimentele din decembrie 1989.

Volumele au fost mai întâi introduse într-o pungă generoasă, tipul procurat de la supermarketuri când cumpărăturile depăşesc 20 de kilograme, iar de aici în portbagajul unui autoturism, ce urma să le transporte a doua zi către anticarii şi buchiniştii stradali din centrul Capitalei. O eroare nepermisă de calcul a făcut însă ca, a doua zi, dis-de-dimineaţă, şoferul automobilului încărcat să zărească pe bord un bec aprins. Cum nici fondurile de rezervă nu permiteau alimentarea maşinii cu câţiva litri de motorină, volumele au luat calea transportului în comun. În speţă, a metroului.

Vocea din difuzoare

După o călătorie istovitoare, cu stropii şiroind pe spate, şi sub privirile aspre ale unor tineri care desluşiseră conţinutul pungii, volumele au ajuns cu bine la locul de întâlnire convenit: pasajul subteran de la Piaţa Universităţii. Iată-ne, deci, cu plasa de rafie, cocoşaţi, cocârjaţi. Afară, frig, doamnelor, domnilor şi dragi domnişoare, frig ca la Bobotezele de altădată! Încercăm să ne încălzim cu o cafea, dar preţul este considerat, rapid şi în unanimitate, ca fiind unul inacceptabil.

Prin cine ştie ce minune, renunţarea este acompaniată, de la un radio din amplasament, de vocea tânguită a lui Jean Moscopol. „Noapte bună, Mimi”, zice Jean, de la radio. Ce noapte bună, Jeane, ce noapte bună, Mimi?! E dimineaţă. Abia începe!

„Basarabia e pământ românesc”, mai apucăm să citim pe zidurile oraşului. După care intrăm în raza de acţiune a buchiniştilor stradali şi sub incidenţa unor priviri greu de descifrat, ceva între plictis şi interes. Şi nu mai apucăm să zicem nimic, în afara unui geamăt înfundat, cauzat de o lovitură primită în picior. De vină era colţul unei cărţi rebele.

“Merge mai bine treaba faţă de anii trecuţi, dar nu te poţi îmbogăţi din vânzarea de cărţi.”
anticar din Capitală

“Cumpăr mult, dar vând la fel ca înainte. Mulţi oameni îşi lasă cărţile pentru preţuri de nimic.”
buchinist stradal  din Capitală

Scurtă istorie a buchiniştilor: de la Paris la Bucureşti

Buchiniştii stradali din centrul Capitalei sunt reprezentanţii autohtoni ai mult mai celebrilor „Bouquinistes” parizieni, una dintre atracţiile turistice ale capitalei Franţei. Aceştia ocupă ambele maluri ale Senei, de la Pont Marie până la Quai du Louvre, şi de la Quai de la Tournelle până la Quai Voltaire. Amplasarea acestora a dat renumele Senei de „singurul râu din lume care curge printre două rafturi de cărţi”.

Tradiţia comercianţilor de cărţi folosite a început în jurul secolului al XVI-lea. Semnul distinctiv al buchiniştilor era o stemă reprezentând o reptilă privind către o spadă. Termenul de „buchinist” a apărut însă mult mai târziu, în 1789, în dicţionarul Academiei Franceze.

În patrimoniuL UNESCO

Tarabele de pe malurile Senei se întind pe mai bine de trei kilometri, locul fiind declarat în patrimoniul UNESCO. Potrivit datelor oficiale, în această zonă se află 900 de tarabe, 240 de buchinişti stradali şi peste 300.000 de cărţi vechi. Vânzătorii din Paris i-au inspirat şi pe cei din Ottawa, Beijing şi Tokyo, unde există, în prezent, zone similare rezervate buchiniştilor locali. În Bucureşti, tradiţia buchiniştilor stradali a început după 1989. Locul tradiţional al acestora este Piaţa Universităţii, pe treptele facultăţilor din zonă.

De-a lungul timpului, buchiniştii stradali din Capitală s-au aflat în centrul unor dispute legate de evaziunea fiscală practicată de către comercianţi, dat fiind faptul că aceştia nu eliberează bon fiscal pentru volumele vândute. În luna decembrie a anului trecut, printr-un ordin al primarului sectorului 3, Liviu Negoiţă, buchiniştii au fost evacuaţi din Piaţa Universităţii, pe motiv că „era mizerie şi în afară de acele tarabe de acolo se vindeau tot felul de alte produse, de nimicuri”.

