dela0 (5) – Doamne, ce macel! Nuantele

Ce ramane din noi, dupa ce se prabuseste toata superficialitatea care ne tine loc de modernitate? Ce este acolo, in adancuri? Iarna aceasta coborata in strada ar trebui sa ne puna pe ganduri, deci pe logica.

“Carnagiul”nu este cel mai bun film al lui Roman Polanski, dar dupa “Pianistul” poate incepe doar o coborare. Totusi, castigati-va o ora si jumatate, vedeti acest film, mai ales acum, acum cand iarna disperarilor si-a croit chipul acesta cu gluga.

“Carnagiul” a fost candva “Dieu de carnage”, piesa de teatru care a facut din Yasmina Reza un nume de neocolit in dramaturgia timpului nostru scurt. Totul a fost acolo de la inceput. Acum e mult mai mult.Povestea e simpla, si tocmai de aceea esentiala: doua cupluri, o camera si toata frustrarea, si toata minciuna care ne acopera. Nu e nevoie de o constiinta grea, de elefant, caci e despre noi, cei normali.

Puterea acestei istorii vine chiar din normalitate: da, asa sunt oamenii, se ascund in iluzii, fac copii si asteapta sa fie parasiti, dau sau nu faliment moral, la urma au un cancer sau un atac cerebral sau altceva, mereu ceva, si mor. Dar nici macar nu ne trebuie o saga de ghetou, o tragedie, o nedreptate, un razboi, un “Darfour”, o revolutie pentru a fi asa, si nu altminteri.

Priviti acest film, ingaduiti-va aceasta oglinda, caci nu exista nicio alta reforma in afara celor personale. Priviti-l, va priveste. Gasiti aici o critica solida, desi subtila, a mascaradei careia ne-am predat, chiar daca, uneori, dupa lupte oneste. Actorii, ca la orice film mare, sunt doar un pretext. Christopher Waltz e magnific, dar eroii ramanem noi, sa stiti, noi ce nu vom fi niciodata eroi.

“Cine suntem?” devine, cu fiecare replica, “de ce nu putem fi altfel”? “Carnagiul” este un exercitiu de sinceritate, o dovada de inteligenta si, poate, strigatul unui inevitabil naufragiu. Polanski are umorul cel mai sofisticat- umorul cerebral. Acesta nu este un documentar despre eruptia violentei in eul adult. Cand oamenii isi dau seama ca viata nu le apartine cad, se inversuneaza la pahare si rostesc “E cea mai proasta zi!”, desi nu e, vor mai tot fi, ceea ce face din deznadejde o insula fara supravietuitori.

“Carnagiul” este o filosofie pe intelesul maselor ganditoare, fara sa fie nici romantica, nici ridicola, fara sa tarasca in frivolitate chestiunile grave. Ce ne atinge, de fapt? Ascultati ce are sa va spuna Polanski, la capatul unei calatorii cinematografice unice, la sfarsitul unei vieti de Cain, posedata de pacat. Nu are aroganta zeului printre muritori, e mai degraba slab, ca un profet cu explicatii, si nicio solutie, ca un om care a inteles ca nu exista nici adevar, nici minciuna, ci numai si numai nuante.

dela0 (4) – Fanaticul Mixich. Evitarea unui diagnostic

Frecventasem deja cateva locuri comune pretentioase, deci stupide, era in conversatia noastra ceva ridicol, cautam, cu inversunare, o fraza care sa explodeze in amiaza palida, aveam ambitia sa-i castig si acelei zile dreptul la nostalgie. Voi fi memorabil, voi fi genial!

Dar nu, nu am reusit sa spun nimic antologic. Mi-am pierdut rabdarea, cuvintele nu ma mai ajutau, asa ca am esuat – am devenit un bufon, si inca unul vulgar. Ajunsesem, intr-un monolog deloc onorabil, destul de repede, la concluzia ca totul in jur este groaznic, si ca va fi si mai rau.

Nicio Siberie

Si ma enerva tanarul Mixich, cu statura lui, cu ochelarii lui, cu freza aia de tocilar, cu hainele de scolar britanic, cu politetea, cu distanta calculata. Era calm si – cel mai rau – era inteligent. Asa deci, din asta mi-esti: un mizantrop inteligent! Mi-ar fi placut sa fiu sahist sau boxeur sau ofiter de cavalerie, sa-l provoc acolo pe loc, sa transam totul intr-o lupta perfect inutila. In fond, tu mi-ai cerut intalnirea asta, Mixich, tu ai spus ca iti plac textele mele, tu ai vrut sa ne cunoastem – hai, batrane, scoate asii, unde-i tii? Tacea. Se uita la mine sceptic, dar nu grav.

