un articol despre barbatii cu cravate late si pupile dilatate aici.
“A fost un om bun şi frumos” – s-a auzit pe aleile de la Bellu. Chiar, cum a fost Gheorghe Dinică, omul? Cu presa a vorbit puţin şi a spus mult. Interviurile abundă în vorbe deştepte şi amintiri din Giuleşti. Lipseşte doar vocea lui, vocea aceea în care se strângea tot sarcasmul.
Într-o revistă pentru femeile care ştiu să se mişte, soţia lui Dinică mărturisea: “Ne-am cunoscut la sfârşitul lui iulie ’95. La câteva luni, am fost împreună trei săptămâni la Covasna. De vreo două ori, Gheorghe mi-a spus: Ştii, am visat că ne căsătoream. Dar, pentru că eu sunt ardeleancă şi nu răspund imediat, tot el spunea: Ei, probabil n-o să se întâmple, doar pentru că am visat eu”. S-a întâmplat. La starea civilă a spus degajat că e la primul mariaj. Soţia, uşor încurcată, a arătat pe degete că e la a patra căsătorie.
Dinică era Dinică pentru că nu rămânea fără replică: „Uite, aia cu Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, revoluţia s-a terminat, sau Eu port şapca în suflet din Ticăloşii lui Şerban Marinescu, sunt ale lui”.
Dinică nu conducea, fiindcă nu îi plăcea. Mergea pe jos. În iulie 2004 povestea cum strigau după el copiii mahalalelor: „Nu trage, dom` Semaca!”. Gheorghe Dinică a băut, însă nu cu oricine: „Cârciuma era mai mult decât un loc unde să bei, era un loc de efervescenţă artistică. Era frumos…”.
Adolescenţa i-a trecut la cinema. Visa la actori tineri din Statele Unite ale Americii, azi nişte clasici. Peste ani avea să recunoască: „În centru, la teatru, nu ajunsesem”. A debutat, în anii `50, într-o trupă de amatori. A lucrat la poştă, la difuzarea ziarelor, a fost şi printr-o întreprindere, cu muncitorii. Căra nişte chestii pe acolo. Trebuia să trăiască.
Se ştie: când a fost condamnat la moarte, Dostoievski şi-a împărţit timpul în trei. Unu: pentru a-şi lua rămas-bun, în gând, de la prieteni. Doi: pentru a-şi aminti viaţa. Trei: pentru a privi cum soarele strălucea pe tabla unei cupole. Gheorghe Dinică a avut prieteni rari şi buni. După ce Ştefan Iordache a murit, a tăcut mult: “Între noi doi s-a spus totul”. Viaţa lui boemă a fost ferită de faţa urâtă a comunismului. Cât despre “Cântarea României”: “Nu arătam prea bine şi nu poţi să dai la orice derbedeu, aşa, ca mine, să spună marile idealuri ale României. Mă uitam la săracii colegi, ce era pe capul lor! Erai o dată chemat acolo şi erai terminat, nu puteai să mai refuzi. Versuri pe stadioane, era nenorocire. La mine ziceau – ăsta joacă numai derbedei, nu are dreptul”. Oamenii simpli şi mulţi au iubit derbedeii ăştia. De ce ? „Publicul iubeşte derbedeii. De ce îi iubeşte, nu ştiu…”.
La urmă, vineri, undeva, pe tabla unei cupole, soarele a strălucit altfel.
* acest articol a fost publicat in ziarul “adevarul” din data de 15.11.2009
Robert Enke a fost în acel tunel întunecat. Acolo unde singura lumină vine de la un tren de mare viteză care urmează să-ţi spulbere viaţa şi durerea.