Cele 18 cărţi de 40 de lei

1. Gabriel Năstase – „Ion Ştefan Basgan, un inventator român pentru eternitate”
2. Hans Dieter Otto – „Lexiconul erorilor judecătoreşti”
3. Dinu C. Giurescu (cu autograf) – „De la Sovrom Construcţii nr. 6 la Academia Română”
4. Florin R. Sinca – „Puterea, putoarea de putere”
5. Ion Focşa – „Ghinionul a fost norocul meu”
6. Tudor Olimpus Bompa – „România, acum ori niciodată!”
7. Marion Ruggieri – „Nu, stai, în seara asta cinez cu tata!”
8. Adina Mutăr – „Iubire şi lovitură de stat”
9. Dumitru Andreca – „Arhiva groazei”
10. Prof. Univ. Dr. Ilie Cristescu – „Tărâmul lui Hercules (Hercules Land)”
11. Carol Roman – „Să te încrezi în vise…”
12. Inginer Ioan Judea – „Cartea cărţilor de aur”
13. Ion Horaţiu Crişan – „Civilizaţia geto-dacilor (volumul I)”
14. Constantin Giurescu – „Despre boieri şi despre români”
15. Aurel Sântimbrean – „Aurul şi argintul Roşiei Montane”
16. V.I. Skopin – „Militarismul”
17. Corneliu Vadim Tudor (cu autograf) – „Artificii”
18. Grigore Cartianu – „Sfârşitul Ceauşeştilor”

„Eu nu cumpăr resturile altora”

Anticarul iubeşte criza. În fiecare zi, zeci de persoane îi colindă taraba, cu pungi mai mici sau mai mari, fiecare sperând, în doza sa de naivitate, să se echilibreze financiar cu volumele inutile de prin gospodărie. Anticarul sau, în acest caz, buchinistul stradal nu este un cumpărăor oarecare. Este un animal de pradă, profilat pe nişa culturală. El nu scoate volumele pentru a le analiza individual, ci le derulează din mână, precum un pachet de cărţi de joc. Găseşte imediat specimenul valoros, dacă acesta există, mimând în tot acest timp dezinteresul sau plictisul feroce.

Naivi din fire, am căzut în cursă imediat. În numai două minute am fost deposedaţi de bijuteria colecţiei, fundaţia setului de volume, „Militarismul” lui V.I. Skopin. Anticarul ne-a oferit 10 lei, plus senzaţia că ne face o mare favoare cumpărând lucrarea. De aici a început declinul experimentului. Alte opt cărţi au fost vândute pentru 10 lei, iar ultimele volume ale colecţiei au ajuns în spatele unei tarabe pentru alţi 20 de lei.

Lecţia de marketing

Pe lângă vânzarea-fulger, vizita la buchiniştii din centrul Capitalei ne aduce şi o lecţie de „marketing”, direct din stradă. „Când nu sunt studenţi p’aicea, nu merge treaba deloc. Oricum, dacă tu vii aici cu cărţi şi eu te văd ducându-te la ăla de lângă mine mai întâi, şi apoi venind la mine cu resturile, nu o să cumpăr nimic. Pentru că ştiu că ălalalt a luat tot ce era bun”, ne explică unul dintre buchinişti. În practică însă, poate şi datorită privirilor pierdute ale autorilor, domnul în cauză se hotărăşte să i se facă milă de noi şi îşi trage restul de vreo zece cărţi din pungă. Suma oferită: 20 de lei.

Tot el ne învaţă şi ce e bun şi ce nu din colecţia adusă. „Uite, aicea, dacă scria pe copertă Constantin C. Giurescu, nu Dinu C. Giurescu, ţi-o cumpăram imediat. Şi pe bani mulţi. Ăsta micu’ trăieşte în umbra lu’ tac-su.” Nici măcar cartea scrisă de domnul Corneliu Vadim Tudor, însoţită de autograf, nu-i trezeşte sentimente mai bune. „De asta am eu nevoie, autograful lui Vadim?! Păi ăsta trece în fiecare zi p’aici, cumpără cărţi de la mine. Iau autograf de la el când vreau”, explică acelaşi domn buchinist.