Stiam ca a fost medic, urasc medicii: si ce dracu` o sa faci acum, Mixich, o sa faci pe psihoterapeutul cu mine, o sa-mi pui un diagnostic? Stiu ca sunt anxios, stiu ca sunt depresiv, da, vine si la mine „Urata”, am manii si tentatii suicidare, ce-o sa-mi spui nou? Vlad, insa, nu a spus nimic din cele ce ar fi asezat, pentru totdeauna, o Siberie intre noi. Naiba stie cum a facut, dar ne-a salvat probabilitatea unei prietenii.

Va avea happy-end

Nu imi plac oamenii, si de ce ar trebui sa imi placa inainte de a dovedi ca sunt buni, sau macar ca nu sunt rai? In dupa-amiaza aceea, i-am dat lui Vlad Mixich credit, fara sa mi-l fi cerut. Cand ne-am despartit, vantul murise, amiaza se sfarsea. Lunganul nu ma mai enerva, ba as spune chiar ca nutream pentru el un fel de simpatie si un inceput de invidie. Mi-ar fi placut sa am puterea sa il fac personaj de nuvela, sa il invat arta speculatiilor la bursa, sa il casatoresc avantajos, inainte sa il trec, prin inexplicabile convulsii romantice, spre periferia vietii, de unde se va inalta singur, invingand tristeti nelamurite. Omul asta va avea happy-end – am gandit.

Nu am inteles atunci, i-am deslusit vraja mai tarziu, citindu-l, odata cu articolele sale: talentul, unicitatea lui Vlad Mixich sunt concluzia invincibilului sau echilibru.

Seriozitate, va rog!

Ne-am intalnit rareori, dar l-am urmarit mereu. Este un portretist redutabil, poate cel mai serios din presa noastra. E rau sa fii serios, e rau sa iti muncesti textele ca un sclav liber? Cu stilul sau asezat, lipsit de toate stridentele, Vlad Mixich castiga nu o stralucire, dar o durata.

Iata-ne, in alta toamna, la Targul de Carte „Gaudeamus”. Isi lanseaza „Fanaticii” la Humanitas. Cartea reuneste tablouri de oameni cu vocatie. Autorul poarta un sacou care ii  ingreuneaza miscarile. Sunt dintotdeauna de partea celor slabi, asa ca ii caut o fisura in echilibru. Este emotionat, dar, din nou: omul acesta va avea happy-end. Nu se va prabusi niciodata definitiv. 

Iata, imi da un autograf. Scrie urat, scris de medic – se scuza. „Cum nu stiu sa scriu dedicatii il las pe maestrul si prietenul meu Andrei sa scrie aici diagnosticul lui”.

Nu stiu, Vlad, sa pun diagnostice, dar uite, iti zic: „Fanaticii” nu este cea mai buna carte de non-fictiune din cate vei scrie. „Fanaticii” are unele culmi (portretul lui Marcel Iures si portretul Monicai Macovei), fara sa fie un Everest. E ca atunci cand ai fost in Nepal, esti la inceput, ti-e frica, dar esti curajos, si urci, si vei mai urca, si, mai ales, nu, nu te vei prabusi.
*11.01.2011

Autoportret (1) – O chestiune de dragoste

Am făcut, în listele de mai jos, abuzuri flagrante, crime aproape. Îmi iubesc scriitorii mai mult decât îmi iubesc mama, tatăl, femeia, viaţa. E o slăbiciune pe care demult am înţeles-o, demult am iertat-o. Nu e bine, desigur, dar deja e târziu.

Simt că am trădat şi că am nedreptăţit: ce ierarhie e aceea fără Boris Vian, fără Haruki Murakami, fără Ernest Hemingway, fără Aldous Huxley, fără Michel Houellebecq, fără Milan Kundera, fără Andrei Makine, fără Ian McEwan, fără Julian Barnes, fără John Kennedy Toole, fără Jay Parini, fără Irvine Welsh, fără Ludmila Uliţkaia, fără Karl May şi J.M Barrie, fără copilărie, fără Kafka, fără Faulkner, fără Bulgakov, fără Cehov, fără Gorki, fără Nabokov, fără Babel, fără Brautigan, fără Malraux, fără Flaubert, fără Hugo, fără Balzac, fără Saramago, fără Sábato, fără Papini, fără Calvino, fără Llosa, fără irlandezi, fără dramaturgii americani, fără Caragiale, fără toţi poeţii minori şi infinta lor poezie?

