amanuntul care va schimba totul

acum ca Vaticanul a recunoscut existenta extraterestrilor, la fel ca si Marea Britanie, care a tinut sa precizeze ca “Guvernul Majestatii Sale n-a avut contacte cu civilizatii extraterestre’, se va dovedi ca “Evenimentul zilei” a avut din nou dreptate! in 1993, “bulina” dadea romanilor o veste naucitoare: “hillary clinton a adoptat un copil extraterestru!”. astept, cu nerabdare, sa vad reactia senatorului obama in fata acestui amanunt care va schimba totul. eu spun ca e evident ce se intampla. si mai mult decat pe obama, il astept pe domnul dan diaconescu in direct.

p.s. multumesc domnului vlad stoicescu, de la care mi-a parvenit aceasta fotografie intr-adevar ‘de epoca’.

poveste fara nume

imagine…

as putea sa scriu un poem despre cum isi purta john lennon palariile de evreu. as vrea o iubita mica pe care sa o pot tine dupa umeri, protector ca un tata, sau ca un amant batran, care a ajuns la ultimele lectii, la recapitulare, si stie deja totul, cum zicea adrian paunescu. as vrea o iubita care sa ma asculte cand cant la pian, desi eu nu stiu sa cant la pian. pe 19 iulie s-ar putea sa ma casatoresc. sau sa mor. nu stiu inca.

i me mine

astazi, cand am vazut, pe bulevardul republicii din ploiesti, cum se reflecta turla catedralei in marele sediu de otel si sticla al petrom mi-am amintit. in prima zi de scoala, tovarasa invatoare ne-a pus sa desenam. in ultima zi de scoala, din clasa a patra, ne-a dat acele desene inapoi. al meu era cel mai urat.

un desen urat, cu o casa stramba , cu un horn stramb, pe care iesea un fum stramb, ‘pictat’ cu o carioca albastra. tristetea e o parte din mine si n-are rost mai fug. m-a ajuns peste tot, si la bucuresti, si la chisinau, si la minsk, si la madrid, si la bruxelles. oriunde am fost, a fost cu mine, ca un caine credincios si patetic, ca paharul mereu gol al betivilor.

raman acelasi, indragostit ca un idiot, ca maskin sau quijote, de aceeasi femeie, de ani si ani de zile, si mai ales nopti, cu creierul strabatut, ca piata rosie de tancuri la parade, de personaje ciudate. se invart in mine clovni, curve, adolescenti emo, rockeri obsedati de nirvana, drogati, aurolaci, batrani si copii stirbi, femei urate si tinere in fuste mini. emma bovary c’est moi, aussi.

with no loving in our souls and no money in our coats

copilarii

o tableta care a aparut ieri si pe rocultura.ro:

zilele care au schimbat lumea

un tanar a scris de curand o carte despre traumele politice ale generatiei noastre. n-am citit-o, dar cred ca e proasta si fandosita ca una dintre colegile mele din clasa I. e proasta, pentru ca tanarul asta e din generatia mea, iar noi…

eu cred, ca si j.m barrie, ca nimic din ce ti se intampla dupa 12 ani nu mai conteaza cu adevarat. dar cate nu (ni) s-au intamplat pana la 12 ani. am trait revolutia, democratia, piata universitatii, mineriadele, ilesciadele, mondialul visului american.

dar la inceput, nimic din lucrurile din viata oamenilor mari nu conteaza cu adevarat.

cand aveam sase ani mi s-au intamplat mai multe minuni. dupa vacanta de iarna, tovarasa invatatoare zelerin paula a devenit doamna invatatoare paula zelerin. si oamenii au inceput sa zambeasca mai mult.

pana atunci, insa, cu mai bine de o saptamana inainte sa apara mos gerila pe scari, nu pe horn (venea de anul nou, si doar asta ma interesa pe mine), constantin nicolae, celebrul nea nicu, erou anonim in blocul c2, scara a, de pe aleea zorilor, nr.4, dintr-un cartier cenusiu dintr-un oras de la capatul lumii, s-a napustit pe usa apartamentului nostru de doua camere, gen “vagon”. “nu beti apa, e otravita. a zis la radio ca e otravita!”. eu tot speram sa fie mos gerila.

incepuse revolutia. mai tarziu un nene, mircea dinescu, tipa din televizor ca “am invins”. dictatorul fugise. eram impreuna cu ai mei, ghemuiti pe canapeaua din sufrageria familiei bobea, de la 4, singurii prieteni ai parintilor mei din blocul c2, scara a, de pe aleea zorilor, nr. 4.

ai mei sunt profesori. de matematica. au lucrat 23 de ani la aceeasi scoala generala de provincie, unde au fost repartizati. nu i-am vazut niciodata mai speriati ca atunci cand din debaraua familiei bobea a cazut o portocala (!), in noaptea aceea. erau convinsi ca teroristii au aterizat pe acoperis, croiti sa ne curete. n-a fost asa.

si de craciun a nins.

anul urmator am mers cu tata pe niste strazi mari, cum nu mai vazusem niciodata. bucurestiul era un oras urat ca un sobolan. era gri si ploua. la universitate erau oameni mari barbosi si pletosi, de parca aveau peruci cum vazusem la o femeie nemaritata. si oamenii astia stateau in niste corturi.