Portarul unei echipe de fotbal (oameni despre care se spune, de obicei, că sunt cam nebuni) s-a sinucis într-o marţi dintr-un noiembrie aniversar şi ceţos. În limbajul sec, inutil şi greşit al comunicatelor oficiale: “A avut loc un accident fatal la o trecere la nivel cu calea ferată”. Robert Enke a murit la 32 de ani. A lăsat o femeie văduvă şi o copilă (înfiată pentru a pansa cumva decesul fiicei naturale) orfană. Avea încă şanse să fie în lotul Germaniei pentru Mondialul din 2010. Suficient pentru judecătorii anonimi şi prompţi să pronunţe condamnarea scârboasă: acest tip, labil, a fost un iresponsabil şi un laş.
E inexact. Robert Enke a fost un jucător bun care gafa des. Genul acela uşor de înjurat de mamă. A fost umilit la Barcelona, alergat de suporterii lui Fenerbahce, mai multe, straturile acelea de necazuri care se depun de obicei pe inimă. În urmă cu trei ani i-a murit copilul.
De ce a intrat un tren de mare viteză în tunelul lui Robert Enke? e o întrebare intimă care suporta doar un răspuns. A fost dat. Când un sportiv moare aşa, decent e să remarci doar că sufletul e ceva fragil care se ciobeşte uşor şi pentru cei pe care îi vedem în ziare cu mâinile ridicate spre cer după câte o victorie oarecare. Şi ar mai fi cuvintele acestea ale lui Winston Churchill, la nouăzeci de ani: “Care este secretul longevităţii mele? Sportul. Nu l-am practicat niciodată”.
* acest articol a fost publicat in ziarul “adevarul” din data de 12.11.2009
A plecat vagabondul vietii mele. Numai cu viata de actor, niciodata nu a glumit. A fost actorul pe care l-am iubit cel mai mult. Am vazut Filantropica de 12 ori. De opt ori pentru el. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Peter Fechter a murit şi a fost liber. Avea 18 ani şi mâinile mari, cum au muncitorii în construcţii. Era – ironie a unui destin de personaj tragic – zidar. Pe 17 august 1962, în ultima zi a vieţii sale scurte, a încercat să treacă dincolo de Zidul Berlinului, bariera care spintecase lumea. Dacă ar fi reuşit, în urma lui ar fi rămas marea închisoare comunistă, lungă de la Vladivostok la Berlin. A fost împuşcat lângă zid. Corpul său chircit de durere, ca un fetus avortat de o istorie absurdă, dăinuieşte într-o fotografie alb-negru. Peter Fechter a căzut la graniţa dintre comunism şi restul.
Prietenul său Helmut Kulbeik, cu care a început să escaladeze Zidul Berlinului, a trăit, a ajuns în RFG şi s-a pierdut, ca o fantomă cu sufletul amputat. Împuşcat de grănicerii est-germani, Fechter a sângerat până la capăt şi a strigat, fără ecou, după ajutor. Prietenul Kulbeik nu s-a întors. Gărzile vest-germane l-au văzut pe Fechter murind şi n-au făcut nimic. În trupul lui s-au găsit douăzeci şi unu de gloanţe. Mai târziu, est-germanii i-au ridicat cadavrul golit de sânge şi l-au târât înapoi printre oamenii noi. „Nu eram criminali, şi noi eram la fel de speriaţi“, a spus, peste decenii, la proces, unul dintre grăniceri.
Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. O bucată vizibilă şi hidoasă din Cortina de Fier. RDG-iştii care reuşeau să dispară în Vest erau declaraţi nebuni, căci ce om întreg la minte ar fi ales să fugă din raiul socialist? Libertatea începea cu o bornă cosmpolită: „Café Adler“. Era primul lucru normal pe care îl întâlneai dincolo de comunism. Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii au auzit la televizor că pot trece în Berlinul Occidental fără să fie împuşcaţi şi zidul a fost dărâmat de mulţimea ca un vapor căruia îi bate în pânze vântul schimbării. Un vânt aproape cald care mătura dârele de frig. Euforia a durat mai puţin decât o lună de miere. Oameni îmbrăcaţi în geci care par azi caraghioase nu se mai îmbrăţişau pe străzi după ce cozile, aglomeraţia, cenuşiul şi sărăcia veneau de la răsărit şi nu se mai opreau. Timpul le-a lămurit pe toate, Germania unită s-a vindecat şi este puternică.