Pe cei scrişi şi pe cei ce vor rămâne nescrişi, pe toţi i-am trădat, pe toţi i-am nedreptăţit. Nu cred că voi comite, totuşi, nicio exagerare scriind că, fără ei şi fără cuvintele lor, cărora le atribui, iată, puteri oculte şi nelimitate, totul e deznădejde, totul e zadar. Fără ei şi fără cuvintele lor, ca oamenii fără dragoste din epistolele Sfântului Apostol Pavel, nimic nu sunt.

Sunt laş

Am încercat de prea multe ori, cu prea puţin succes, să predic frumuseţea literaturii. Nu sunt înţelept, sunt laş. M-am resemnat: nu oricine poate iubi cărţile, şi poate că nici nu e rău că e aşa. Nu pot profeţi în deşert, las deşertul să-mi profeţească. Iar pentru cei care iubesc literatura, căci ei ar putea cumva înţelege, voi scrie despre o carte care e dincolo de toate ierarhiile, o carte la perfecţiunea căreia un scriitor, ca şi un cititor nu poate ajunge decât o singură dată. De altfel, în treburile interne ale absolutului nu trebuie să existe nici amestec extern, nici ierarhii.

Cartea este clasică, deci adulată şi dispreţuită. Cartea este „Marele Gatsby” a lui Scott Fitzgerald. Nu o voi povesti aici, nu e în spiritul acestei rubrici, şi nu îi aduce nici ei niciun folos. Istoria e simplă şi respusă de un amator ar semăna cu un film de la Hollywood, seria B.

Scott al meu

Povestită de mine, amatorul, „Marele Gatsby” îşi pierde magia, căci despre magie e vorba. Dar cine poate atinge această magie e norocos: nu a trăit degeaba. „Scott al dumitale”, cum îi spune un prieten, scriitor, octogenar, interbelic, geniu al nuanţelor, ei bine, Scott al meu se predă ideilor estetice cu forţa la care ajunge numai şi numai iubirea. Din „Marele Gatsby” poţi lesne înţelege că viaţa este, în definitiv, o chestiune de dragoste. Îi compătimesc pe cei care trăiesc fără să-şi fi contemplat mărirea şi abisul, cum îi invidiez melancolic pe cei cărora nu le e frică de a nu fi, ci de a fi.

„Marele Gatsby” spune despre om cât Biblia, cât Shakespeare. Şi cât de departe poate un om să urce şi să coboare numai şi numai din iubire? Inima unui cititor, ştim, este o cutie de rezonanţă. În inima mea, „Marele Gatsby” a atins punctul cel mai vulnerabil, mi-a întărit sensibilitatea şi mi-a confirmat dezgustul faţă de ororile luxului. Transcriu un gând care nu se lasă alungat: „Marele Gatsby” este visul din care vrei să te trezeşti direct în moarte. Iar finalul… Finalul „Marelui Gatsby” este paradisul celor care pierd, paradisul figuranţilor din comediile bufe, paradisul celor care cred că dincolo de dragoste chiar nu mai e nimic. Mă gândesc la această carte aşa cum mă gândesc, uneori, la un cer totuşi albastru, toamna.

“Nu se poate fără Oz, Auster, Pamuk, Bukovski, fără Ilf şi fără Petrov.”

“Mă aflu printre cei incurabili: mi-am făcut din literatură totul.”

Top 10 cărţi care m-au marcat

1. „Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi

2. „Greaţa” de Jean-Paul Sartre

3. „Străinul” de Albert Camus

4. „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski

5. „În ochii Luciei” de Arthur Japin

6. „Franny şi Zooey” de J.D. Salinger

7. „O fată de preot” de George Orwell

8. „Bestiar” de Julio Cortázar

9. „Cartea de nisip” de Jorge Luis Borges

10. „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel García Márquez

Top 5 autori preferaţi

1. Lev Tolstoi  (1828-1910)

2. F.M. Dostoievski (1821-1881)

3. George Orwell (1903-1950)

4. N. V. Gogol (1809-1852)

5. Radu Cosaşu (n. 1930)

* “Weekend Adevărul”, 19.11.2011

dela0.ro (3) – La moartea lui “niciodata”. Intalnirea cu Capote

Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). A fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta, si ce importanta mai are?

Aveam unsprezece ani cand a murit Winnetou. Cand ai unsprezece ani si moare Winnetou, nu ai de ales: plangi. Stiu exact cand s-a intamplat: era toamna, un inceput de noapte, si mai era si luna, si rosie, si portocalie, in inaltul unui cer care n-a mai fost niciodata la fel, si nici nu va mai fi. Trimestrul acela mizerabil de octombrie, poate vi-l amintiti, cu iarna atat de aproape, cu ultimele ore tarandu-se in intuneric, intr-o scoala de provincie din Romania, la inceputul anilor ’90. Voi, cei prea tineri, imaginati-va doar!