O desfătare!

Pe post de concluzii. Singura carte rămasă din cele 25 de volume scoase la vânzare a fost „Lista completă a notarilor publici din martie 2009″. Lucrarea se află şi în prezent în redacţie. Celelalte 24 de volume (unele descompletate) au fost vândute pentru 40 de lei. Banii proveniţi din operaţiune au fost investiţi în câteva porţii de mâncare, de o calitate îndoielnică, suficiente pentru cinci persoane. Ţinem să-i asigurăm pe toţi autorii ale căror cărţi au fost amintite în această listă că, înainte de transmiterea către o altă generaţie de cititori, lucrările lor au fost citite cu mare atenţie de reporteri, ba chiar şi asimilate integral.

Top 5 cărţi pe care nu le-am vinde niciodată

- J. D. Salinger: „Franny şi Zooey”
- Lev Tolstoi: „Moartea lui Ivan Ilici”
- Ernest Hemingway: „Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri”
- Gustave Flaubert: „Madame Bovary”
- Nikolai Vasilievici Gogol: „Mantaua”

De la o bibliotecă la o afacere de succes

„Antic Exlibris” este cel mai mare grup de anticariate din Bucureşti. Istoria sa este, în rezumat, istoria acestei industrii care se încăpăţânează să nu moară.

Gabi Hanu, înconjurată de cărţi, pe Strada Doamnei   Fotografii: Lucian Muntean

Gabriela şi Ovidiu Hanu deţin „Antic Exlibris” – la ora aceasta cel mai mare grup de anticariate din Bucureşti, cu patru puncte de lucru. Cel principal se află în Strada Doamnei, nu departe de Palatul Şuţu. Înainte de refacerea „Centrului istoric”, nu de mult, deci, „Exlibris” avea sediul central în Pasajul de la Universitate. Acum, acolo sunt puncte de informare turistică. Bucureştiul e altul. Cine a fost plecat în ultimul deceniu, cu greu l-ar mai recunoaşte. Dar de citit, se mai citeşte, să ştiţi.

În bătaia săgeţii

Sfârşitul anilor ’980. Gabi şi Ovidiu sunt studenţi la Facultatea de Fizică. Nu e uşoară fizica teoretică, dar viaţa în România lui Ceauşescu e şi mai grea. Aşa, fizicieni, Gabi şi Ovidiu au zburat şi ei în bătaia săgeţii. A venit, apoi, Revoluţia. Şi de ce au început să facă din vânzarea cărţilor un mod de viaţă, deşi cumva le iubeau? Răspunsul e atât de simplu: pentru că le aveau şi pentru că nu aveau bani. Erau săraci, abia puteau ţine o garsonieră. Tatăl lui Ovidiu Hanu le lăsase o bibliotecă importantă şi de la biblioteca aceea s-a construit un fel de imperiu care numără astăzi zeci de mii de volume.

Pe de altă parte, în 1936, George Orwell, când a scris „Amintirile unui librar”, era deja un prozator cu operă. Secolul XX avea să dovedească, cititorii şi criticii au confirmat: opera respectivă ţinea de geniu.

Rândurile următoare compun un dialog care nu a avut loc niciodată, între tânărul George Orwell, lucrător într-un anticariat londonez interbelic, şi Gabi Hanu, patroana tot tânără, cu ochi frumoşi, care ar putea fi şi albaştri, şi verzi, şi cenuşii, a unui vis împlinit – visul că se poate trăi din cărţi şi fără să fii scriitor.

Axa Londra-Bucureşti. 1936-2011

Londra, 1936, George Orwell: Pe vremea când lucram la un anticariat – pe care, dacă nu ai lucrat niciodată acolo, îţi vine uşor să ţi-l reprezinţi ca pe un fel de paradis unde gentlemeni bătrâni şi fermecători răsfoiesc la nesfârşit cărţi mari, legate în piele de viţel -, cel mai izbitor lucru era raritatea adevăraţilor iubitori de carte. Mă îndoiesc că zece la sută dintre clienţii noştri puteau să deosebească o carte bună de una proastă.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Anticariatul e pentru toată lumea. Nu se mai cumpără ca imediat după Revoluţie, dar dacă munceşti mult poţi trăi decent. La noi vin mulţi elevi şi studenţi, dar vin şi adevăraţi iubitori de carte, care ştiu că găsesc volume aduse din străinătate, pe care nu le găsesc în altă parte.