Chris Gueffroy avea 30 de ani, nu era obişnuit să aştepte şi să îndure. A fost ultimul RDG-ist împuşcat pentru că nu credea în sârma ghimpată. Se întâmpla pe 6 februarie 1989. A primit 10 gloanţe. Toate în piept. Numele lui a fost scris pe una dintre cele o mie de cruci din memorialul dedicat celor care au încercat să se ridice dincolo de zid. Memorialul a fost unul temporar. A fost ridicat în octombrie 2004 şi demolat în iulie 2005. E şi aici o lecţie despre cât de puţin înţelegem din povestea celor care au murit şi au fost liberi.
* acest articol a fost publicat în ziarul adevărul, în data de 08.11.2009.
Mall-ul din Vitan nu e cel mai potrivit loc, dar trebuie sa fiu aici. Chiar trebuie. Povestea a inceput demult, odata cu 90, anii frumosi. A inceput cu o caseta audio, prima mea caseta audio, cu o coperta trasa la o imprimanta cu ace. Sunetul avea gajaitul acela care s-a pierdut. Muzica auzisem doar la gramofonul lui tata. Dansasem cu Elvis de cand nu stiam sa merg prea bine, il iubisem pe Freddie. Eram Freddie. Si eram pregatit. Cand m-am intalnit cu Michael inca impuscam copii pe scara blocului. Ziceam “pac-pac” si impuscatul se trantea la pamant, ca si cum ar fi murit. Eram in scoala primara, aveam blocul C2 si nu-mi trebuia mai mult. Nici acum nu mi-ar trebui, doar ca Dig, Cata, Costica, Adi sunt oameni mari, cu familii, si sunt asa cum sunt oamenii mari. Fabrica a murit pe bune, sirena nu mai suna in fiecare dimineata la 7 si, sincer, nu sunt toate chiar la locul lor. De fapt, ca sa va spun tot adevarul, umblam si pe dedesubt, prin canalizare, uneori cadeam toti in cacat, mergeam asa murdari si ne spalam la cismeaua de dincolo de calea ferata. De la Heal the world am stiut ca am gasit ceva ce nu se pierde.
Saptamana trecuta cand am vazut This is it n-am vazut un barbat slab, muribund si aproape fericit. Am vazut caseta mea Dangerous. Si mai departe l-am vazut pe tata dandu-mi primul meu disc de vinil, un Thriller adus de la bulgari, primul meu CD, Blood on the dance floor. Un player pentru CD-ul asta mi-am luat cativa ani mai tarziu.
Michael e batran, are peruca, vorbeste politicos, repeta cuvinte ca in prostiile motivationale cu care isi trateaza oamenii noi depresiile. Eu nu vad asta. E un sfarsit de octombrie, 1992, eu sunt intr-un spital de langa Sinaia si vad la un televizor mic, alb-negru, ca el a venit la Bucuresti. Nu voi fi acolo, cateva minute mai tarziu merg la baie si plang asa cum baietii nu au voie sa planga.
Michael e tot batran si slab, poarta multe haine sa ascunda asta, cum am purtat si eu toata adolescenta, pana tarziu, cand am depasit 50 de kilograme.
Am 13 ani si n-am curaj sa o invit pe Felicia la dans. E ziua colegului, se aude “What about sunrise?”. A inceput Earth Song si eu nu am curaj. Pe un perete, intr-un apartament din judetul Prahova, un poster cu Michael Jackson inca negru a stat pe perete pana cand hartia s-a ingalbenit si s-a rupt singura. Michael Jackson, batran, canta Human Nature. Eu ascult The girl is mine cu Razvan. El e deja a opta si tot ii place. Human Nature nu s-a terminat. Vizitez casa lui Catalin Dinu, fanul perfect, asa cum vizitezi un muzeu.