Am fost un copil solitar, suficient de sensibil si de prost incat sa fie perfect inadaptat, lipsit cu desavarsire de expresia de fericire imbecila pe care o capata de timpuriu unii, si de care cei mai multi nu reusesc sa mai scape.

La unsprezece ani, desi inca iti permiti doze insemnate de sentimentalism, promisiunile sunt facute pentru a fi respectate. Atunci, dupa moartea lui Winnetou, in timpul si in noroiul zilelor acelea, mi-am promis sa nu mai plang la nicio moarte, din nicio carte. Niciodata! Ce inseamna „niciodata“ cand ai unsprezece ani? Va spun eu: „niciodata“ inseamna totul.

Nu era bravada, nu era intelepciune. Era instinct: stiam ca voi mai iubi oameni din litere, cum stiam si ca ei vor mai muri. Dar nicio pasiune din aceasta nu avea sa se mai sfarseasca asa – privind luna dincoace de lacrimi. Eram furios si ridicol, si nu, asta nu se va mai intampla.

Ca de Hristos

Desigur, m-am tradat. Promisiunea a murit inca tanara, nu a apucat niciun majorat. Dar, sa stiti, ca am luptat. Au ras de Miskin ca de Hristos, si nu am plans. L-au jefuit pe Akaki Akakievici de manta si nu am plans, a murit insusi Ivan Ilici si nu am plans. Am fost pe Plaja Chesill si aveam dureri de cardiac, dar nu am plans. Am citit lungi povesti de dragoste sud-americane, am iubit o singura femeie o viata sau poate mai multe vieti, am vazut tarfe si ingeri in fum de tigara, si m-au lovit cu dramele cantaretilor de tango – nimic.

Am fugit cu Tolstoi inspre ultima gara si am asteptat acolo sfarsitul, dar nu, tot nu am plans. Am indurat foamea cu curvele Amsterdamului si cu curvele Moscovei, am pierdut averi la ruleta, am indurat umilintele, si razboaiele, si lagarele, si mai multe generatii de genociduri, am vazut catedrale si imperii cazand, am vazut vechi cuvinte decazand – degeaba.

Fluturele, inima

Si trebuie sa va marturisesc: sunt predispus la poezie si la patetism. Mi s-a spus, candva, ca am un fluture in loc de inima. Ce poate fi mai patetic de atat?

I-am rezistat in transee lui Scott, nenorocitului de Scott, care stia intotdeauna cel mai scurt drum dinspre punctul A inspre punctul B, unde punctul A e o fraza si punctul B e un suflet. I-am rezistat lui Hemingway, desi numai Dumnezeu stie cum e acolo, in ringul batranului. Nu m-a trecut Styxul lacrimilor nici macar Cunningham scriind despre cum freamata vantul frunzele, dezvelindu-le fetele mai lucioase, cand verzi, cand cenusii.

Si daca acum privesc iar luna, cu un aer formal, dar indiscutabil invins, si daca acum…

Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). Si a fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este, probabil, cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta din istorii, dar ce importanta mai are?

Stiti, ca si mine, ca un text nu este niciodata suma cuvintelor lui. „O amintire de Craciun“ nu este despre o femeie care face prajituri, despre un caine si oasele pe care le ingroapa, despre monezi de zece centi si filme de cinema repovestite. „O amintire de Craciun“ e ce ar trebui sa scrie Adam de fiecare data cand e alungat din Rai.

Nu am nicio incheiere, si, pentru prima data, nici nu imi doresc sa am. Mai jos sunt cateva fraze care se prea poate sa nu va spuna nimic. Nu am a va condamna. Cat despre mine, am pierdut o promisiune, „niciodata“ nu va mai fi „niciodata“, dar am castigat – poate mai mult.

Iata: „Simt cum in mine se rupe ceva, ceva de neinlocuit, scapand ca un zmeu a carui sfoara s-a rupt. Iata de ce acum, in aceasta dimineata de decembrie, in timp ce ma plimb pe terenul de joc al scolii, caut tot timpul cu privirea pe cer, ca si cum m-as astepta sa vad doua zmeie ratacite, inaltandu-se grabite spre rai, ca doua inimi“.

* www.dela0.ro, 06.01.2012

dela0.ro (2) – “Franny şi Zooey”. O după-amiază cu Grăsana

„Franny si Zooey” este cartea dincolo de care J.D.Salinger nu mai avea unde sa calatoreasca in inima celor tineri, a celor care au pacatele inainte. Povestea lui „Franny si Zooey” este ca o scrisoare blestemata sa isi caute singura destinatarul. O posibila fericire. Stiti clipa aceea cand intelegi ca te vei preda nostalgiei si va fi bine.