În anticariate îşi face loc tot mai des cartea în limbă străină

Londra, 1936, George Orwell: Mulţi dintre cei care intrau la noi erau genul de oameni care sunt o pacoste oriunde, dar care într-un anticariat se pot manifesta şi mai bine. De exemplu, bătrâna şi simpatica doamnă care „caută o carte pentru un invalid” (cerere foarte întâlnită) şi cealaltă bătrână şi simpatică doamnă, care a citit în 1897 o carte extrem de frumoasă şi se întreabă dacă i-ai putea-o găsi. Din păcate, nu-şi aminteşte titlul sau autorul, deşi îşi aminteşte că ar avea coperta roşie.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Printre cele mai fidele cliente ale noastre sunt doamne în vârstă care caută romane de dragoste! Nici nu ştiţi câtă căutare au încă romanele de dragoste!  Londra, 1936, George Orwell: Cartelurile nu au cum să elimine librarul mic şi independent, aşa cum au eliminat băcanul şi lăptarul.

Dar programul de lucru e foarte lung – eu eram angajat doar cu jumătate de normă, dar angajatorul meu lucra şaptezeci şi două de ore pe săptămână – şi e un trai nesănătos. De regulă, o librărie e groaznic de friguroasă iarna, pentru că dacă e prea cald, vitrinele se aburesc, iar un librar trăieşte de pe urma vitrinelor. Apoi cărţile emană mai mult praf decât orice altceva şi de un soi mai neplăcut decât orice altă categorie de obiecte inventată până acum, iar partea de sus a cărţii e locul preferat de muşte ca să moară.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Nu aţi crede, dar într-un anticariat se munceşte enorm. Cam 12 ore pe zi! De Crăciun şi de Revelion am avut închis. Nu am putut să plecăm nicăieri. Pur şi simplu ne-am odihnit. E foarte obositor!

Londra, 1936, George Orwell: Dacă mi-ar plăcea să fiu libraire de métier? (…) Una peste alta – nu. (…) Adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viaţă e că, în timp ce vindeam cărţi, mi-a pierit dragostea de cărţi. (…) Văzute în cantităţi mari, cinci sau zece mii odată, cărţile erau plictisitoare şi chiar puţin dezgustătoare.

Bucureşti, 2011, Gabi Hanu: Nu mi-a pierit dragostea de cărţi, dar, în mod paradoxal, citesc mult mai puţin acum decât acum treizeci sau douăzeci de ani. Nu cred că mă voi plictisi vreodată de meseria asta. Cărţile au o magie a lor. E greu de explicat.

“Printre cele mai fidele cliente ale noastre sunt doamne în vârstă care caută romane de dragoste!”
Gabi Hanu anticar

“Nu mi-a pierit dragostea de cărţi, dar, în mod paradoxal, citesc mult mai puţin acum decât acum.”
Gabi Hanu anticar

“Partea de sus a cărţii e locul preferat de muşte ca să moară.”
George Orwell scriitor

Un altfel de epilog

Gabi şi soţul ei nu se gândesc să-şi vândă afacerea. Ovidiu Hanu crede că încă mai poate creşte, mai ales că „buchiniştii” la Unviersitate, care operează mai mult la negru, fără factură, sunt periodic ridicaţi de pe stradă, ca răufăcătorii, ca damele de moravuri uşoare. Dacă va veni o zi în care nu vor mai fi în industria cărţii? E greu de crezut. Ne despărţim de Gabi Hanu, doar după ce aflăm răspunsul la o întrebare de oracol – de oracol, dar de neocolit: „Care este autorul preferat?”. Răspunsul este Albert Camus.

Cărţile, vorba cântecului, sunt „ferestre-n ziduri“ 

Am plătit apoi 5 lei pentru un volum de publicistică semnat de Panait Istrati şi am plecat mai departe în frig şi în viaţă. Altceva: şi la Londra, între războaie, şi la Bucureşti, în iarna aceasta dinainte de sfârşitul lumii, în anticariate intră studenţi atât de săraci şi snobi ai ediţiilor rare – e o secvenţă care se repetă, şi se repetă, şi se repetă, şi e atât de intensă încât te poate împinge până în braţele Cassandrei marxiste. Vin oameni care vor doar să se adăpostească, vin tot felul de ciudaţi care comandă cărţi şi nu le mai ridică niciodată. Poate avea dreptate Orwell: asta le dă sentimentul că au cheltuit bani adevăraţi. Cine ştie?