unele cladiri aveau muscaturi in ele. tata mi-a zis ca de la gloante si ca gloantele au vrut sa omoare oamenii aceia pe care ii priveam cu o placere de neinteles. atunci am vrut sa ma fac mare pe loc. asa credeam eu ca nu o sa imi mai fie frica. cladirile erau muscate de gloante, poate d’aia stau oamenii in corturi, mi-am zis.

copilarii.

mai tarziu am vazut, tot la televizor, cum niste oameni negri, carora tata le zicea mineri pentru ca stateau in mina, oameni ca aceia din abecedar, bateau oamenii mari si barbosi de la universitate. asta nu mi-a placut. cred ca i-a durut, cum dor injectiile (moldamin) facute de acele fiinte oribile carora li se spune, naiba stie de ce, ‘domnu doctor’. domni pe naiba! niste monstri si urati, si rai. urati si rai ca shredder din testoasele ninja.

iliescu de atunci mi se pare batran, cum mi se pare asta de acum tanar. parea un batranel cumsecade. inca nu intelegeam.

pana la 12 ani mi s-au intamplat toate lucrurile importante: am jucat pati-pat si ruble, am avut milioane de surprize de la gumele turbo, mi-a umflat mache ochiu cu un croseu de stanga, am vazut stele verzi si mondialul din ’94 la un televizor partial color, am condus locomotiva lui nea virgil, am avut gagici mi-nu-na-te si bicicleta bmx mov, postere cu fotbalisti straini din saptamanalul ‘fotbal plus’, calculator cip 3, adidasi cu leduri si tunsori roxette.

mai demult am cunoscut un baietel care avea un tata mester. tatal lui stia sa repare tot ce se strica: mitraliera de jucarie, arcul, sagetile, undita. intr-o zi, pisica familiei a murit. baietelul a plecat de acasa, pe ascuns, cu matza intr-o plasa de rafie. a dus-o la atelierul lui taica’su. a intins-o pe masa si i-a spus cu vocea stinsa: poti sa o repari, nu?

n-a putut.

n-am citit cartea despre traumele politice ale generatiei noastre. si nici n-o sa o citesc. nu-mi plac mofturile. revolutia a fost cand tovarasa invatoare zelerin paula a devenit doamna invatatoare paula zelerin.

zilele care au schimbat lumea sunt altele.

supravietuirile

citesc supravietuirile lui radu cosasu, volumul 6. in 50 de pagini n-a folosit decat cinci semne ale uimirii.

e un scriitor destept si decent cu inteligenta cititorului. nu-i spune, gratuit, acum trebui sa te miri, ca prostul, desi cam tot ce scrie el e umitor.

il citesc pe radu cosasu din 1991 si cand, acum vreo saptamana, l-am sunat pentru un interviu, desi stiam ca nu da interviuri si ca o sa ma reufze, si mi-a spus ca si el ma citeste in evenimentul zilei,  - ba mai mult: ‘te poti bizui pe lectura mea cel mai adesea pozitiva’ - m-a incercat, pentru prima oara de cand scriu la ziar, un sentiment de bine.

radu cosasu nu mai e cel din 1991, cel cu care am crescut, nu mai pariaza la curse de cai, pentru ca nu mai sunt curse de cai, si recunoaste, timid, ca a cam inceput sa imbatranesca. dar continua sa umble barbierit, pentru ca n-ar indrazni sa sarute altfel o femeie. si scapa uneori in gazeta cate-o harfa care ma face sa zambesc si sa ma bucur. nu demult a inceput un text cu ‘iar am stat pana dupa miezul noptii…’.

pentru un extremist de centru ajuns la 78 de ani, tot fotbalul face minunile cele mai mari si mai frumoase. nu e usor sa stai pana dupa miezul noptii, doar ca sa vezi cum se joaca altii.

imi mai place ca si lui radu cosau ii place sa stea la coada pentru ziare.

scria asa acum patruzeci de ani: ‘caut sportul si scanteia, si contemporanul, si lumea. la prima ora; spre pranz nu mai au acelasi farmec. le cunosc prea multi si ma simt ca un barbat in serie cu alti o suta in jurul aceleiasi femei. caut le monde-ul de la gara pana la piata palatului, si mor daca l-am pierdut, ca dupa o intalnire ratata intr-un parc pustiu’.

‘am vazut o fata care semana cu tine intr-un film de scurtmetraj’

nu ma asteptam. am gasit intr-o carte de-a lui ctp cea mai frumoasa declaratie de dragoste din cate-am citit in ultimele zile:

“am vazut o fata care semana cu tine intr-un film de scurtmetraj. isi plimba o bucata de geam pe gat si pe incheieturile mainilor. (…) m-a izbit atunci un gand care nu era al meu, un gand strain si patrunzator ca un glont din alta lume: de ce e moartea gratis si pentru toti?“

minunile tin trei zile

tristetea intarzie in mine

starea mea naturala e dintr-o poezie de ion vinea:  ”tristetea intarzie in mine/ cum zaboveste toamna pe camp (…) e toata viata care doare asa/ zi cu zi pe intinderea stepelor”. dar pentru ca toata lumea ma indeamna sa gandesc pozitiv, americaneste (desi, se stie, ‘al mai prost om din lume e americanu’), si sa-mi imaginez ceva frumos, ma gandesc la vivien leigh, cea mai frumoasa dintre femeile frumoase.