Nu stiu daca va mai amintiti sau daca ati aflat, dar „Franny si Zooey” incepe cu un soare scanteitor, insa insuficient, intr-o dupa-amiaza de sambata, cand era din nou vreme de palton, nu de pardesiu, asa cum, zadarnic, se tot sperase. Un tanar, Lane, asteapta o fata – pe Franny.  Nimanui nu ii place sa astepte, nu-i asa? Nimanui. Insa cand fata vine si cand fata arata bine, cui ii mai pasa ca a asteptat? – gandeste si scrie Salinger. Chiar asa.

Lane si Franny isi rateaza intalnirea. Este cea mai frumoasa intalnire ratata din cate s-au scris. Franny va lesina, iar acel lesin este, de asemenea, cel mai frumos din istoria literaturilor. Poate fi un lesin frumos? Da, poate. Literatura poate totul.

Cand a murit Salinger era o iarna mizerabila, cu zapada gri si depresii economice, nu se mai purtau palarii si nu se mai credea in iubire. Am scris atunci ca Salinger a fost ultimul om celebru si normal, desi este posibil sa ma fi inselat. E posibil ca Salinger sa nu fi fost deloc normal, caci nimeni nu a mai calatorit atat de departe in inima celor tineri, cei cu toate pacatele inainte. Salinger este intersectia la care ajung, candva, cand suntem tineri, toate visele noastre. Salinger este o rascruce.

Stiti clipa aceea cand intelegi ca te vei preda nostalgiei si va fi bine? O stiti. Salinger si-a facut din acea clipa infinitul. Si aici ii stau si puterea si slabiciunea.

„Franny si Zooey” a fost scrisa pe cand si timpul, si scrisorile, si rochiile, si saruturile erau mai lungi. Daca veti citi „Franny si Zooey” veti intelege, poate, cat am pierdut de cand nu mai trimitem si nu mai primim scrisori.

In „Franny si Zooey” se recitesc epistole vechi, se fumeaza mult, se etaleaza eruditii, se vorbeste si se tace (jumatati de minut) la telefon, cateodata apare si motanul Bloomberg, genial in rolul lui secundar, se cauta, cum se cauta in toate cartile lui Salinger, calea.

Istoria lui Franny si Zooey, fiica si fiu ai lui Les si Bessie Glass, acesti copii-minune de la inceputul vietii, nu poate sa fie, nu trebuie sa fie si nu va fi repovestita aici.

Acest text poarta – sper ca nu nu ati uitat – titlul „O dupa-amiaza cu Grasana”.  Nu va pot spune cine este, cu adevarat, Grasana, dar va pot spune sa  cititi „Franny si Zooey” acum, la amiaza, iarna, pe ploaie.

Va las cu aceasta posibila fericire, poate chiar cu cea mai importanta intalnire din viata voastra, si cu un vers din poetul pe nedrept uitat Dimitrie Stelaru, care nu are legatura nici cu Franny, nici cu Zooey. Va las cu Dimitrie Stelaru care, insa, a intalnit si el, fara doar si fara poate, Grasana: „Hei, am iubit si eu odata pe Dumnezeu,/Cum iubeste viermele rana.”

*www.dela0.ro, 20.12.2011

dela0.ro (1) – Murakami, zeul, viaţa. Această finită nebunie.

Haruki Murakami este un zeu, asa cum sunt toti scriitorii care ajung la inima harului lor. Haruki Murakami este un zeu crud, dar rafinat, care isi lasa personajele sa moara pentru a supravietui o idee – viata este o finita nebunie. Murakami i-a tradus in japoneza pe Salinger si Fitzgerald, scriitorii sai americani, ai sai, ca si ai mei.

Watanabe din “Padurea norvegiana” are un cult pentru Marele Jay Gatsby, o incontestabila dovada ca mintea si sufletul sau sunt intacte, desi, in general, lumea nu mai are nici minte, nici suflet. Acest tanar nipon aruncat in bratele unui timp care sfarseste si se sfarseste are forta sa te faca sa crezi si sa suferi. Nu despre asta e literatura?