„Cărţaş” la Budapesta. După douăzeci de ani

Robert Miklos, fost mare ziarist, cititor de curte veche, boem totuşi curabil al Bucureştilor, astăzi copy-writer la agenţia de publicitate Grey,  a vândut cărţi în stradă, la Budapesta. Era 1992, orădeanul Robi îşi desăvârşea studenţia în capitala Ungariei. Anii ’90 erau minunaţi pentru o studenţie la Budapesta, nu credeţi?

Robert Miklos era, aşa cum spune el, „cărţaş”, cuvânt care s-ar putea să existe în dicţionare, dar s-ar putea şi să nu existe. „Aveam prieteni care vindeau cărţi, aşa că am început să vând şi eu, la tarabă, în cinci locuri diferite şi la trei firme într-un singur an. În banii de astăzi câştigam, în medie, în jur de 1.000 de euro pe lună. Lucram de la 7.30 dimineaţa (taraba trebuia să fie aranjată la ora asta) până la 8 seara, vara, până la 6, iarna. Eram plătiţi cu 8% din vânzări”.

Robert Miklos, în 2012

Nu s-a făcut încă o analiză serioasă a acestui fenomen: apetitul pentru lectură în Europa Centrală şi de Est, după căderea comunismului. Amintirile lui Robert sunt, poate, un început: „În Ungaria, se tipăreau foarte multe titluri, practic orice, de la romane poliţiste până la volume de specialitate”.

Shakespeare, opere complete

La fel ca în România, tot ce se tipărea se şi vindea. „Oamenii de rând citeau cărţi de aventură, gospodinele citeau şi ele. Ce m-a surprins a fost cât de bine erau cunoscuţi autorii clasici de oameni care nu erau intelectuali. Şi cât de mult se investea în cărţi. Am vândut foarte bine Shakespeare, opere complete.

Când a apărut Dicţionarul Larousse, în decembrie 1992, a fost o nebunie! S-a dat pe listă, nu era ieftin – costa echivalentul a 200-300 de lei, în banii de azi”. Mai mult: „Cum apărea un film de aventuri sau serial de televiziune, apărea şi cartea şi era o găselniţă bună de marketing. Cărţile nu erau exagerat de scumpe raportat la venitul normal al oamenilor, să zicem că ar fi azi în România toate cărţile mai ieftine cu 50%”.

Trăia bine Miklos, de ce să nu trăiască: „Aveam o garsonieră închiriată în piaţa Moscovei (să zicem o zonă echivalentă cartierului Tineretului din Bucureşti), mâncam aproape zilnic la restaurant, aveam bani de cheltuială suficienţi să-mi permit şi să fac cinste la mulţi prieteni studenţi, care nu aveau bani, să călătoresc aproape în fiecare weekend undeva în Ungaria. Era OK”. S-a făcut apoi 1993, Robi s-a întors în România.

Comentariu: Cum trăiesc din ce-am citit

Horia Ghibuţiu

Acestea sunt noile mele mănuşi. Sunt negre, din bumbac 100%, au un mic fermoar lateral, foarte şic, şi-mi îmbracă degetele ca nişte plăpumioare extrem de călduroase. Sincer, nu prea aveam nevoie, deoarece tocmai primisem unele, la tombola de Crăciun (ştiţi noua modă între prieteni: fiecare cumpără ceva, se trage la sorţi şi capeţi un cadou). E drept, acelea primite la tombolă erau cam de damă, cu un deget. I le-am dat unei colege, s-a bucurat nespus, ulterior s-a şi fălit cu ele.

Ceea ce face însă ca noile mele mănuşi să fie atât de speciale, chiar şi în această iarnă bucureşteană în care am văzut fulgi de nea doar la televizor, este faptul că le-am cumpărat din banii de pe cărţile pe care le-am vândut. Când mi le pun în geanta de serviciu, îmi amintesc de albumul fotografic despre viaţa şi opera lui Andrei Şerban.