Michael danseaza, duce o mana la spate. E multa durere in This is it si eu nu o simt. E 14 septembrie 1996 si sunt, cu tata, pe cel mai frumos stadion din viata mea. Am o geaca neagra, de piele, singura mea geaca neagra de piele si parul aproape lung. El e acolo, pe scena, in hainele lui rosu si negru, si opreste un tanc. Nici concertul History nu s-a terminat. Urmeaza amanuntul patetic: si nu se va termina niciodata. De aceea am plans pe 25 iunie 2009, de dimineata, cand Madalina m-a sunat si mi-a spus asa: “Tu ai auzit ca a murit Michael Jackson?”, si mai tarziu, in ziua aceea, in redactia ziarului meu si intr-un studiou de televiziune.
Sunt multi tineri acolo, pe ecran, il aplauda. Michael e tot timid, se fastaceste. Eu umblu pe o strada din Paris si citesc “Nous n`avons plus Paris Match. Michael est mort, mais la vie continue. Yuppi”. Zambesc. Acum poarta ochelari si priveste cum ar fi trebuit sa fie showul de la Londra, eu sunt aproape de metrou, la gara, muzica lui vrajeste sufrageria. Urmeaza niste colinde. Laura rade. Michael vorbeste despre cei cativa ani pe care ii mai avem ca sa salvam lumea, eu le vad pe toate femeile pe care le-am iubit razand asa cum au ras doar cand maimutaream moonwalkul. Urc pe o scena de karaoke, incerc o melodie cu Daniel si nu prea ne iese. Ne intoarcem la berile noastre, privim inapoi spre o vacanta de vara, apoi pe telefonului lui sofisticat. E un flashmob din Stockholm.
Curg toate literele pe ecran, ma ridic si ma sprijin de un perete alb. Pe fotolii, printre pungi de popcorn si cutii de cola goale, au mai ramas sapte oameni. Pe penultimul rand, o fata, n-are mai mult de 20 de ani, plange. In primul rand, trei pustoaice aplauda si incearca un sincron. C eilalti nu fac nimic. Tac si privesc in gol, ca la o inmormantare. Sunt si nu sunt acolo, peste ei cad orele acelea cand am asteptat pana s-a auzit “Nevinovat” la toate capetele de acuzare. Cred ca a fost dragoste, pentru ca nu m-am indoit, nu m-am temut si am crezut. Colectia de intamplari bune si rele care se cheama ca a fost viata mea a avut nevoie de vocea lui. A fost fondul sonor pe care am iubit, am sperat si am visat. “Asta fac eroii”, spunea o cantareata de succes. Michael Jackson a fost eroul meu imperfect si fantastic.
Sunt ultimul care iese din cinematograful acesta si n-am vazut filmul This is it. Poate ca magia de aici vine.Au rulat amintirile noastre cu Michael. Ceva intim, o melancolie cumplita, care n-are nevoie de cuvinte. La urma s-a lasat o ceata urata. Am adormit tarziu ascultand asta. Cred ca am omorat cativa pirati in noaptea aceea.
emilia sercan si-a facut blog. de investigatii. a inceput cu o mai veche specialitate de-a ei: matusile din familia nastase.
În familia Năstase, este o tradiţie ca mătuşile să fie generoase cu nepoţii lor. Precedentul creat de Tamara Cernaşovschi este dus mai departe de Dana Barb, sora lui Adrian Năstase, dar şi de Rodica Odobescu, sora Danei Năstase, cu nepoţii lor, Andrei şi Mihnea.
puteti sa o cititi pe emilia direct aici.
Au trecut patru ani de când am scris primul „Colţ roşu” în „Evenimentul zilei”.