Daca as putea fi un personaj, as vrea sa fiu unul dintre personajele lui Murakami, mort intr-o sinucidere onorabila. Demult, cand credeam ca pot fi scriitor, imi placea sa ma joc asa: sa invit personaje din istorii si literaturi diferite in aceleasi carciumi, sa le pun sa danseze tango in gradini de vara, sa isi viseze unul altuia visele, sa se cace pe ele de frica, sa cante psalmii, sa fie patetice, dar sincere, sa iubeasca, sa vagabondeze, sa piarda tot la ruleta si poate sa si  moara. Si ce cronica s-ar fi putut face! La disparitia eroului acestei nuvele, intr-un ultim paragraf, cititorului ii cazu o lacrima, dar dadu pagina…

Haruki Murakami este un zeu. Te indragostesti de munca lui din cuvinte, te indragostesti de Naoko, femeia pe care Watanabe inca o iubeste, si care, desigur, nu l-a iubit niciodata. Vrei sa ii spui ceva lui Naoko, sa o chemi la o cafea, la un viitor. Si ce frumos ar fi ca Naoko sa existe! As traversa unele continente sa o intalnesc sau as trimite macar un burghez din proza lui Flaubert sa ii dea florile ei preferate si sa ii spuna fraze in franceza, fraze care sa nu mai aiba nevoie de nicio traducere.

Murakami, zeul, e crud. Spulbera iluziile, dar nici nu ar putea altfel. Desi pare un scriitor al mortii, Murakami, zeul, e viata – aceasta finita nebunie.

Sinceritatea e un handicap. Voi fi sincer. Il urasc, cu groaza, pe Murakami: “Padurea norvegiana” este capodopera pe care nu o voi scrie niciodata.

*www.dela0.ro, 07.12.2011

Adevărul (107) – Ocupaţi-vă!

„Time” a aşezat iar pe soclul discutabil, dar totuşi important, al „omului anului” un personaj colectiv – „Protestatarul”. 2011 a fost un timp complicat, o contestare a vechii ordini, în fond, un început.

„Primăvara arabă” avea să izbucnească într-un fel şi a izbucnit cu vechea demonstraţie că, fără libertate, viaţa nu are preţ şi nu merită să existe – este aici o antigeneză fără de care nicio Revoluţie nu cunoaşte sens. A fost într-o zi de vineri şi a trebuit să moară un bărbat de 26 de ani pe nume Mohamed, un negustor de zarzavaturi din Tunisia – un naiv veţi spune, dar veţi greşi. Cunoaştem cum sfârşesc revoluţiile – îngropate în patetism, furate şi, în definitiv, uitate.

Mohamed Bouazizi şi-a dat, ca atâţia înainte, foc. „A ars pentru libertate” sunt cuvinte vechi şi vor deveni şi mai vechi. Dar nu avea dreptate Fukuyama. Istoria nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi aşa. Cât oamenii vor mai fi gata să ardă de vii şi din acest foc se va aprinde o primăvară, chiar dacă primăvara nu va rămâne a lor, istoria nu se va sfârşi. Şi Egiptul, şi Siria, şi Libia sunt mize mult mai complicate în şahul financiar global. Mai târziu sau poate mai devreme, cauza luptei nu va mai fi a omului revoltat.

Atunci: Mohamed Bouazizi a murit, aşadar, în zadar, aşa cum sunt sacrificaţi pionii în partide oarecare? Răspunsul nu se găseşte în cenuşa care rămâne, răspunsul se găseşte în viaţa dinainte de a arde. Ecuaţia „Câtă umilinţă puteţi suporta?” nu e uşoară, dar comportă totuşi soluţii.

Protestele de la Vest, din lumea celor care mănâncă mai mult, dar mai prost, lumea la marginea căreia am ajuns şi noi, au reuşit deocamdată să ocupe ridicolul. Occidentul şi-a înscenat îndelung bunăstarea, e de prea mult timp la masă încât a uitat că va exista o notă de plată, iar cum se ştie, de la înţelepţii elementari, sătulul şi flămândul sunt condamnaţi să rămână despărţiţi, două străine jumătăţi care nu pot da un întreg. Şi cât de dezgustătoare e această lene, această suficienţă de şocâte parvenit! 

Poate că nu vă interesează, deşi ar trebui să vă intereseze: negustorul de zarzavaturi n-a fost un laş. Negustorul de zarzavaturi a murit din furie şi din disperare, probabil cunoaşteţi sentimentele. Nu este o retorică depăşită, nici măcar romantică: negustorul de zarzavaturi a murit ca un om, fiindcă nu voia şi nu putea să supravieţuiască, călcat în picioare, un animal anonim în această istorie care e o sumă de crime, un genocid după alt genocid, o exploatare după altă exploatare, dar nu doar atât, nu doar atât.

Nu există concluzii. Cadavrul omului revoltat nu ne obligă. Avem libertatea de a continua să mimăm existenţa. 

În rest, Mohamed Bouazizi, află despre noi că nu suntem bine, că nu ai schimbat lumea şi nu o vei schimba nici de acum înainte, dar nu, nu ai murit în zadar. Sunt sigur că vei înţelege ce vreau să-ţi spun.