Acesta e sucul meu favorit. E la un litru şi jumătate şi-l dau gata cam în două zile. Până de curând, îl luam pur şi simplu, fără să mă gândesc că ar fi cam scump pentru o apă cu zahăr în care plutesc parcă nişte meduze – de fapt, aloe vera. La o adică, în afară de faptul că e îmbuteliat într-o sticlă verde tocmai în Coreea, sucul nu e o mare scofală. Însă mi-l permit fără ezitare întrucât am vândut  patru trollere doldora de cărţi. Le-am comercializat în perioada în care în partea nordică a Peninsulei Coreene (sucul e importat din Sud) natura întreagă jelea dispariţia lui Kim Jong Il.

Cam pe când reporterul TV, cu vocea gâtuită, exclama la trecerea dricului motorizat: „Să fie adevărat, Iubit Conducător?! Pleci fără noi?”. De fapt, dacă mă gândesc bine şi iau de credibilă depeşa agenţiei oficiale KCNA, exact la ora 12.00, pe 23 decembrie, eu încasam o sută de lei pe un munte de cărţi, în timp ce Tinerii Eroi Minieri de la Taehung vedeau o familie de urşi, mama şi puii, ieşiţi din hibernare şi plângând, aşa cum plâng mamiferele omnivore, la marginea drumului pe care trecuse odată dispărutul.

Acestea sunt ţigările mele favorite. Ştiu că e un obicei rău şi că e nerecomandabil să pomeneşti într-un context favorabil nişte lucruri care dăunează grav sănătăţii, dar mie îmi plac. Până de curând, mă gândeam să le „sudez” mai cu măsură.

De când am făcut bani din ceea ce citisem, nici nu-mi mai trece prin cap să-mi micşorez raţia zilnică, deşi s-au scumpit. De pe 7 ianuarie, după cum mă avertizaseră, ca pe un client fidel, doamnele de la chioşcurile de la care mă aprovizionez. Dimineaţa însă, cam între ţigara a doua şi a treia de la nessul savurat în bucătărie, prin vălătucii de fum parcă văd albumul despre Gaudi pe care-l luasem din Parcul Guell.

Un amic căruia i-am povestit episodul m-a consolat că oricum stau mai bine decât muzicianul care s-a lăudat că şi-a tras tatăl pe nas. De bine, de rău, măcar eu îmi fumez fostele cărţi. Metaforic vorbind, fireşte. Încă aştept studiul savanţilor care să valideze bănuiala mea: după ce îşi vând cărţile cumpărând apoi tot felul de prostii, oamenii au o predispoziţie inexplicabilă pentru figuri de stil.

Ţin să vă asigur, de parcă ar mai conta, că niciun scriitor american din bibliotecă, de la Philip Roth la Paul Auster, n-a avut de suferit în timp ce umpleam trollerele cu cărţi. Şi ca o ofrandă adusă zeilor tiparului, din banii primiţi, cred că la al treilea transport, am fost la librăria mea favorită şi mi-am luat o carte nouă: „Povestiri – Integrala prozei scurte” a lui John Cheever.

A mai fost un episod pe care-l socot demn de menţionat. Prietenii mei cei mai buni au fost de acord să-mi doneze un geamantan de dicţionare vechi (sârbă, suedeză…), cu condiţia să le cedez 20% din veniturile obţinute, urmând a fi donate primului cerşetor întâlnit. Prietenii mei m-au condus până la anticariat, m-au aşteptat afară până când am efectuat tranzacţia (mi s-a oferit suma de 100 de lei, pentru prima dată am ripostat rece, dar ferm – 120! -, i-am primit), apoi, ca prin farmec, a apărut un adolescent al străzii care pretindea că e ziua lui de naştere şi am rezolvat şi donaţia.

Mai contează unde le-am vândut? Fie, la un anticariat de pe Doamnei, cel despre care scriu şi colegii mei, şi unul de la Dalles. Şi ce am simţit înainte (trăgând de trollere, ca un turist în oraşul său), în timpul (la coadă cu un sărman care dădea nişte manuale ponosite de gimnaziu, în aşteptarea evaluării ochiometrice) şi după  (fumând într-o doară)? Am simţit că am ajuns să trăiesc din ceea ce citisem. Asta e

Adevărul, 12.01.2012