Textul pe care îl citiţi acum este ultimul. Între iarna caldă a lui 2005 şi toamna rece a lui 2009 am fost, împreună, într-o lume specială, într-un joc de şah în cuvinte.
Eu am deschis cu o opinie în ziar, cel mai des cu piesele întunecate, voi mi-aţi răspuns pe forum, pe mail, câţiva, cei mai conservatori şi mai politicoşi, chiar pe adresa redacţiei. Unii dintre voi au sunat să mă felicite, să-mi dea ponturi şi idei sau să mă invite la o bere, alţii, mai nervoşi, să mă expedieze înapoi la origini ori să-mi propună mici corecţii fizice. O cititoare mai în vârstă a vrut chiar să mă înfieze.
Cumva, am câştigat: nu m-a bătut nimeni şi m-am ales şi cu o mână de prieteni care încă se îmbată cu iluzia că putem salva lumea. Am aflat şi că sunt, pe rând, ţigan, evreu, homosexual, ţăran, moldovean şi, desigur, un bou.
De multe ori m-aţi enervat rău şi tot de atâtea ori cred că v-am înjurat, discret, în gând. Mi-a venit să scriu, ca altcineva înainte, „Dragi cititori EVZ, sunteţi mai proşti ca mine”, să vă declar un caraghios şi inutil război, să-l pierd previzibil şi să vă ignor. Numai că nu e chiar aşa de uşor.
„Evenimentul zilei” are un fel de magie care vine de la voi şi se întoarce la voi. Dincolo de pătura primară de mitocani vizibili şi zgomotoşi, există o majoritate educată şi rezervată. De acolo am primit o întrebare la care m-am gândit mult şi la care tot nu ştiu să răspund: „Tu, Andrei, crezi în destinaţie?”.
Era pe la jumătatea drumului meu fericit la „Evenimentul zilei” (am fost un norocos să încep de aici), când cineva mi-a scris: „Prin anii ’80, călătoream pe rupte într-un autobuz arhiplin. Ca de obicei, călători agăţaţi de scară. Şoferul opreşte din cauza uşii din spate des chise. Lumea zbiară la cei atârnaţi să se desprindă. Atârnaţii imploră «Insistaţi puţin, să încăpem şi noi». Dilemă grea. Şoferul porneste smucit, accelerează, şi-apoi pune brusc frână, dupa tehnica obştească a aşezării cartofilor… Prin compresarea icnită a pasagerilor, se face loc, dar, şi loc de «Vălei, ne omoară! ». Cineva din spate, scos din minţi, strigă şoferului: «Baga-ţi-aş…». Deasupra feţelor schimonosite de-nghesuială, şoferul se ridică de pe scaunul său, semeţ, şi răspunde, printrun apel la grămada de martori, insultei: «Auziţi, bă, ce-mi zice ăla din spate… Ia transmiteţi- mi-o voi până aici!». Gloata, hohotind, devenise mai egală decât era. Eu, însă, nu credeam în egalitate şi nici în drum bun. Credeam în destinaţie. Şi uite, am ajuns, Andrei. Am ajuns să te întreb: Tu, Andrei, crezi în destinaţie?”.
Acum, când plec, văd că lucrurile pe care le-am strâns în ultimii patru ani încap, toate, într-o cutie de carton. Mai e ceva, o filă care cântăreşte greu. Sunt frazele cele mai sensibile şi mai complicate pe care mi le-au scris cititorii de-a lungul timpului. Le-am printat.
Sunt singurele repere că nu am irosit timpul tuturor. Sună a campanie umanitară, dar nu e decât un apel la înţelepciune: cumpăraţi ziare. Costă mai puţin decât tonele de SMS-uri cu care ne lovim fără să simţim. Poveştile bune merită să rămână pe hârtie. Vă mulţumesc. La revedere.
* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 25.10.2009.
SocialVibe