* Adevărul, 15.12.2001

Adevărul (106) – Virginia, Clarissa, Laura, cărţile

Virginia Woolf – s-a spus despre ea că a fost, la timpul său, cea mai inteligentă femeie din Anglia, şi se prea poate chiar să fi fost – s-a sinucis în 1941.

Lumea a crezut, desigur, că Virginia era nebună, dar, de fapt, ea, lumea, era cea care înnebunise. Era 1941… ştiţi cum era.

Clarissa este lesbiană, dar îl iubeşte pe Richard, un poet bolnav de SIDA. Trăieşte, bineînţeles, la New York. Acolo mai întâlneşti poeţi muribunzi iubiţi de lesbiene trecute de primele două vârste.

Laura este o mamă care se străduieşte să facă un tort perfect de ziua soţului ei. Laura are un fiu şi este însărcinată. Dacă aţi vrut vreodată să faceţi un tort perfect, veţi fi ştiind că nu este uşor, veţi fi ştiind şi că perfecţiunea nici măcar nu există. Destinele acestor trei femei sunt unite de cartea „Doamna Dalloway” a Virginiei Woolf. Această intersecţie este, probabil, cel mai reuşit experiment postmodern din literatură. Ce reuşeşte Michael Cunningham să facă în romanul „Orele”, căci despre el vorbim noi acum, ţine de o anumită estetică a sensibilităţii cu care sunt înzestraţi doar cei concomitent geniali şi norocoşi. Romanul „Orele” este, pur şi simplu, frumos.

„Mă întreb cum ar putea înţelege românii frumuseţea unei cărţi, când ei nu înţeleg nimic din frumuseţea trăirii”, se întreba Camil Petrescu, şi avea dreptate să-şi pună unele semne de întrebare, dar şi greşea, cum se greşeşte la fiecare generalizare. Frumuseţea unei cărţi, fumuseţea aceasta nudă, dar şi pură, se poate înţelege chiar şi aici, unde se trăieşte atât de urât.

N-ar trebui să vă spun, dar iată că vă spun: poetul acela bolnav de SIDA va muri. Şi murind va da posibilitatea acestei reflecţii, i-aş spune, şi iată că îi şi spun, esenţiale: „Sunt, la urma urmelor, atâtea cărţi. Unele, câteva sunt bune şi acele câteva, doar un mic număr, vor supravieţui. E posibil ca cetăţenii viitorului, oamenii care nu s-au născut încă, să dorească să citească elegiile lui Richard, lamentaţiile lui frumos cadenţate, ofrandele lui riguros nesentimentale, de iubire şi furie, dar este şi mai posibil ca aceste cărţi ale lui să dispară cu toate celelalte”. De ce se scriu aşadar, cărţi, dincolo de frumuseţea la care se ajunge sau nu se ajunge? Oamenii aceia care nu s-au născut au răspunsul? Să scrii cărţi e ca şi cum iluzia nemuririi s-ar cununa religios cu tine. O nebunie, se va spune, dar din nou se va greşi.

*Adevărul, 06.01.2012

Adevărul (105) – Dincolo de această noapte

În romanul „Toba de tinichea“, undeva, nu departe, dar nici aproape, dincolo de pagina 70, există această secvenţă peste care cititorii secolului XX au trecut, poate, prea uşor.

Piticul Oskar, care – trebuie să ştiţi – este, de la început, o conştiinţă, vinovată şi tocmai de aceea conştiinţă, sparge cele patru becuri ale unei lustre aruncând o întâlnire de familie, o sufragerie, dacă nu totul, pur şi simplu, în „întunericul dinaintea facerii”. Şi în acest întuneric se developează, cum se developează în camerele obscure, viciile oricărei lumi lipsite de lumină – soţiile îşi aştern sânii pe genunchii amanţilor, trupurile se împerechează haotic, dar se împerechează, săruturile se pervertesc, până când cei vinovaţi ajung să-şi lingă unii altora „dinţii de cal şi de aur”. 

La urmă, o bunică, fireşte, aprinde o lumânare, „ca un arhanghel mânios”, lăsând să se vadă această Sodomă şi această Gomoră, dar şi pe cei rămaşi drepţi, dincolo de întregul negru din jur, neaşteptând nicio recompensă, nici măcar înţelegere, dar egali cu ei înşişi.  

Opriţi-vă, aşadar, o clipă, una singură, apăsaţi, cu încredere, „shut down”, lăsaţi computerele să se stingă tuşind uşor, aproape tabagic, aproape omeneşte, priviţi-vă în fiecare ochi gândurile adânci. De ce sunteţi acolo unde sunteţi?

Încerc, uneori, acest exerciţiu. Nu este uşor, dar este util, la timpul când drumurile lesne se rătăcesc. De ce sunt aici, în meseria şi în ţara aceasta? Trăim – trebuie că ştiţi – o vreme, o presă, o ţară întunecate. Singura criză care ne va învinge (sau nu) stă în demnitatea cu care depăşim această noapte. Este, fireşte, mai rentabil să cedăm ispitelor – le cunoaşteţi: şi mimarea competenţei, şi blazarea, şi orgoliul stupid, şi vânzarea propriilor fraze, dacă nu idealuri (crimă pentru care nu există pedeapsă). Dacă vă acuz, impostorilor? Da, vă acuz!

Jurnalismul, aşa cum încă îl ştim, este minunat, şi tot va muri, dacă nu căutăm, fie şi puţină, lumina. Desigur, nu este problema singulară a acestei meserii muribunde. Era doar un exemplu – patetic, dar nu lipsit de importanţă. Veţi afla. 

* Adevărul, 22.12.2011

Dezastru! Ne-am vândut cărţile.

Imaginaţi-vă o zi de iarnă, într-o fabrică, să zicem o fabrică de conţinut. E acel moment din zi în, care înainte de acutizarea crizei financiare şi economice globale, obişnuia să fie dedicat prânzului. O nostalgie ne traversează, dar noi n-avem niciun drept la nostalgie. Suntem, totusi, cainii de paza ai democratiei.

Trebuie să ştiţi că nici măcar când, vorba aceea, duduia economia, ca ziarist nu te bucurai de prânzuri copioase. Nu aveai timp să deguşti, filosofic, un ecler. Pe vremea aceea se mânca puţin şi prost din raţiuni deontologice: erau mereu şi accidente, şi crime, şi legi, şi meciuri de fotbal, întotdeauna era ceva de scris, ceva important, ceva decisiv. Nimic nu rămânea nescris.

Aşadar, nu foamea ne va duce la buchinişti, la Universitate, cărând, măgăreşte, în spinare, o plasă de rafie plină de cărţi. Adevărul este că apropierea Crăciunului îţi dă o anumită stare. Vezi tu, dragă cititorule, dacă nu eşti şpăgar, şi noi nu suntem, primeşti la redacţie doar scrisori, ameninţări, ultimatumuri şi cărţi. Şi în ziua aceasta de iarnă despre care e vorba aici, pe timpul celui care fusese cândva prânzul, ai revelaţia. Biroul îţi este plin de cărţi! Dacă s-ar face o statistică riguroasă, rare ar fi puţine blocurile României care să nu-şi aibă poetul sau, măcar, prozatorul lor!

Aşa că luăm decizia. Mâine, mâine mergem şi mai vindem din ele! Şi într-un gest de mărimimie extremă, datorată, fără îndoială, apropierii Sărbătorilor, dar şi cu cardurile pe post de umplutură în portofele, decidem să împărţim “prada” cu restul colegilor de departament. Oameni buni, la fel de năpăstuiţi de efectele capitalismului târziu.

Aşa ne-am trezit aruncaţi în vârtejul unui adevărat fenomen social, un produs al unei perioade mai delicate, în care oamenii mai vând din cărţile accumulate în timpul anilor „vacilor grase”. E acum o perioadă în care anticariatele prosperă. Pentru că anticarului, ca şi patronului de amanet, ca şi cămătarului,  îi merge bine pe criză. Criza îi place lui.

Cum să renunţi la Dudu?

Ca ziarist, rare sunt documentările în care personajul principal al viitorului articol să nu îţi ofere o carte despre el însuşi, căci nu există stavilă mai bună în calea timpului. Această meteahnă o au, de asemenea, să nu credeţi că nu o au, şi personajele secundare din articole. Şi uite aşa am strâns, an după an, carte după carte. Ne-au dat cărţi securiştii Revoluţiei, istorici mai mari, dar şi mai mici, ingineri, cercetătorii serioşi şi cercetătorii cocalari, cam toţi.

Dragi cititori, se scrie enorm în România! Chiar şi acum, după ziua aceea, mai avem cărţi. Iată, întindem mâna, survolăm biroul, deschidem la întâmplare: Honorius D. Rişcuţa, Lampa lui Aladin se află în România, volum apărut la Piatra Neamţ, în 2009, şi dedicat „tuturor celor care au dorinţa de a trăi mai bine”. „Lampa” are acest motto: „Omul îşi face norocul cu mâna sa şi cu ajutorul puterii universale”. A fost tipărită în 300 de exemplare, iar ilustraţia este făcută de Dudu, probabil un domn. Este lesne de înţeles de ce nu ne-a lăsat sufletul să o înstrăinăm. Suntem totuşi oameni.

O alta varianta a acestui articol, mai ampla, va fi publicata in “Weekend Adevărul” din 13.01.2012